Bogdan-Alexandru Stănescu | © arhiva editurii Polirom

Cel mai așteptat roman românesc la început de 2022

Bogdan-Alexandru Stănescu a scris una din cele mai frumoase colecții de povestiri ale deceniului trecut, „Copilăria lui Kaspar Hauser”. În 2021 a încântat cu volumul de versuri „Adorabilii etrusci”. Vă invităm să citiți un fragment din „Abraxas”, care a intrat săptămâna aceasta în librării.

„Cu mult înaintea Potopului, prin 2021, am publicat ultima mea carte, un volum de poeme care avea ca nucleu un ciclu postapocaliptic, în care‑mi imaginam că vâslesc alături de ea, printre vârfurile clădirilor înalte din Bucureşti. Imaginam acest cuplu de vârstă mijlocie vâslind printr‑un deşert acvatic, după ce‑şi pierduse ambii copii într‑un înec. Atunci nu mă interesase altceva decât să captez tăcerea acestei scene. Nu ştiam că Potopul nu e niciodată tăcut şi că moartea unor fiinţe vine la pachet cu înflorirea altora, că masticaţia animalelor marine se aude de sub apă, prin fundul de lemn al bărcii. Mai scrisesem un poem în care bărbatul cuplului găseşte plutind pe apă un volum cu Procesul lui Kafka, ediţia BPT, pe care‑l salvează şi‑l usucă, pentru a‑i citi seară de seară femeii. Dar cărţile nu plutesc, aşa că acum sunt nevoit să‑i spun cum în puş­cărie intelectualii povesteau cărţi şi ţineau cursuri. Nu am bănuit niciodată că am o memorie atât de bună, aş fi jurat că reţin foarte puţin din ce citesc. Evit cărţile care au legătură cu marea sau cu apele de orice fel, ceea ce mă întristează, pentru că întotdeauna, când nu ştiam ce să citesc, mă duceam la povestirile cu Nick Adams sau la alt Hemingway. Acum trebuie să decupez de acolo apele şi să vorbesc despre deşerturi, sete, soare arzător. Soarele îl vedem câteodată şi noi, atunci când doi nori negri se despart şi lasă înserarea să alunece peste ape, momente în care viziunea blocurilor aflate sub ape devine mai spectrală ca niciodată. Întotdeauna mi‑a fost teamă de adâncuri şi de înălţimi. Îmi amintesc de duminica aceea când am mers cu Matei pentru prima oară la Muzeul Antipa şi a trebuit să trecem peste o podea de sticlă sub care, la nici un metru, se afla amenajat un sit arheologic unde din nisip ieşeau colţii unui mamut. Eram amândoi îngroziţi şi a trebuit să‑mi adun toată forţa ca să fiu eu maturul şi să‑l desprind de bara pe care se încolăcise. Nu e amuzant că tot eu am devenit acum scufundător, cău­tător de perle? Sunt puţini barcagiii care au curajul să se arunce în ape cu o greutate în braţe şi să reziste câteva minute, destul cât să intre în magazinele cufundate şi să revină de acolo cu o conservă preţioasă.

Îmi vine în minte adesea un poem pe care l‑am citit, ba chiar l‑am tradus, în care o poetă chinuită de relaţii amoroase nefireşti şi rele fuge într‑un orăşel celebru pen­tru păpuşile lui din lemn, apoi se angajează într‑o ase­menea fabrică de jucării, iar seara se refugiază în parcul pustiu al oraşului, într‑un luminiş numit Grădina Contesei. Într‑o asemenea seară dă acolo peste o femeie stranie, alături de care tace, într‑o şi mai stranie senzaţie de „comuniune“. O dată am trecut cu barca printr‑o zonă cu un nivel neobişnuit de scăzut al apei, exact când norii erau sparţi de un soare violet, şi am văzut că sub noi se afla un pâlc de pini. Atunci, când razele soarelui au lumi­nat acea grădină subacvatică, am simţit nevoia acestei comuniuni alături de străina din barcă, deşi ştiam că nu mai e posibilă. A fost singurul moment în care m‑am înmuiat şi eu şi am început să fredonez în surdină, ruşi­nat, Octopus’s Garden, în acelaşi timp întinzând mâna spre vârful unui copac din apropiere, pe care am crezut că‑l pot mângâia. Apoi soarele a intrat în nori şi a început instantaneu să plouă, iar dintre două tulpini s‑a avântat spre suprafaţă o umbră masivă şi iute, aşa că m‑am arun­cat pe fundul bărcii ca fript, tremurând din toate înche­ieturile, apoi am auzit o bufnitură care însemna că nu fusese vis şi am întins pânzele care ieşeau prin prelate, plecând iute de acolo.

În noaptea aia, ascultând iarăşi ploaia pe copertină, mi‑am amintit o excursie făcută în vara unui an de liceu, probabil în clasa a XI‑a, împreună cu mai mulţi colegi şi cu prima mea iubită serioasă, Diana, prin Munţii Apuseni, când, bolnavi, cu bătături, nemâncaţi, fără bani, ne‑am rătăcit prin munţi şi, ca printr‑un miracol, am fost găsiţi în faptul serii de pădurarul sau paznicul unui ocol silvic care ne‑a pus să jurăm că nu vom povesti ce vedem, apoi ne‑a trecut printr‑un gard des, sălbatic, după care am descoperit un lac imens, artificial, înconjurat de păduri. La mal erau trase trei bărcuţe metalice, ca nişte lighene, în care ne‑am suit fiecare cuplu şi am vâslit deasupra brazilor pe care lacul îi acoperise. Apa aceea verzuie, înspăimântătoare şi izbăvitoare a rămas pentru mine un mister al adolescenţei şi al trecutului. În rest e mâzgă.

În fiecare seară, când vâslesc spre adăpost, o privesc pentru ultima oară, proiectată pe fundalul asfinţitului, ca o statuie cocoşată. Apoi mă aşez pe fundul bărcii şi mă învelesc şi fie tăcem amândoi toată noaptea, ascultând corul deja monoton al clipocelii apei şi al picăturilor care cad pe copertină, fie eu îi povestesc cărţi, de multe ori inventând sau înlocuind finalurile. Mă întrerup câteodată când aud foşnetul amplu, ca o rolă de mătase, al unui animal care trece pe lângă noi sau pe sub apă. Au trecut cinci ani de la Potop şi mintea mea, captivă a unei ima­ginaţii bolnăvicioase, a născut monştri marini descătuşaţi din genunile oceanelor, care populează apele nopţii.”


 

Abraxas: numele mistic al zeului contradictoriu ne descuie porțile palatului de oglinzi deformante al realității iluzorii în care trăiește Michi Lucescu. Izolat de oameni și de viață într-o odăiță sărăcăcioasă închiriată în podul unei case vechi, acesta se lasă purtat de fluxul memoriei pe holurile unui bloc cu rădăcini în copilăria sa. Palierele îmbrăcate în gresie și faianță verde, ca o piscină interioară, conturează treptat imaginea unei ciudate Case cu Lei în care a locuit cândva împreună cu Prințesa Ralu, mama lui teatrală și strivitoare ca o forță a naturii. Din această casă vie, străjuită de doi lei de piatră și lipită de cimitirul evreiesc, vedem Bucureștiul cenușiu al ultimului deceniu comunist și pe cel pestriț din anii de după Revoluție. În rătăcirile sale prin blocul amintirilor, Michi deschide pe rând ușile celor 11 apartamente și pătrunde în câte un vechi cinematograf bucureștean, devenind concomitent spectator și protagonist al unui film al ratării și (auto)distrugerii.

Episoadele acestui film, în care își joacă propriul rol sau poartă măștile altora, se derulează în puncte diferite din timp și spațiu, de la evul întunecat al cruciadei lui Frederic Barbarossa până la un viitor postapocaliptic înghițit de ape, trecând prin Viena lui Iacov Levi Moreno, Parisul lui Ilarie Voronca și New Yorkul lui Delmore Schwartz. Dar din toate aceste reflexii, unele senine, altele neguroase, se compune sufletul personajului, al Omului. Căci Abraxas este deopotrivă lumină și întuneric, este viață și moarte simultan, este dragostea și uciderea ei. Este lumea întreagă.

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este scriitor, eseist, traducător, editor, doctor în filologie. A debutat cu cronică literară în revista Luceafărul (1999), a fost inclus cu proză scurtă în majoritatea antologiilor „Prima mea…” (ART) și a publicat împreună cu Vasile Ernu volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (Polirom, 2010). A mai publicat: Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (poeme, Cartea Românească, 2012, nominalizat la premiile revistei Observator cultural și Radio România Cultural), Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam (eseu, ART, 2013), anaBASis (poezie, Cartea Românească, 2014, nominalizat la premiile Radio România Cultural), Copilăria lui Kaspar Hauser (roman, Polirom, 2017, 2021, Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu’ lui Thoreau”, Premiul pentru proză al revistei Ateneu, Premiul Radio România Cultural, Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franța, nominalizat pe lista scurtă a Premiului European pentru Literatură, tradus în franceză, croată, maghiară, bulgară și macedoneană), Caragiale. Scrisoarea pierdută (roman biografic, Polirom, 2019) și Adorabilii etrusci (poeme, Charmides, 2021). A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Edward Hirsch, Paul Auster, Daniel Mendelsohn, Louise Glück și Philip Roth.

© Polirom

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Două poezii de Iris Nuțu

B. C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
I. N.: Ca să procesez tot ce mi se întâmplă, fac playlist-uri/soundtrack-uri pentru fiecare perioadă din viața mea – și scriu. Nu pot să nu scriu, cum nu pot să merg pe stradă fără muzică în căști, numai că scrisul propriu-zis seamănă mai mult cu procesul de deznodare a căștilor decât cu ascultatul. Mi-ar plăcea ca poemele mele să facă din timpul cuiva ce face muzica pentru mine cu timpul mort până la metrou.