O zi din viața lui Kafka sau Cea mai frumoasă și mai sinceră scrisoare de intenție

Mai întâi citim opera unui autor, pe urmă trecem la jurnalul lui, dacă a lăsat unul, în timp ce corespondența, dacă s-a păstrat, rămâne pe ultimul loc. În cazul lui Franz Kafka ordinea ar trebui să fie însă inversă - citiți, în traducerea lui Radu Gabriel Pârvu, una dintre cele mai interesante scrisori de dragoste publicate vreodată.

Către Felice Bauer la Berlin

Praga, 1 noiembrie 1912, vineri
1.XI.12

 

Dragă domnișoară Felice,

Să nu-mi luați în nume de rău, cel puțin de data asta, formula de adresare căci, dacă e să scriu despre modul meu de viață, așa cum mi-ați cerut-o de câteva ori, trebuie să spun probabil unele lucruri delicate pentru mine, pe care cu greu aș izbuti să le exprim față de o „stimată domnișoară”. De altfel, noua formă de adresare nu poate fi chiar așa de rea; altminteri, n-aș fi născocit-o cu atâta satisfacție, ce persistă și-acum.

De când mă știu, viața mea constă și a constat de fapt în încercări de a scrie, de cele mai multe ori, nereușite. Când n-am scris însă, am zăcut pe podea, ca un gunoi ce merită să fie măturat din casă. Or, forțele mele au fost dintotdeauna jalnic de neînsemnate și, chiar dacă n-am recunoscut sincer acest lucru, a rezultat totuși de la sine că trebuie să mă restrâng sub toate aspectele și să nu las să-mi scape nicăieri mai nimic, spre a-mi păstra, la nevoie, destulă energie pentru ceea ce mi se părea a constitui principalul meu scop. Iar când n-am făcut-o eu însumi (Dumnezeule! nici în această zi de sărbătoare[i] n-am liniște la registratura de la birou, ci primesc vizită după vizită, ca într-un mic infern lăsat liber), ci am căutat asta undeva dincolo de mine, am fost automat respins, lezat, umilit, istovit pe vecie, dar tocmai acest lucru, care m-a făcut nefericit pe moment, mi-a dat cu timpul încredere și am început să cred că acolo, undeva, chiar dacă e greu de găsit, trebuie să existe o stea norocoasă, sub semnul căreia se poate trăi mai departe. Odată mi-am făcut o listă amănunțită, adunând tot ce am sacrificat pentru scris și ceea ce am pierdut din cauza scrisului sau, mai bine zis, lucrurile a căror pierdere a putut fi suportată numai dacă recurgeam la această explicație[ii].

Și-ntr-adevăr, așa uscățiv cum sunt, și sunt cel mai uscățiv om pe care-l cunosc (ceea ce spune ceva, fiindcă am umblat mult prin sanatorii), nici n-am altceva de prisos sub aspectul scrisului, sau care s-ar putea numi de prisos în sensul bun al cuvântului. Dacă există, prin urmare, o putere superioară, care vrea să se folosească de mine sau mă folosește, atunci mă aflu în mâna ei, ca un instrument cel puțin perfecționat; dacă nu, atunci nu sunt absolut nimic și mă voi trezi dintr-odată rămas într-un vid înspăimântător.

Acum, viața mea s-a extins cu gândul la dumneavoastră, iar câtă vreme sunt treaz, pesemne că nu trece un sfert de ceas în care să nu mă fi gândit la dumneavoastră; și sunt multe sferturi de ceas în care nu fac nimic altceva. Dar tocmai asta are legătură cu scrierile mele, de ale căror valuri mă las purtat în exclusivitate, și cu siguranță că n-aș fi avut niciodată curajul de a mă adresa dumneavoastră într-o perioadă în care scriam fără vlagă.[iii] Acest lucru este la fel de adevărat ca faptul că începând din acea seară am avut senzația că în piept mi-ar fi apărut o deschizătură prin care totul intra și ieșea nestăpânit și absorbit parcă, până ce într-o seară, când stăteam în pat și mi-am amintit de o povestire biblică, mi s-a dovedit atât necesitatea senzației respective, cât și adevărul acelei povestiri biblice.

Dar de curând am văzut cu uimire și cât de strâns v-ați acomodat cu scrierile mele, cu toate că până atunci crezusem că tocmai în timpul scrisului nu mă pot gândi câtuși de puțin la dumneavoastră, într-un scurt paragraf pe care l-am scris[iv], se găsesc printre altele următoarele referiri la dumneavoastră și la scrisorile pe care mi le-ați trimis: Cineva a primit în dar un baton de ciocolată. S-a discutat despre micile variații pe care cineva le-a avut în timpul serviciului. Mai apoi s-a auzit telefonul. Și, până la urmă, cineva a insistat ca altcineva să meargă la culcare amenințându-l că, dacă nu se va supune, are să-l ducă până în camera lui, ceea ce fără îndoială nu era decât o amintire legată de supărarea mamei dumneavoastră când rămâneați prea mult la birou. – Asemenea pasaje îmi sunt foarte dragi; vă păstrez în ele fără s-o simțiți și fără să trebuiască deci să vă opuneți. Și chiar dacă ați citi vreodată așa ceva, aceste amănunte vă vor scăpa precis. Dar credeți-mă că nicăieri pe lume nu v-ați putea lăsa prinsă mai puțin lipsită de griji ca aici.

Modul meu de viață este orientat numai către scris, iar dacă se mai schimbă câte ceva, e doar pentru a putea corespunde mai bine exigențelor scrisului căci timpul este scurt, forțele sunt puține, munca de birou mă îngrozește, locuința-i zgomotoasă și, ca să mă strecor, sunt nevoit să recurg la trucuri, atunci când nu merge trăind frumos și cinstit. Satisfacția că am reușit să-mi împart timpul printr-un asemenea truc nu înseamnă totuși nimic în comparație cu veșnica tânguire că în lucrurile pe care le-am scris orice istovire e mult mai bine și mai clar înregistrată decât ceea ce voiam de fapt să notez. Exceptând câteva dereglări survenite în ultimele zile din cauza unei slăbiciuni insuportabile, de o lună și jumătate mi-am împărțit timpul în felul următor: de la opt până la două sau două și douăzeci sunt la birou, apoi până la trei sau trei și jumătate mănânc de prânz, după aceea mă duc la culcare până la șapte și jumătate (de cele mai multe ori doar încerc să dorm, o săptămână întreagă n-am văzut în somn decât muntenegreni[v] și am urmărit cu o claritate absolut dezgustătoare, care mi-a provocat dureri de cap, fiecare detaliu al vestimentației lor complicate), pe urmă fac gimnastică timp de zece minute, complet dezbrăcat, cu fereastra deschisă, apoi mă plimb o oră singur ori cu Max sau și cu un alt prieten[vi], după aceea cinez în sânul familiei (am trei surori: una măritată[vii], alta logodită [viii]și alta necăsătorită[ix], care mi-e de departe cea mai dragă, fără a leza iubirea pentru celelalte), apoi la zece și jumătate (deseori se face însă chiar unsprezece și jumătate) mă așez să scriu și nu mă mai ridic până la ora unu, două sau trei, odată am stat și până la șase dimineața[x], dar asta după cum mă țin puterile sau după cum am chef și noroc. După aceea fac din nou gimnastică la fel ca mai-nainte, însă evitând, firește, orice efort, apoi mă spăl și merg să mă culc având adesea ușoare dureri de inimă și contracții ale musculaturii abdominale. Pe urmă fac toate încercările posibile de a adormi, adică de a obține imposibilul, căci nu poți să dormi (iar Herr K. are chiar pretenția unui somn fără vise) și în același timp să te gândești la lucrările tale și, în plus, să cauți să rezolvi în mod ferm o problemă care nu poate fi lămurită cu certitudine, și anume dacă a doua zi are să vină o scrisoare de la dumneavoastră și la ce oră va sosi. Așa că noaptea constă din două părți, una de veghe și alta de insomnie, iar dacă aș vrea să vă scriu amănunțit despre asta și ați dori să mă ascultați, n-aș mai termina niciodată. Atunci, firește, nici nu prea e de mirare că dimineața încep să lucrez la birou tocmai când forțele-mi sunt aproape pe sfârșite. Cu câtva timp în urmă, pe coridorul pe care-l traversez întotdeauna când mă duc la dactilograful meu, se află o targă cu care sunt transportate actele și imprimatele, și de fiecare dată când treceam pe lângă ea, mi se părea că este mai potrivită pentru mine și că mă așteaptă.

Spre a fi exact, nu trebuie să uit că nu sunt numai funcționar, ci și fabricant. De fapt, cumnatul meu are o fabrică de azbest la care eu (ce-i drept, doar cu banii depuși de taică-meu) sunt asociat și chiar înregistrat ca atare. Această fabrică mi-a provocat deja destule griji și necazuri, despre care însă nu vreau să povestesc acum; în orice caz, o neglijez de mai multă vreme (adică o lipsesc de colaborarea mea, de altfel, inutilă), o las în plata Domnului pe cât se poate, iar lucrurile merg binișor.

Din nou am povestit însă prea puțin și nu v-am întrebat nimic și iarăși trebuie să închei deja. Dar n-are să se piardă niciun răspuns și, cu atât mai neîndoielnic, nicio întrebare. Există, într-adevăr, un mijloc vrăjit prin intermediul căruia doi oameni pot afla unul despre altul măcar cea mai mare parte a trecutului lor, pur și simplu dintr-odată, fără să fie nevoie să se vadă, să-și vorbească sau să-și scrie totul; oricum, acesta este aproape un mijloc de înaltă magie (fără să pară astfel), la care nu putem apela totuși, căci, deși suntem răsplătiți de fiecare dată, e cu atât mai sigur că nu rămânem niciodată nepedepsiți. De aceea nici nu-l pronunț și ar trebui, deci, să-l ghiciți. Este teribil de scurt, ca orice formulă magică.

Rămâneți cu bine și mai îngăduiți-mi să pecetluiesc această urare printr-o prelungă sărutare de mână.

Al dumneavoastră,
Franz K.

[i] Sărbătoarea tuturor sfinților.
[ii] Vezi și însemnarea făcută în Jurnal pe 3 ianuarie 1912 (Franz Kafka, Jurnal, traducere din limba germană, ediție îngrijită și note de Radu Gabriel Pârvu, București, Editura PandoraM, 2020).
[iii] Prima scrisoare adresată lui Felice datează din 20 septembrie 1912, iar povestirea Verdictul este scrisă în noaptea de 22 spre 23 septembrie.
[iv] Este vorba de fapt despre două pasaje din romanul America.
[v] Kafka era urmărit în somn de vestea izbucnirii Războiului Balcanic.
[vi] Probabil Felix Weltsch.
[vii] Elli.
[viii] Valli.
[ix] Ottla.
[x] Referire la noaptea în care a scris Verdictul.


„Tribulațiile relației dintre el și Felice au căpătat, în cele din urmă, forma romanului Procesul.” Elias Canetti
„Dragoste la prima vedere, Kafka-style.” John Banville
„Un om complet asocial din cauza condițiilor de viață și a firii lui, cu o sănătate instabilă, momentan greu de apreciat, izolat de sprijinul oricărei comunități mai mari, din pricina iudaismului său ateu și nesionist (admir sionismul și mi-e greață de el), și zdruncinat necontenit de munca silnică de la birou, într-un mod cât se poate de chinuitor și în ce are el mai bun – un asemenea om se decide, e-adevărat, sub cea mai puternică presiune lăuntrică, să se însoare, așadar, să acționeze în cel mai social mod cu putință. Asta nu mi se pare puțin pentru un astfel de om.” Franz Kafka (despre sine)

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

O povestire de Simona Goșu

„[…] Uimire, plăcere și admirație – asta am simțit citind, recitind și povestind și altora aceste povestiri, printre cele mai bune scrise la noi în ultimii ani. Un debut memorabil, care – cred – va marca proza scurtă românească.” (Marius Chivu)

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)