Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Mihai Surdu

Ce și-a notat Paul Celan în telefon de-a lungul timpului

Text apărut inițial în Die Tat (Zürich), 12 martie 1949. Traducerea din limba germană îi aparține lui Andrei Corbea.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

CONTRE-JOUR

Inima rămase ascunsă în întuneric și dură, precum piatra filozofală.

Era primăvară, iar copacii zburau spre păsările lor.

Ulciorul sfărâmat merge de-atîtea ori la fîntînă, pînă cînd aceasta seacă.

Degeaba vorbim despre dreptate, cîtă vreme cea mai grozavă dintre navele de război nu se face țăndări lovindu-se de fruntea unui înecat.

Patru anotimpuri, și niciun al cincilea, pentru a te hotărî în favoarea unuia.

Atît de mare a fost dragostea lui pentru ea, încît ar fi putut-o face să-i smulgă capacul de la sicriu – dacă floarea pe care o pusese deasupra n-ar fi fost atît de grea.

Îmbrățișarea le-a fost atît de lungă, încît dragostea a ajuns să despere din cauza lor.

Ziua Judecății sosise și, pentru a cerceta cea mai grozavă dintre fărădelegi, crucea fu bătută în cuie pe Cristos.

Îngroapă floarea și pune omul pe acest mormînt.

Ora sări din ceas, se proțăpi în fața lui și-i porunci să meargă exact.

Cînd șeful oștirii a pus căpățîna însîngerată a rebelului la picioarele domnitorului său, acesta a fost cuprins de o sălbatică mînie. „Ai îndrăznit să umpli sala tronului de putoarea sîngelui”, strigă dînsul, încît șeful oștirii se îngrozi.

Atunci gura învinsului se deschise și povesti istoria liliacului.

„Prea tîrziu”, au spus miniștrii.

Un cronicar de mai tîrziu confirmă această opinie.

Cînd spînzuratul fu desprins din spînzurătoare, ochii-i încă nu muriseră. Călăul se grăbi să-i închidă. Cei din jur au observat și și-au coborît, de rușine, privirile.

Dar spînzurătoarea se crezu în acea clipă arbore și, cum nimeni n-avea ochii deschiși, nu există cale pentru a afla dacă nu cumva a și fost.

A pus în balanță virtuți și păcate, vinovăție și inocență, calități și defecte, deoarece, înainte de a se judeca pe sine însuși, și-a dorit certitudini. Dar talgerele balanței astfel încărcate au rămas la aceeași înălțime. Pentru că voia să știe însă cu orice preț, a închis ochii și s-a învîrtit de nenumărate ori în cerc în jurul balanței, cînd într-un sens, cînd în celălalt, pînă cînd n-a mai știut care talger este încărcat cu unele și care cu altele. Atunci și-a depus orbește pe unul dintre talgere decizia de a se judeca pe sine însuși.

Cînd a redeschis ochii, unul dintre talgere coborîse, dar nu se mai putea recunoaște care dintre ele: talgerul vinovăției sau talgerul inocenței.

Dar, pentru că nu i-a fost dat să întrezărească nimic favorabil, s-a înfuriat și s-a blamat, fără însă a se putea apăra de sentimentul că totuși, poate, n-a avut dreptate.

Nu te înșela: nu acest ultim felinar dă mai multă lumină – ci întunericul din jur s-a adîncit în el însuși.

„Totul curge”: inclusiv acest gînd, și nu cumva face el ca totul să încremenească?

Ea se întoarse cu spatele la oglindă, deoarece îi ura înfumurarea.

Preda legile gravitației, expunea dovadă după dovadă, dar nu dădea decît peste urechi surde. S-a ridicat atunci în aer, predînd legile gravitației plutind – de această dată l-au crezut, dar nimeni nu s-a mirat cînd n-a mai coborît de-acolo.

Citiți AICI și 7 poezii de Paul Celan

Citiți și alte proze de Paul Celan în volumul publicat la sfârșitul anului trecut de Editura Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Iulia Dondorici: „În opera lui Dürrenmatt, animalele sunt o oglindă a oamenilor”

În acest an ne (re)amintim de Friedrich Dürrenmatt, unul dintre cei mai importanți dramaturgi și prozatori ai secolului XX. La 100 de ani de la nașterea sa, scriitori și artiști din diferite domenii au fost invitații noștri, dialogând despre opera lui Dürrenmatt sau despre adaptările care au avut ca punct de pornire scrierile autorului elvețian. Acum, invitata noastră este Iulia Dondorici, doctor în filologie și traducătoare:

Nora Gomringer: Ce rămâne intraductibil

Traducerea presupune mult mai mult decât procesul de transfer; ea implică și traducerea percepției. Nora Gomringer vorbește despre colaborarea dintre autoare și traducătoare în explorarea planurilor unui text. Vorbind despre mirosuri, sunete și durerea care îl poartă pe cel ce caută cuvinte la capătul puterilor.