Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
| © Mihai Surdu

Cei mai frumoși ani din viața lui Anton

Evgheni Vodolazkin și Viktor Erofeev recomandă entuziaști romanul de debut al lui Norris von Schirach, care - ei bine, da - trăiește și scrie în București.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

O facem și noi: citiți mai jos un fragment în traducerea vie a lui Victor Scoradeț.

Mai mult, pe 23 noiembrie vă invităm la clubul nostru virtual de lectură, unde vom discuta despre cum a văzut Rusia anilor ’90 scriitorul bavarez. Moderatoarea ediției va fi Mădălina Timofte, care vă va aștepta online începând cu ora 19. Mai multe detalii despre link-ul de conectare @ buchclub-bukarest@goethe.de.

„Interiorul restaurantului din centru se inspirase dintr-un film sovietic foarte popular, a cărui acțiune avea loc într-un peisaj deșertic din Asia Centrală.
— De fapt, ai mei, săracii, voiau să reziste în căsuța noastră de weekend până când apartamentul ar deveni din nou accesibil, spuse Viktor.
— Cât mai durează nenorocirea asta?
— Cel puțin opt săptămâni. Sau trei luni. Cu echipele noastre de barbari pe post de constructori e imposibil de estimat.
— Au apucat deja să vă prăduiască?
— Un șef de echipă m-a avertizat imediat. Drept care i-am și dat o căruță de bani ca să nu ne spargă dulapurile și să nu ne fure bucătăria. Viktor făcu o grimasă chinuită, care trecu într-un râs resemnat în timp ce scutura din cap. La puțin timp după asta, am aflat că ăla nici măcar nu răspundea de apartamentul nostru. După care am fost nevoit să mai plătesc o dată, de data asta, lu’ ăla care răspundea.
— Știu cum e. Și noi dăm de multe ori șpagă altora decât celor care ar trebui șpăguiți.
— Vechiul neajuns al glasnostului în ceea privește aparatul de stat.
— Dar căsuța voastră de weekend e pregătită pentru iarnă?
— Nu prea. Ne-am refugiat înapoi în oraș. Acum, soția mea și fetița locuiesc la părinții ei într-un apartament minuscul.
— Și tu?
— Când într-un loc, când într-altul. Oriunde-i mai bine ca la țară. Acolo e ceva de groază.
— Vrei să zici că acolo nu-i nimeni căruia să-i pese de poeziile tale, rânji Anton.
— Situația, la țară, pare comică numai de la distanță. Bețiile colective ale sătenilor sunt animalice. De fiecare dată vine un moment când sar cu toții la bătaie.
— Păi asta e tradiția.
— Habar n-ai tu. După aia, se duc din casă-n casă, violează tot ce mișcă și se jefuiesc unii pe alții de tot ce-au agonisit.
— Păi astea-s lucruri pe care le știe toată lumea. Dar ce-are asta cu voi?
— Păi atunci vin și la noi și cer bani pentru vodcă, devin din cale afară de agresivi. Nebunie generată de dinamica de grup, asta e, și atunci se-ntâmplă să le facă plăcere să mai și omoare pe câte cineva. La țară, alcoolismul generalizat duce la un grad de primitivism nemaiatins până acum. Pur și simplu ni s-a făcut frică să mai stăm acolo. Idilizarea nemăsurată a vieții la țară e o credință greșită, adânc înrădăcinată în poporul rus.
— Nu numai în poporul rus. Acum trei ani, un prieten german de-al meu și-a cumpărat o gospodărie la țară și a luat-o ușor razna. Acum își prepară propriul kefir. Mai înainte, redacta teze remarcabile despre Schnittke, spuse Anton.
— Aici, la fel ca pretutindeni, viața la țară nu duce la nimic altceva decât la cea mai deprimantă imbecilizare.
— O existență demnă, de om, este cu putință numai în marile orașe.
— Noi l-am lăsat pe Tolstoi să ne vâre în cap ideea fixă despre viața purificatoare de la țară.
— Când, în realitate, nicăieri nu există mai multă josnicie și ticăloșie decât la țară, remarcă Anton, care nu trăise încă niciodată altundeva decât în metropole.
— Exact. Dar ia gustă tu din acest șașlik de sturion cu sos de rodie, este foarte bine marinat.
Au mai comandat niște Pouilly-Fumé și s-au lăsat pe spate pe pernele cu iz oriental. Poate că acest restaurant, care avea și program artistic, era opera echipei regizorale a vreunuia dintre teatrele aflate într-o permanentă criză. Lumina puternică a amiezii central asiatice cădea, estompată, printre zăbrelele de lemn de la ferestre pe băncile albe încastrate în zid. O fântână arteziană clipocea alene în curtea interioară în stil maur. Westernul sovietic Soarele alb al deșertului se amesteca cu Răpirea din serai. Chelnerițele zeloase, îmbrăcate fantezist, le puneau pe masă delicatese. Cultura restaurantelor moscovite depășise deja cu mult nivelul capitalelor europene. După ce
părăsiră restaurantul, se urcară-n mașină, parcurgând orașul încet în drum spre party. În timpul acesta conversau relaxat, vinul făcuse să pălească detaliile mai puțin plăcute ale zilei și Anton lua de fiecare dată curba greșită. Din confortul plăcut al mașinii, ei urmăreau viața ce se desfășura pe marile bulevarde. Pe trotuarele slab luminate nu puteau vedea detaliile decât dacă se deplasau cu viteză mică. Începea să ningă încet. Sute de femei stăteau tremurând la marginea străzii, în timp ce mașinile de poliție se apropiau de ele, pentru ca apoi să dispară din nou. De zile întregi, ziarele erau pline de reportaje despre disputele dintre organele de ordine pe tema taxelor pe care le colectau pentru protecția prostituatelor.
— Am citit că optzeci la sută dintre fetele de paisprezece ani menționează că meseria la care visează ele este aceea de callgirl, spuse Viktor.
— Vine vremea ca și restul veniturilor să se adapteze acelora ale curvelor. Chiar și alea care fac trotuarul câștigă în două nopți mai mult decât un profesor într-o lună întreagă.
— Ce-o să se-ntâmple cu toate astea care stau acolo, afară, atunci când lucrurile or să se normalizeze și aici?
— Majoritatea or să se mărite și or să-ncerce să se descurce cumva. Că doar la fel s-a-ntâmplat și-n Germania după război.
— Cu suflete cicatrizate.
— Da, cu suflete rusești cicatrizate, spuse Anton aprobator.
Conversația relaxată a celor doi era întreruptă tot mereu de niște scene ciudate care se petreceau afară. La adăpostul coloanelor sălii de concerte Ceaikovski, două fete stăteau pe vine una lângă alta, pișându-se și stând de vorbă. Una dintre ele le făcu cu mâna râzând.
— Sufletul rusesc a fost o idee de marketing lansată de niște scriitori din secolul nouăsprezece. În felul ăsta, ei au alimentat slăbiciunea pentru exotism a cititorilor străini, a spus Viktor.
— Cum nu se poate mai prozaic. Și când te gândești cu câtă disperare mă agăț eu de el, recunoscu, visător, Anton.
— Ca mulți alți occidentali cât de cât cultivați, ai tendința să ridici în slăvi tot ce-i rusesc.
— În privința asta, ai dreptate.
— Ce formă ciudată de decadență – să ridici în slăvi tocmai Rusia de azi.
În timp ce rulau de-a lungul râului Moscova, zăpada scârțâia idilic sub roțile mașinii. Străvechea fabrică de ciocolată Octombrie Roșu de pe insulă arăta ca-ntr-o poveste de Crăciun. Ce ciudat, încă nu fusese transformată într-un Business Center.”

NORRIS VON SCHIRACH s-a născut în 1963 la München. A studiat științele sociale și economia la Universitatea din Konstanz, perioadă în care a lucrat la Lloyd’s la Londra și la New York. După terminarea studiilor a lucrat în domeniul comerțului cu materii prime, mai întâi zece ani în Rusia, apoi în Kazahstan și Australia. Cei mai frumoși ani din viața lui Anton (Blasse Helden / Eroi palizi) este primul său roman, apărut la Knaus Verlag în 2018 sub pseudonimul Arthur Isarin. Versiunea spaniolă, Los mejores años: una cronica rusa, a fost publicată în 2019. Cel de-al doilea roman al său,  Der Schneeleopard (Leopardul alb), va apărea la Penguin Random House în 2022.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Ruxandra Cesereanu: „Sunt poetă, nu magiciană, nici șamancă (deși aș vrea să fiu și așa ceva)”

La Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul de balade postumane „SOPHIA ROMÂNIA”, de Ruxandra Cesereanu, despre care Andrei Codrescu scrie pe coperta a patra: „Aceste balade postumane inițiază un dialog cu roboții (în general bine-dispuși) care ne așteaptă nerăbdători la răscrucea post-pandemică. Poeta absoarbe cu nesaț bogăția de date și imagini care provin din jucăriile tehnologice și dă, din partea umană, inteligența și emoțiile pe care le dețin poeții.”

Marieva Ionescu: „Cărțile astea sunt de fapt lucrări pe propria-mi piele”

Marieva Ionescu publica în 2019 volumul „Spre partea cealaltă. Proza lui Gellu Naum”, o versiune a lucrării de doctorat. În 2021 debutează în poezie cu volumul „Guest writer” (Casa de Pariuri Literare), despre care Mircea Cărtărescu a scris pe coperta a patra: „Un bun volum de debut, adevărat și emoționant.”