Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Cecilia Ștefănescu

Cecilia Ștefănescu: Iluzia

Cecilia Ștefănescu scrie un roman. Citiți mai jos primul capitol.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Cecilia Ștefănescu
Anul nașterii: 1975
Locul nașterii: București
Domiciliu actual: București
Cărți publicate: Legături bolnăvicioase (Paralela 45, 2002); Intrarea Soarelui (Polirom, 2009)


 

INTERNATUL

 

În acea după-amiază tîrzie, Lucia stătea întinsă pe patul mare, cu cadru din lemn masiv, întunecat. Se foia din cînd în cînd pe pătura cu motive orientale, balansîndu-se de pe un cot pe altul și schimbînd mîna în care ținea cartea. Citea dezinteresat, cît să-și umple timpul pînă la căderea serii. După ce parcurgea cîteva pagini, își lăsa capul pe spate, pe perna făcută sul, și ofta, iar suflul hîrîit se lovea cu ecou de pereții afumați ai peșterii. Lua lupa și studia ce citise pînă atunci, iar ochiul mare, sticlos și negru umplea toată camera, și Lucia se anima într-un mod ciudat, de parcă lentila aceea groasă și ușor curbată, care rotunjea și ajusta, îi modifica inclusiv conținutul rîndurilor care-i produseseră inițial nemulțumirea. După momentul scurt de satisfacție, își lăsa la loc capul pe pernă și întorcea pagina cu degetul subțire, terminat cu o gheară roz-sidefată, ciobită pe margini, iar hîrtia, la atingere, mormăia. Nu voia să citească prea mult, pentru că a doua zi urma să se scoale devreme, cînd lumina palidă, griulie, începea să se cuibărească între găurile fine ale perdelelor cu flori de nailon, odinioară albe, acum îngălbenite de la calorifere, praf și fumul țigărilor pe care Lucia le fumase ani de zile înainte de a se decide că țigările sînt un accesoriu pentru oameni tineri, care au viitorul în față. Fumer tue. Lumina din găuri era eliberată, mai departe, în cameră. Și cu asta, se încheiase o epocă glorioasă, în care ochii acum spălăciți și lăcrimoși străluciseră, albaștri și metalici, mîinile care acum tremurau fuseseră fine și îngrijite, iar mintea ageră construise proiecte, unele mai fanteziste, abandonate pe drum, altele care-i ieșiseră, grandioase, strălucitoare, asemenea unor evidențe care îți marchează viața și care nu sînt, sub nici un chip, rodul unor întîmplări. Existența unui om, așa cum ai prevăzut-o în cele mai mici detalii și în cele mai înălțătoare momente, nu poate fi o întîmplare, iar asta era etalonul după care judeca nu numai întîmplările vieții de acum, de după săvîrșirea lucrurilor, sau ale vieții trecute, dar și poveștile pe care le citea, născoite, la urma urmei, tot de mințile unor oameni foarte asemănători ei, însă probabil cu mai puține ambiții sau viziuni. Lucia nu se putuse mulțumi să lase lucrurile doar în stadiu de proiect pe hîrtie. Se mîndrea că prevăzuse o bună parte din lucrurile care i se întîmplaseră, unele de neoprit, pe care le primise deloc resemnată, altele, plănuite de cînd se știa. Nu, nimic nu era întîmplare, nici măcar faptul că, după o viață în care își dusese singură de grijă, ei și fiului ei, acum se trezea cu picioarele dureroase, noduroase și amorțite din timpul nopții. Și nici o carte din lume, nici o minte, oricît de luminată, nu putea să-i potolească gîndurile.

Dar dimineața, Lucia găsea în ea, necunoscută, o putere care o căptușea și-i ungea țevăraiele, făcînd să-i curgă prin ele puteri diurne, care făceau mașinăria să duduie. Oprită la chioșcul de ziare de sub coloanele de la Sala Palatului, exact în momentul în care cerea România liberă și, o dată pe săptămînă, și România literară, îi trecea același gînd, nesmintit, prin minte, că a rămîne în viață cu ochii deschiși poate fi un proiect la fel de bun și că, atîta vreme cît se poate ține pe picioare să coboare cele patru etaje ale blocului să-și ia ziare, putea vedea cum se schimbă lucrurile din jur, deși convingerile ei personale rămîneau neclintite. Și asta era o victorie asupra timpului.

— Bună dimineața, doamna Petrescu!

— Bună dimineața, Amedeu!

În ciuda insistențelor și a celor aproape cincizeci de ani de cînd se cunoșteau, de pe vremea cînd Lucia se căsătorise cu Ni și se mutaseră în blocul de lîngă parcul Cișmigiu, Amedeu Cosmovici, vecinul de la doi și administratorul neoficial al blocului, ținea la eticheta pluralului de politețe. Pentru Lucia, Amedeu Cosmovici, domnul tîrît de cîinele lui răpciugos, plin de bube deschise care-ți făceau cu ochiul prin blană, vecinul amabil care mai avea în apartamentul său de două camere semi-decomandate încă un cîine, căruia îi atîrna de burtă, ca o țîță imensă, o tumoră mare cît capul, și două pisici, rămase sănătoase printr-o minune, avea rolul unui dulău de pază la porțile blocului în care locuiau numai oameni de seama ei. Dintre toți, ea, cea mai bătrînă, avea cel mai puțin chef de moarte și, în general, de bătrînețe. După ce-și cumpăra ziarele, se îndrepta cu pași mărunți spre magazin. Se verifica din cînd în cînd în vitrine. Deși privirea îi era mai puțin ageră decît în urmă cu doi-trei ani, iar mersul mai nesigur, Lucia mergea cum învățase, cu bărbia ridicată, umerii drepți, sumețindu-se ca o Cleopatră coborîtă în stradă, care, împotriva voinței și a însemnelor evidente, trebuia să străbată mulțimile ignorante și să le tolereze bezna minților și îngustimea așteptărilor. Adevărul e că-i disprețuia. Și, dacă proiectul nu ar fi forțat-o, ar fi rămas închisă în cetate, hibernînd și hrănindu-se cu proviziile pe care i le făcea săptămînal băiatul ei. „Băiatul meu“, așa-i spunea, cu voce tare și în gînd. Nu-i plăcea să se laude cu el, i se părea meschin să-l reducă la niște cuvinte pe care mai toate mamele le rostesc despre odraslele lor. Și, nu pentru că era al ei, dar Bujor fusese izbînda unei mame singure și, inițial, extrem de sărace, care, dacă nu ar fi existat proiectele și ambițiile, ar fi trebuit, în mod normal, să abandoneze lupta și să-și crească băiatul așa cum o făceau mai toate familiile modeste, în privațiuni și într-o dulce promiscuitate a minții. Dar ea se ținuse cu ghearele. A șaptea fiică a unei familii din Iași de doisprezece copii, dintre care doi morți la vîrste mici, Lucia își crescuse unicul fiu de parcă ar fi avut ea însăși de crescut toți frații și surorile. Îi crescuse, prin el, inclusiv pe cei doi frați morți, cu spectrul mizeriei și al abandonului, după ce Ni îi părăsise, epuizat fizic și incapabil să mai țină pasul cu ea, cărîndu-și cu chiu cu vai trupul bolnav și pipernicit spre capitala de provincie din care se mutaseră în urmă cu cîțiva ani, purtați de vălătucul gîndurilor ei de mărire.

Acum, în cartierul din centrul Bucureștiului rămăseseră mai degrabă oameni de vîrsta ei, mutați pe cînd blocurile noi, din anii ’60, nu apăruseră încă. Amedeu Cosmovici stătea din ’43, de pe vremea în care, după cum el însuși povestea, de la balconul apartamentului său se puteau vedea copacii din Cișmigiu. Vîrsta înaintată a oamenilor care populau împrejurimile Cișmigiului făcea ca magazinele din apropiere să fie pustii și ieftine. Uneori, cînd își drămuia corect pensia de fostă profesoară la școala ajutătoare și cînd Bujor îi mai lăsa pe bufetul lăcuit din sufragerie niște bani, Lucia prefera să facă drumul pînă în Piața Amzei, unde, deși prețurile erau mai mari, se simțea făcînd parte din lumea bună. Nu-i păsa că-și arunca banii pe iluzii. Se mîngîia la gîndul că, deși nu ajunsese pînă în acel moment la Paris, locul care o făcea să tresară de fiecare dată, deși ocazii nu-i lipsiseră, se putea consola cu acest surogat, la care ținea mai mult decît i-ar fi plăcut s-o recunoască. Dar incursiunile nu erau prea dese, așa cum nici banii nu-i mai ajungeau pînă la sfîrșitul lunii, lucru care o amăra. Iar a-i cere bani fiului ei pentru niște capricii ar fi fost de neconceput. Nu însemna nimic faptul că doamna Gheba, vecina ei de palier, al cărei băiat stătea în Canada și o aproviziona lunar cu pachete și bani în cont, o înțepa de cîte ori o prindea pe scara blocului. Nu însemna altceva decît că doamna Gheba, ascunsă pe după perdeaua geamului din bucătărie, de unde vedea direct în bucătăria ei, mîncase mai mult, băuse, poate, un pahar în plus de vin sau nu-l băuse deloc, pentru că părea mai degrabă genul abstinent, avea frigiderul mai înțesat decît al ei, cumpăra mai multă mîncare decît putea mînca și că, de la postul ei de pîndă, avea o senzație de mulțumire mai mare decît a ei care, în razele chioare ale becului economic din bucătărie, care steriliza încăperea într-o lumină de spital, se temea pentru ziua de mîine și se gîndea cu nostalgie la trecut cînd, încă, planurile mai întindeau perdele de fum. Știa că incursiunile pînă la supermarketurile mai bine aprovizionate și micile cadouri pe care și le mai oferea, din cînd în cînd, de pe la magazinele din jurul casei, nu erau privite cu ochi buni de vecini. Uneori, Amedeu o mai complimenta din vîrful buzelor.

— Doamna Petrescu, în fiecare zi sînteți mai cochetă.

— Ei, lăsați, nici chiar așa.

— Nu las nimic. I-am zis și nevesti-mii, ai văzut-o pe doamna Petrescu cum se gătește? La noi bătrînețea și-a spus cuvîntul final. Zorzoanele sînt de prisos. Ne așteaptă sfîrșitul…

Îi auzea dinții lui Amedeu clămpănind, lucind și ascuțindu-se în peștera neguroasă a gurii, sfredelind întunericul. Privirea lui aluneca liniștit peste hainele ei, peste părul ei rar, pieptănat îngrijit, peste brațe și peste unghiile vopsite cu ojă. Apoi se desprindea la fel de ușor, luîndu-și la revedere. Nu-l părăsea niciodată zîmbetul de pe buze, în timp ce Lucia se despărțea de el mereu cu sentimentul că Amedeu îi cotrobăise pe dinăuntru și-i scosese intestinele, organele, i le întorsese pe dos, le verificase starea, știa mai bine decît ea însăși de ce boli suferă și data aproximativă la care o va găsi moartea. Nu-și mărturisise cu voce tare, dar îi era puțin teamă. Nu doar de Amedeu. Dar și de Rodica Gheba. Și nu mai puțin de Raul Ciortea, de la etajul 1, fostul proprietar al întregului bloc, fiul celui care construise clădirea pentru cîțiva membri ai Legației Germane la București. Sau cel puțin așa pretindea el, plin de importanță. Domnul Ciortea revendicase toată clădirea, luată cu japca de comuniști în ‘46, avea procese deschise și cîștigase deja trei dintre cele opt apartamente. Doi foști proprietari se mulțumiseră să-și strîngă lucrurile și să plece. Nimeni nu-i întrebase unde se duc și, o vreme, peste blocul în formă de potcoavă se așternuse un soi de liniște. Treceau unii pe lîngă alții abia salutîndu-se, mimînd din vîrful buzelor o conversație și despărțindu-se eliberați. Apoi, într-o zi, Raul Ciortea a anunțat printr-o foaie dactilografiată, pusă la avizierul de jos, peste cotele întreținerii, că, pentru faptul că restul apartamentelor fuseseră cumpărate de bună credință, nu va mai continua procesele, dar că, deținînd patru dintre cele opt locuințe, devine președintele consiliului de administrație a blocului. Teroarea fiind ridicată, locatarii, ușurați, și-au reluat viețile, fără să se mai gîndească la cei care plecaseră și nici la doamna Gheba, singura care aștepta ordinul de evacuare. Pitită în spatele perdelei verzi de la fereastra bucătăriei, nici măcar doamna Gheba nu se mai gîndea la plecarea sa iminentă.

Pe Lucia, însă, toate aceste convulsii nu o atinseseră. Sperase în secret că, dacă va fi dată afară din casă, va trebui să locuiască măcar și pentru o vreme la fiul ei, care n-ar fi acceptat în ruptul capului s-o lase să stea la marginea Bucureștiului, singurul loc unde și-ar fi putut permite o garsonieră cu chirie. Cu ochii minții, își ocupase deja camera din apartamentul fiului, o mobilase, o aranjase, în pofida Cameliei care, deși la început, cînd se cunoscuseră, se arătase excesiv de prietenoasă, acum o trata cu o răceală pe care nu o luase în calcul atunci cînd se gîndise cum avea să arate viitorul alături de fiul și de nora ei. Mai ales atunci cînd citea cărțile astea noi, care miroseau a proaspăt și a vremelnic, la Camelia îi zbura gîndul, la femeia aceea care era ea, dar, în același timp, atît de diferită de ea și de aspirațiile ei, pentru că părea să-l iubească pe Bujor și păruse, la început, c-o iubește și pe ea, pînă cînd s-a întîmplat ceva pe care Lucia îi era greu să-l numească, simțea că adulmecă mirosul acelui eveniment decisiv, că-i întrevede izvoarele, dar îi era imposibil să-l condenseze într-un singur cuvînt. Realitatea era că nora ei, o femeie înaltă, ateltică, vopsită blond, cu ochii albaștri, înguști, foarte asemănători cu ai ei, după cum le spusese toată lumea la început cînd erau văzute împreună, se retrăsese lent, la fel de lent cum se retrăgea fluxul conștiinței seara cînd, cu cartea-n mînă, Lucia, care mustea de indignare, se rostogolea încet în somn. Și, odată cu pleoapele, îi cădeau pe burtă și filele frivole, formînd un cort peste văioaga buricului. Și, pe măsură ce înțelegea acest lucru, că pierdea contactul cu Camelia și că o citea din ce în ce mai greu, neînțelegerea creștea, și împreună cu ea, ura și dorința de a se răzbuna pe ceea ce considera ca fiind sursa nefericirii și dezastrului viitor, pe acești curenți de aer toxic care electrizau filele cărților, mințile oamenilor, lumea întreagă. Pentru că atîta lucru pricepea, că pe măsură ce Camelia se micșora și dispărea, pe atît de invizibil devenea și Bujor. Chiar și atunci cînd venea s-o viziteze, vizitele lui erau din ce în ce mai scurte, iar el, din ce în ce mai absent. Încercase la un moment dat să deschidă discuția, dar el rămăsese pironit cu ochii în ecranul telefonului, surd la aluziile ei. Arhitectura morfogenetică era acum atinsă de un virus, o vedea cum se clatină și, o dată cu ea, însuși Planul era pus în pericol. N-a îndrăznit să-i spună nimic, pentru că știa că vorbele i-ar fi trădat ura. Și ura față de femeia care o prădase de ambițiile și planurile ei creștea cu fiecare secundă în care îl privea pe Bujor tolănit în fotoliu, citind fără chef ziarul, atunci cînd se plictisea de telefon, doar ca să-i treacă mai repede timpul și să poată pleca cu conștiința ușurată. Și de aceea perspectiva evacuării forțate o făcea mai fericită decît vizitele lui scurte.

Îl rugase într-o zi să o însoțească să-și cumpere un inel. „La ce-ți trebuie ție inel, mamă?“ o întrebase, vag iritat. Un inel de aur, pentru că pe toate celelalte le făcuse cadou, într-un gest de bunăvoință premeditată, într-un gest de mituire și de cîștigare a simpatiei femeilor din jurul ei și, mai ales, din jurul lui. Primul, pe care îl căpătase la 14 ani, moștenire de la bunica din partea mamei, cu un rubin încrustat într-o lucrătură de rodiu și paladiu, emailat, i-l dăruise Cameliei în ziua în care aceasta se căsătorise cu Bujor. Fusese inelul care răscumpărase vina de a fi fost abandonată la internat cinci ani, în timp ce frații și surorile ei stătuseră cuibăriți la sînul familiei. Mama i-l arătase la sfîrșitul unei vacanțe în care Lucia, cu vocea sugrumată de lacrimile care nu-i puteau ieși din ochi, se agățase de poalele fustei ponosite și o implorase să n-o mai trimită înapoi, s-o lase să se ascundă într-un colț al casei, oricît de friguros și întunecat ar fi fost acela, numai să simtă mirosul pielii ei, al hainelor ei, al cuptorului în care ea gătea mîncarea. Nu-i spusese în cuvinte, dar mama a înțeles-o imediat. A găsit formule magice s-o încurajeze. Și i-a scos inelul dintr-o casetă de lemn, pitită printre haine. L-a pus pe masă și inelul a strălucit. Nu i l-a dat imediat. I-a făcut atunci doar promisiunea că va fi al ei, ceea ce s-a și întîmplat anul următor. Dar să aștepți atît pentru o fată la vîrsta aia însemna tortură. O ură imensă a crescut în ea, în toată această perioadă, o ură precisă și sticloasă, dar cu tăișuri boante. Nu avea putere asupra celor care o nedreptățiseră, era clar, dar acel an a călit-o în așteptare. Grozăvii aveau să urmeze. Și pentru prima oară Lucia a avut o previziune. În anul acela, cuibărită în patul de fier de la internat, unde împărțea camera cu alte nouăsprezece fete care-i auzeau, avea impresia, pînă și gîndurile cele mai deșănțate de care se rușina singură, și-a făurit primul plan. Acum, că știa unde-și ține Mama bijuteriile — pentru că intuia că, pe lîngă inel, mai erau și alte bogății ascunse bine în același loc —, le va șterpeli, le va vinde și, din banii luați, își va putea închiria o cameră în capitală și-i vor mai rămîne bani și să trăiască ceva vreme pînă își va găsi un serviciu pe măsura ei sau, și mai bine, un soț frumos și bogat. Planul era fără greș și un an a avut timp să-l construiască în cap pînă la ultimul detaliu. Cu cît detaliile deveneau mai precise, cu atît și ura ei era mai bine conturată. Dar după un an, revenită în casa Mamei, primul lucru pe care l-a întîlnit cu privirea, din momentul în care a pășit în camera răcoroasă și umbroasă care ținea de hol de primire a oaspeților, a fost inelul care trona pe masă, înfășurat într-un celofan legat cu o fundă tricoloră. Camera s-a luminat și ura i-a lăsat loc unei moliciuni care a făcut-o s-o podidească lacrimile. Lacrimi adevărate. Mama a împins-o ușor de la spate, spre masa strălucitoare. Celofanul s-a desfăcut singur și, dinăuntru, piatra a aruncat o lumină de viață peste fața ei palidă. Nu era un simplu cadou, era inclusiv dovada iubirii pe care Mama i-o purta, chiar dacă educația ei, de femeie muncită și cu casa purtată mereu în spinare, din Bărăgan în Cadrilater și, mai apoi, înapoi în țară, în Dobrogea, de unde s-au suit la loc, spre Iași, n-o lăsa să arate nimic. Lucia își promisese atunci că ea nu va face la fel, că o să le arate copiilor ei toată dragostea și că n-o să contenească să-i acopere cu sărutări și vorbe duioase. Avusese o pornire asemănătoare și cînd Mama i-a strecurat, în mod oficial, inelul pe deget, dar s-a reținut, rușinată, după ce a bătut-o pe spate cu mîna umflată și i-a spus să aibă grijă de el de acum, pentru că era singura ei avere. „Gîndește-te la inelul ăsta ca la casa ta.“ Și, deși Lucia a luat cuvintele Mamei ca pe un enunț poetic, aceasta a ținut să-i explice imediat că, dacă va rămîne vreodată pe drumuri, cum alt ajutor nu-i mai poate oferi, inelul ar fi putut să-i mai asigure cîteva luni de trai. Era singurul lor lucru de preț și-i revenea ei, cea mai nedreptățită din familie. „Dacă vreodată o să fii în impas cu banii, îl vinzi“, i-a spus Mama sec, plescăind apoi satisfăcută. Lucia l-a pus înapoi în celofan și l-a băgat după aceea printre rufele ei curate, în șifonier. Era sigură că nu va fi niciodată nevoită să-și vîndă inelul acela. Iar în ziua în care inelul a trecut de pe mîna ei pe cea a nurorii, Lucia ar fi vrut ca Mama să fie de față și s-o poată vedea. „Privește, Mamă, așa se dă un inel!“ Ritualul nu a fost cu mult diferit, dar emoția care a circulat în acea dimineață însorită, în camera cu bovindou prin care razele zălude se revărsau în valuri și le ascuțeau fețele, le îngroșau ridurile și le măreau porii, ca printr-o lupă, a rămas în mintea ei. Camelia i-a predat mîna. Lucia i-a prins-o între buricele degetelor care începuseră de pe atunci să se încrețească și i-a strecurat inelul cu un aer maiestuos. Poate i s-a părut că femeia din fața ei nu a reacționat cum trebuie, poate ar fi trebuit să-i apară brusc transformată, metamorfozată în ea însăși, dar nu în ea, cea de acum, ci în cea din adolescență, în acea adolescentă pe care Camelia nu avea cum s-o știe, cu ochi oblici, decupați în pielea albă, fină, îmbrăcată mereu ponosit, acea adolescentă care sîmbăta își trasa cu mîna sigură în care ținea creionul dermatograf o dungă dreaptă, pe spatele pulpelor, pentru a le îmbrăca în imaginari ciorapi de mătase, ea, care își peticea fustele, umplea răriturile de la subrațul bluzelor și își pingelea singură pantofii scîlciați. Acea adolescentă care tocmai ieșise din crisalidă ținuse inelul dosit prin rufărie, ca și cînd l-ar fi ascuns în tunica stomacului său chircit de foame, și acum îl preda mai departe.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Trei poezii de Laura Francisca Pavel

Laura Pavel este profesor la Facultatea de Teatru şi Film a Universităţii Babeş-Bolyai şi autoarea mai multor cărţi de teorie şi critică literară şi teatrală. Are în pregătire două volume de poezie, „Trucuri urbane” şi „Acţiuni şi protocoale”, pe care le va semna cu numele Laura Francisca Pavel.

Corina Sabău: „Într-un sondaj recent, cei mai mulți politicieni, întrebați ce citesc, au răspuns Biblia”

În acest an, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE , a luat ființă Bursa de creație DLITE, cu sprijinul Goethe Institut București. Juriul a acordat două premii, iar Corina Sabău este câștigătoarea Celei de-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1.000 de euro. Vă invităm să citiți un interviu cu prozatoarea:

Jurnal de Berlin (17): Străin m-am mutat, străin mă mut din nou

“E important să vrei să te schimbi”, spune J. Lui J. îi place să fumeze și să discute ore în șir despre politică. Mie îmi place să fumez și să stau ore în șir în muzee. Sunt sigură că marea Nordului e încă albastră, chiar dacă vara asta nu am reușit să fac baie în ea.

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.