Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Corina Sabău | © Cătălina Bălan

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

„Când am deschis ochii, stătea lângă mine, cu spatele rezemat de pernă și fuma.

-Am pierdut casa, mi-a spus.

Oricât ar fi de beat nu s-ar urca încălțat în pat și n-ar fuma în camera, sunt reguli care în cazul lui nu se negociază. De fiecare dată când mi se pare că l-aș putea urî, mă gândesc că aș fi nedreaptă. În plus, stau totuși în casa lui. Iar privit din spate, are ceva de adolescent asiatic, nobil, chinuit, vulnerabil, încăpățânat, puternic, l-ai putea întâlni pe un drum prăfuit, în picioarele goale, cărând un coș pe cap, ți l-ai putea imagina într-o mahala, abuzat de băieți mai mari sau, dimpotrivă, într-o încăpere cu vechituri scumpe, abia întremat după o boală grea, concentrat la o carte scrisă acum două sute de ani. Dar cu fața lui impasibilă, ușor anemică, îl poți vedea și la volanul unei decapotabile vintage. Pe scurt, după cinci ani de stat împreună, nu știu aproape nimic despre el decât că în situații extreme m-ar putea face să-l iubesc. Câteva amănunte nesemnificative: îi place să-și pună pe pâine unt de arahide, se uită la House of Cards și își duce cămășile la spălătorie la Auchan, nemulțumit de cum i le calc eu. Îi plac câteva filme vechi (în genul Snatch), la volan ascultă Bărbierul din Sevilla (mai ales uvertura), și din când în când imită un personaj, își înclină un pic capul și spune Sayonara, dar n-am avut niciodată curiozitatea să-l întreb despre ce personaj e vorba.

M-aș duce să deschid geamul, dar mă gândesc că nu se face imediat ce-ți spune cineva că și-a pierdut casa.

-Tu vorbești serios?

-Tu altceva mai știi să spui?

Nu s-a uitat la mine când a vorbit.

Mă ridic în capul oaselor și îmi sprijin și eu spatele de pernă.

– Poate ai băut prea mult, Anto.

Își mai aprinde o țigară și se apropie de tabloul pe care mi l-am ales de ziua mea, o femeie într-o rochie mulată, cu jumătate de față acoperită de păr, care zace gânditoare într-un fotoliu puf.

-Putea s-o pună într-un fotoliu clasic, pufurile astea nu merg decât în baruri, a zis când ne-am apropiat de tablou, dar doamna din magazin i-a tăiat-o scurt: asta a fost viziunea artistului.

Este prima dată- exceptând discuția de atunci- când se agăță de tabloul ăsta pe care-l preferasem inelului ales de el, asemănător ca preț. Refuz și acum să cred că am ales pictura asta ca să-i atrag atenția, ca un strigăt de ajutor, refuz să cred că vreau să-l fac să regrete că mă neglijează, că mă lasă să-l aștept jumătate de noapte sau chiar până la ziuă cu o față distrusă ca a femeii din tablou, refuz să cred că am pus tabloul ăsta pe perete ca să mă identifice cu fata asta și să-l apuce remușcările gândindu-se că nu e ok cu mine, că ar putea fi mai bun, refuz să cred asta mai ales că atunci când am pus tabloul mi se părea că mă îndepărtez, că nu mai are nici un sens să trag de el. Refuz să cred că sunt la fel ca toate, așa jalnică, așa dependentă de sentimentele lui chiar și când mi se pare că nu-l mai iubesc.

De băut sigur am băut prea mult. Ca de obicei.

Evident, din cauza lui Leo se întâmplase totul. Din cauză că Leo se plictisea. Din cauză că Leo se întâlnise cu un fost coleg de facultate care își dăduse doctoratul în matematică și fusese invitat să susțină o conferință TEDX, iar Leo, cel puțin așa se lăuda, îi dăduse cândva clasă acestui coleg. Așa că o parte din noapte și-au petrecut-o în H., bând tequila și urmărind conferința colegului pe telefon, fericiți de fiecare dată când identificau vreun clișeu motivațional stupid. Valul i-a luat cu totul când băiatului i-a scăpat că matematica este muzica raţiunii, propoziția asta combinată cu alte pahare de tequila le-a reașezat stima de sine, așa că au mai urmat niște pahare, mare lucru n-au făcut ei în viață, nu și-au dat doctoratul în teoria numerelor și nici în logică matematică, dar dacă sunt siguri de ceva e că n-ar vorbi așa obosit nici în somn. Tinerețea lor n-a fost risipită în zadar, n-a fost acoperită de penibil, asta trebuie sărbătorit, așa că au intrat la Gelu și au pariat sume tot mai mari și au jucat forță, Antoine tot ce avea pe card și Leo banii de nuntă ai soră-sii, când s-au trezit lefteri l-au sunat pe Iulică să vină să-I împrumute, Iulică a venit cu banii de șaormerie, i-a scos afară și cu sacoșa plină cu bani în brațe le-a spus aveți grijă că banii ăștia sunt de la Jenel , ei mai urcau o treaptă, el îi trăgea înapoi și le spunea iar, bă, tâmpiților, ăștia sunt banii de șaormerie, m-ați înțeles, au urcat și au coborât în refrenul ăsta de câteva ori, până când Gelu a ieșit cu un zâmbet ironic și cu ambele mâini în buzunare:

-Haideți odată bă, tigri de platan, că vă ardeau palmele.

Atunci, înainte de a le lăsa sacoșa, Iulică le-a aruncat cea mai disperată privire:

-Jenel, tâmpiților.

Și eu ce o să fac, îmi vine să-l întreb imediat ce termină de povestit și-mi trece prin cap că n-o să-l mai văd pe băiatul din blocul de vis-a-vis și n-o să mai intru la cofetăria Magic, unde vând felii de cozonac și bomboanele fondante sunt mereu proaspete și făcute cu multă nucă.

Ai semnat ceva? Hai să ne amintim ce ai făcut, încerc cu voce mieroasă.

-Mai taci dracului din gură, ce treabă ai tu.

Scoate abajurul din pene și începe să-i tragă șuturi în timp ce repetă întruna băga-mi-aș, ce știi tu despre bani și futu-vă în gură de olandezi.

Cu cât se răspândesc mai tare fulgii prin cameră, cu atât înjură mai apăsat.

Stau în casa lui de cinci ani, nu aduc nici un ban, cum spuneam sunt conștientă că trebuie să-i fiu recunoscătoare, dar, pe de altă parte, am avut o înțelegere, am luat de bun ce mi-a spus în ziua aia toridă în hidrobicicleta cu care am făcut înconjurul lacului Herăstrău, cuvintele alea au fost începutul și n-a lipsit nimic ca să le facă memorabile, aveam și lac, și lumină, și pălărie de soare cu panglică lată, bej, ce faci cu facultatea, e pierdere de timp, hai să construim ceva împreună. Da, nici nu se pune problema să nu-i fiu recunoscătoare și totuși, uitându-mă cum lovește abajurul pe care câțiva fulgi se încăpățânează să reziste, fata aia rea din mine izbucnește în râs. În sfârșit, ăsta e un moment care-i răzbună pe părinții mei.

A obosit lovindu-l cu picioarele, așa că acum îl lovește de perete (totuși nu de tabloul cu fata) și îi smulge puținele pene rămase.

-Fi-mi-ar capu al dracu.

Nu e momentul să-i spun că el n-a muncit o oră pentru casa asta și că, în fond, nici maică-sa n-a muncit prea mult sau, mă rog, n-a muncit în sens clasic, așa cum au muncit părinții mei. Și nici să-i amintesc că abajurul nu e cumpărat de la Ikea și e făcut de danezi, nu de olandezi, proabil că oricum își amintește că eu am insistat să-l luăm. Îmi place că înjură în română, spre deosebire de Leo care scoate câte un fuck pe minut. Singurul lui englezism e ok și asta-l face foarte sexy. Cum să nu-ți placă un tip care refuză romgleza și care face chiar dacă s-ar anunța al treilea război mondial n-ar renunța la cele treizeci de genuflexiuni cu săritură zilnice.

Mă abțin cu greu să-i spun că mi-am pierdut de atâtea ori timpul ștergând de praf penele alea. Când nu mai rămâne nimic din abajur se apleacă și se dă cu capul de măsuța de sub televizor, pe care rămăsese, evident, o cană de-ale mele care îi amintește cât îmi detestă acest obicei, de a lăsa căni cu ceai, apă și limonadă peste tot. Mă înjură pe mine, îmi înjură și cănile, pe asta o sparge de perete și își mai lovește fruntea de câteva ori de măsuță, sper să nu se lovească prea tare ca să ajung să chem Salvarea, n-am chemat niciodată o Salvare și îmi imaginez cât de ridicol ar suna o conversație între mine și persoana de la celălalt capăt al firului, cum să-i spun prietenul meu și-a spart capul dându-se cu el de pereți, Ramona, de pildă, ar putea fi convingătoare și în situația asta, dar pe mine nimeni nu m-ar lua în serios.

Își șterge șuvița de sânge cumva teatral, ochii i se umplu de lacrimi și vine spre mine ținându-și o mână la tâmplă, cred că-mi curge sânge, spune, e o fază pe care am văzut-o în zeci de filme, îmi vine și mai tare să râd, el se așază pe partea mea de pat, mă duc la bucătărie, iau niște șervețele și îl șterg, îi pipăi cucuiul proaspăt, îl conving să se întindă și îi pun gheață, el o dă pe plâns și începe iar, sunt un bou, ca să mă simt împăcată îl întreb crezi că ar trebui să chem Salvarea și răsuflu ușurată când mă privește dezgustat, după ce termină cu jelitul și adoarme deschid geamul și tot zumzetul de afară și țârâitul greierilor mi-amintește că s-ar putea ca totul să fie real, scot din congelator cutia de înghețată, mi-o pun în poală și nu mă opresc până n-o termin. Fructe de pădure și lămâie.

*

 

A doua zi mi-am dat seama, pentru a nu știu câta oară, că am avut fler când m-am îndrăgostit de Antoine. Că am fost chiar rezonabilă. Față de alții, băiatul ăsta chiar are demnitate. Leo scoate dintr-o pungă câteva beri și începe să se jelească într-un stil care-mi-amintește de înmormântările țiganilor înstăriți din cimitirul Sfânta Evdochia, cu Hai acasă puișor bubuind în boxe, amestecă tot felul de banalități cu amintiri din copilărie cu Moș Crăciun și un câine, Hector, cum am putut să-i fac soră-mii asta, soră-mii care m-a scos din canal și mi-a citit povești când aveam otită. Din când în când ajunge la mine un damf de Amouage Memoir. Când nu mai găsește nimic de zis se aplecă peste masă, lungindu-și gâtul și întreabă cu un ton neașteptat de șugubăț:

– Da maică-ta știe?

Vestea că noutățile încă n-au ajuns la Angie îl înveselește puțin.

-N-aș vrea să fiu în locul tău când o să afle.

-Fii sigur că o să-i spun și ce strălucită carieră matematică ar fi putut să aibă tovarășul meu.

Ce mă irită cel mai mult la Leo e că nu mă pot hotărî dacă-mi place sau nu. Când încerc să mă lămuresc o dată pentru totdeauna că nu e nimic de capul lui, apare cu o petiție care să oprească vânătoarea de urși sau îmi povestește jumătate de oră un film georgian de pe Netflix, cu o femeie cam distrusă, dar interesantă, căreia i s-a pus pata să-și lase familia deși n-avea pe altcineva, pur și simplu îi plăcea să se uite pe balcon, să asculte muzică și să mănânce tort. Da, papagalul cu costum alb și guler crestat, negru, sau, și mai rău, cu sacou strălucitor vintage și inel din aur alb cu onix și safir roșu (pe nume Alonzito în catalog), care își aruncă brațele isteric în aer și urlă I’m too sexy, papagalul cu toate gagicile sexy dansând ciorchine în jurul lui, vrea să salveze urșii și vizionează filme făcute în Georgia.

După ce ne întremăm cu o pizza uriașă, ajung la concluzia că trebuie să-l sune pe Iulică și se îndeamnă unul pe altul s-o facă, până când Leo găsește soluția:

-Îl suni tu, că ai pierdut mai mult.

Pun telefonul pe speaker și îl sprijină de sticla de Pepsi. Iulică răspunde după câteva apeluri și abia se aude, trebuie să-i scoți cuvintele cu cleștele, așa că Antoine și Leo îl întreabă mereu bă, mai ești acolo. Iar din momentul în care îl cheamă aici și îi spun poate găsim o soluție, nu face decât să bălmăjească întruna nu știu, banii trebui să mi-i dați. În cele din urmă îl conving să vină și Leo îl încolțește amintindu-i că sunt prieteni, dar Iulică nu se abate de la placa lui, nu știu, nu știu, banii trebuie să mi-i dați, să nu încercați să mă fraieriți.

*

 

Bricheta scoate click clackul obișnuit, Iulică își lăsă destul de mult capul pe spate, suflă fumul spre tavan și își ia un aer foarte grav. E un Zippo vintage cu un craniu desenat pe ambele părți și de fiecară dată când își aprinde țigara se mai joacă un timp cu bricheta agitându-i capacul ca să scoată sunetul ăsta tăios, metalic. Iulică îmi inspiră mai multă încredere decât Leo, deși sunt conștientă că încrederea asta e bazată în mare parte pe clișee. E îndesat, cu burtică, îmi evită privirea într-un fel care nu mă ajută să înțeleg dacă face asta pentru că sunt femeia altuia sau pentru că nu mă place, umblă mai mereu în trening și nici nu pare să observe cochetăria celorlalți sau s-o disprețuiască, pe scurt, are ceva din bărbații generației lui taică-miu, pe care-i vezi mereu pe stradă fumând îngândurați. Și nici nu îi e jenă să pomenească din când în când că se duce la țară și îi ajută pe bunici la treburi pe care alții nu le fac nici dacă îi plătești.

-Știți ce a pățit Ciubuc, că a întârziat o săptămână?

-I-au tăiat un deget, a răspuns Leo.

Iulică pufnește superior lovind un punct imaginar cu o felie de pizza.

-Nu. Urechea.

-Ale dracu ciori. Auzisem că degetul.

-Degetul i l-a tăiat lui Găbrian, de pe Aleea Răcari.

-Ai dracu, i-au luat și casa, și mașina, i-au tăiat și degetul?

-Și au sechestrat-o și pe soră-sa 24 de ore.

-Bănuiesc că Oreo și ai lui n-au văzut nimic.

-Fraier ești vere. Cine închide ochii când Bengo și Noris fac liniuțe noapte de noapte pe Magheru? Iar când l-au tăiat pe Fluturică, cine i-a lăsat să țină trei zile paraghelie de ne-a futut creierii Salam și puțeam toți de la grătarele lor?

-Băi, și ce mucos era Oreo, la grădiniță avea un fes cu moț roșu și plângea când pleca maică-sa. O dată a plâns și că n-a fost ales cărăbuș la serbare.

Zâmbim toți.

-Și Ciubuc a rămas fără ureche? Parcă le avea pe amândouă când l-am văzut ultima dată.

-Acu le are iar pe amândouă, i-a plătit Suzi și i-au pus o ureche nouă, zici că e a lui.

-Ce fată de aur, Suzi asta. L-a scos și din ghereale cămătarilor, i-a cumpărat și ureche. Și aude cu ea?

Când vorbeau despre Suzi și iubitele lor și mai ales când ne vedeam cu toții, mă simțeam ca o impostoare și recunoștința mea față de Antoine sporea. Ramona, prietena lui Leo, ar fi putut fi iubita oricărui bogătaș sau fotbalist din Liga 1, iar tatăl lui Alice, logodnica lui Iulică, avea un lanț de magazine de materiale de construcții, așa că ar fi putut să-i ofere lunar o ureche nouă, nu-mi imaginam bărbat care să le refuze, de aceea la începutul relației mele cu Antoine, când îmi permiteam să-l întreb tot felul de prostioare, îl sâcâiam cu aceleași două întrebări:

-Dacă ai întâlni o fată ca Ramona m-ai părăsi? Dar una ca Alice?

Și nu-l credeam niciodată cu toate că spunea mereu nu. Evident, știam că există femei ca Ramona și mă holbam la ele când le vedeam în filme sau reviste dar era cu totul altceva să te trezești cu una din ele lângă tine, vecinătatea ei arunca în aer faza aia că e loc pentru toată lumea și îți venea să-ți ceri continuu scuze că nu ești ca ea.

-Cioroi înspumați, ne conduc la noi în țară. Și mai au și locuri gratis la facultate. Noi ne-am stors creierii ca să intrăm, bombăne scârbit Iulică.

Tu ți-ai stors creierii? N-ai intrat cu dosar? întreabă fără chef Leo.

-Ziceam generic noi. Ce ai mă, de când ții cu ciorile?

După nu știu câte încercări de a mai stoarce ceva din tubul de ketchup, Leo se lasă păgubaș și se îndreaptă spre frigider. Scoate sticla de Cola și rămâne cu ochii pironiți în ușă:

-Opincarii ăștia doi care se țin de umeri ca-n Ciuleandra sunteți voi?

Se uită la mine și Antoine cu subînțeles.

-Dă și mie să văd, se întoarce Iulică și Leo îi pune magnetul în palmă.

-Ce tare, cu tricolor, moare tataia dacă-l vede. Cu Burebista n-aveți?

-Da, e un selfie, nu te-ai prins? Voi n-aveți nici un magnet din ăsta pe frigider?

Mă atac pentru că magnetul ăsta rămâne una din dovezile că eu și Antoine am fost cândva îndrăgostiți. Atât de îndrăgostiți că a stat după mine vreo jumătate de oră în fața panoului cu magneți din curtea MȚR până l-am găsit pe cel mai siropos, ăsta cu țărănușii. Eu spuneam vreau ceva care să ne amintească de momentul ăsta, iar el spunea oricum o să ne amintim și avea dreptate. Ne strecurasem într-una din casele muzeului, o casă bucovineană, cu un cuptor imens, pe care erau expuse o grămadă de oale, și ne-am iubit acolo. Și după ce am terminat și ne-am aranjat hainele am mai rămas un pic, calculând dacă cei care locuiseră în casele alea ne-ar fi putut fi străstrăbunici sau doar străbunici și murind de râs pentru că ghidul cu grupul de turiști ajunsese chiar în dreptul ușii.

-Avem și noi, că doar avem femei acasă, a zis Leo ocolindu-mi privirea.

Și-a amintit cum l-a carat Ramona, la 44 de grade, să ia la pas fiecare piatră de pe Acropole și cum pe două bilete a dat 100 de euro deși nu era mai nimic de văzut și nici nu puteai să-ți parchezi mașina lângă Partenon. Iar un suc cu gheață colorată de la dozator era 7 euro.

-Și eu am trecut prin asta, zice Iulică, scărpinându-se pe ceafă. Când văd magneții cu Afrodita mi-amintesc ce treabă grea e să iubești o femeie.

-Da, băi, și în vacanță parcă le lovește boala studiului. Ramona își cumpărase un ditamai albumul și cînd încercam să dorm, după ce mă bătuse toată ziua soarele-n în cap, ea își făcea unghiile și punea întrebări gen știai că Zeus și l-a cusut pe Dionisos în coapsă ca să-l ferească de Hera? Sau știai că Hera era o mama denaturată și pentru că nu i-a plăcut fața lui Hefaistos l-a aruncat în mare? Să mor io, asta mă întreba ea în vacanța aia pe care am cheltuit 3000 de euro.

Iulică face ochii mari :

-He-fa-is-tos? Pe bune? He-fa-is-tos? Vrei să ne bagi sub masă? Ce nume poți să reții și tu, să mor eu dacă nu ești ciudat.

-Iar când am ajuns acasă nu s-a lăsat până nu și-a cumpărat Legendele Olimpului cu care m-a asasinat.

După câteva rotocoale de fum care-i ies impecabil, Leo trage concluzia:

– Cred că ieși mai ieftin dacă Ie spui mai des că le iubești, d’ astea. Măcar nu te mai omoară cu întrebarea asta.

-Dar în vacanțe oricum tre să le duci, trage concluzia Iulică. Și cât de des ar trebui să le  spui? O dată, de trei ori pe lună? În fiecare zi?

Leo îmi aruncă o privire scurtă, nu-mi dau seama dacă vinovată sau, dimpotrivă, obraznică.

-Dacă tot îmi cereți sfatul, de două ori pe lună e ideal. În orice caz, nu cum ar vrea ele, după fiecare acțiune. Așa și-o iau în cap.

Rânjesc toți trei, dar cu moderație. Când se fac glume din astea, oricât de ciudate sunt, e mai bine să pari fată de gașcă. Dacă faci bot sau le spui ceva îți atragi miștouri și te simți și mai prost. În plus, nu-mi merge mintea așa repede încât să scot o replică pe care ei s-o ia în seamă. Sau chiar dacă-mi iese ceva de care măcar eu să fiu mulțumită, mă acoperă vocile lor. Sau mă privesc de parcă aș fi idioată și repetă ce am spus eu cu un aer întrebător. Odată, cand s-a întâmplat asta, am început să explic. Și când explic e clar că încep să mă pierd, e clar că voi formula mai prost decât am făcut-o, e clar că vorbind mai mult toată lumea va rămâne cu impresia că n-am știut ce vreau să spun.

Iulică suflă fumul spre tavan și își coboară privirea lent.

-Știți de ce mi-e dor? Să merg cu trenul.

-Din studenție n-am mai mers cu trenul. Mi-amintesc că trebuia să stai la coadă la budă și când mă mai trezeam din beție pe bancheta de vis-à-vis erau întotdeauna doi care vorbeau despre frumusețile patriei. Primul spunea avem o țară atât de frumoasă, păcat că este locuită, iar al doilea continua dacă ar vedea Ceașcă s-ar întoarce în mormânt, când te gândești că el a făcut metroul în cinci ani, asta mi se părea incredibil, toată lumea care se nimerea pe bancheta de vis-à-vis folosea fix cuvintele astea.

Leo adună o măslină din pizza și continuă:

-Incredibil, pe atunci nu mă gândeam la bani. Și nici nu știam că asta e tot, înainte și după bani. Mergeam la 2 mai cu una de la Litere, stăteam în cort, mâncam la împinge tava și și femeia aia mă iubea.

-Nu pot să cred. Ai fost băiatul ăla cool care nu trebuie să facă nici un efort ca să cucerească o gagică pentru că poartă bascheți roșii și tricou cu Nirvana. E plină lumea de escroci, zâmbește Iulică.

– Pe atunci eram, da. Dacă aș întâlni-o acum pe gagica aia, indiferent ce-aș face, n-aș convinge-o. În capul femeilor ca ea e că ăștia eleganți, ca noi, au ceva de papagali. Și femeia aia m-a ținut o noapte întreagă de cap când am vomat. Ramona m-ar ține o noapte întreagă de cap?

-Mamă, ce melodie șmecheră ți-ai pus, comentează Antoine când sună telefonul lui Iulică.

-Nu eu, Alice, răspunde cu un aer ghiduș Iulică. Se joacă mereu cu telefonul meu și îmi schimbă melodiile, iar asta e dintr-un film cu arte marțiale și femei. M-o fi visând feminist.

-Eu nu-l știu decât p-ăla, Kung Fu Panda, răspunde plictisit Leo.

Când telefonul sună din nou, Iulică răspunde și iese din bucătărie.

-E bengos rău ăsta, nu îi e jenă să defileze prin cartier cu papornițe din astea de Obor.

Leo își spânzură papornița de mână, își acoperă ochii cu ochelarii de soare și își leagănă fundul până în dreptul scaunului meu:

-My name is Fuego, Paul Surugiu Fuego.

Din paporniță iese o pușcă de vânătoare pe care o arborează cu un aer mai degrabă disprețuitor.

-Parcă joc într-un film ieftin românesc, nu? Poate nu trebuia să-mi bag nasul, fiecare cu micile lui secretele, ne face cu ochiul Leo, și scoate din paporniță un obiect care-l face să zâmbească cu gura până la urechi.

-Bulangiu sinistru, dă-o încoace, se repede Iulică la el, încercând să-i smulgă pijamaua. O pajama de femeie, salopetă iepuraș cu glugă.

-Hai, mă, că nu e așa un secret, destinde atmosfera Leo. Și Ramona are pijama din asta.

Leo pune îi întinde papornița și pușca, cu un aer vinovat.

-N-am vrut să te supăr, pe bune. Credeam că te-a trimis femeia la piață.

-Bine, mă, Jenel și Dimache mă urmăresc să-mi ciuruiască curu și eu mă duc să cumpăr morcovi de piftie.

Leo îl împinge cu cotul.

-Hai mă, nu fi pricinos.

Lui Iulică îi tremura bărbia în timp ce bagă lucrurile la loc, în paporniță.

-Hai, mă, încearcă Leo să-l înmoaie. La ce glume te aștepți de la un hăndrălău nesărat ca mine?

-Dacă vrei să știi, izbucni Iulică, dacă aș fi cunoscut cu doi hăndrălăi mai puțin –și arată spre ei- n-aș fi fost nevoit să dau banii și pe pușcă.

-Hai, mă. Dacă eu am zis că suntem hăndrălăi, m-așteptam ca tu să fii un pic mai politicos și să nu-mi dai dreptate. Dacă vrei împărțim banii, spune cu jumătate de gură Leo.

-Ce bani, mă. Că voi n-aveți bani nici să treceți strada dar vă dați mari gambleri.

-Știi că ai dreptate, dar privește-ne și tu cu mai multă indulgență, ca pe niște băieți imaturi loviți de viață, încercă s-o dea pe glumă Leo.

-Nu știu de ce trebuie să fiu eu mereu ăla care trebuie să vă privească așa.

Pentru că ești singurul dintre noi care nu s-a așteptat să facă rahatul praf. By the way, cât ai dat pe jucăria aia?

-Vă zic doar dacă nu începeți cu miștourile, să-mi spuneți că de banii ăia luam un aruncător de flăcări sau un tanc sovietic.

-Hai, mă, Iulică, nu e drept. Noi suntem faliți, dar pe tine te-a lovit sensibilitatea. Oricum, pun pariu că n-ai luat-o de la Vasea, unde o scoteai la jumate. Și aruncător de flăcări nu știu aibă la vânzare moldovenii, da am văzut într-un film la mall. Dar nu era un film la care să te duci cu o gagică.

-Adică lui Ramo nu i-a plăcut?

-Lui Ramo i-a plăcut, da lui Ramo îi plac multe ciudățenii. Cu altă gagică, na.

L-aș întreba dacă în filmul cu aruncătorul de flăcări joacă Leonardo di Caprio. Stau în cameră cu ei de mai bine de o oră și n-am reușit să scot o vorbă. Când Iulică aduce vorba de bani și începe să enumere toate ustensilele și taxele pe care trebuie să le achite pentru șaormerie și să explice diferențele de calitate dintre aparate kebab electrice, privirea un pic sașie a lui Antoine se oprește la mine, ca și cum n-ar putea trece mai departe, și simt o dorință irezistibilă. Mă ia de mână și mă trage după el în dormitor și ne-o tragem cum nu mai speram să se întâmple vreodată, așa că-mi trece iar prin cap că poate există suflete pereche, iar dacă există, sufletul meu pereche nu poate fi decât el.”

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.