| © Mihai Surdu

Cele mai frumoase poezii românești scrise de femei între cele două războaie

În al treilea volum al antologiei „Un secol de poezie română scrisă de femei”, apărută la Editura Cartier, Alina Purcaru și Paula Erizanu urmăresc literatura scrisă de autoarele românce și moldovence active între 1918 și 1945. Mai jos, 10 din cele peste 100 de texte prezente în ultima carte a acestui proiect emoționant.

La marginea orașului
de Elena Farago

I

Se-atârnase de-o trăsură,
Dar un sfârc de bici l-a dat
Jos, în glodul de pe stradă,
Și, sculându-se-nciudat, –

Face-un semn cu pumnu-n aer,
Care spune neted: – Nici
Că mă las, când voi fi mare,
Să nu-ți trag și eu un bici!

II

Mama-i dusă-n târg și tata
După treburi – el stă jos,
Și, cu fruntea strânsă-n palme,
Plănuiește-un joc frumos.

O, ar ști el să se joace –
De-ar avea cu ce – dar, faci
Jucării din ce-ți dă mâna,
Când părinții sunt săraci.

Ca un om ce-și știe rostul,
Robotește-acum tiptil: –
Într-o ladă hârbuită,
O să-și facă „motobil” –

Scăunașul mic e „capra”
Și ulciorul e „motor” –
Să mai spuie și-azi părinții
Că nu-i mare Puiu lor.

III

Ceață, frig, noroi și apă
Ce se scurge-n brâu murdar, –
Ici și colo mai mijește
Raza unui felinar.

Fluiere de fabrici, larmă
De copii cu cărți în mâini, –
Lucrători ce-ncep în silă
Munca unei săptămâni.

Larmă, zbucium, apă, ceață,
Și, deasupra tuturor,
Luptă soarele să-nvingă
Neclintirea unui nor.

IV

Șapte ani trecuți, ochi negri
Și-o minune de păr creț, –
Drept găteală-o ie lungă
Strânsă-n brâu c-un șorțuleț.

Tata nu și-l știe, mama
Spală rufe boierești, –
Casa lor e o bojdeucă
Cu mușcate la ferești.

Azi e treabă multă: mama
Are zor; – ea a cărat,
Apă la cazan și focu’
L-a făcut și-a măturat, –

A turnat la păsări apă,
Și fiertură-a pus la foc, –
Și, i se cuvine-acuma
Drept odihnă-un pic de joc…

Dintr-un băț și niște zdrențe
Strânse mototol pe el,
Și-a făcut o păpușică,
Și-i vorbește-ncetinel,

Și se face c-o hrănește
Dintr-un ciob, și-i spune: – vezi,
Tu le ai de-a gata toate,
Nu ca mine să lucrezi!…

Haide-acuma fii cuminte
Și-adormi singură, – că eu
Nu pot să te legăn, focu’
Trebuie să-l dreg mereu…

Și cazanu’ cela, Doamne,
Trebuie mereu umplut…
Și-apoi mama mă tot ceartă
Că nimica n-am făcut!…

Fii cuminte, fata mamii,
C-am să-ți cumpăr, zău, să știi,
Când vei fi ca mine mare
Și rochiți și pălării,

Și-o păpușă și un leagăn,
Și bliduțe mici de fier, –
S-o hrănești și să ți-o legeni
Ca o fată de boier.

(Din volumul Din taina vechilor răspântii, 1913)

Universitare I
de E. Marghita

Filologia română

Începe cursul de filologie…
Dar n-am dormit ast-noapte și mi-e lene,
Iar dialecturile bănățene,
Cum sunt și câte-or fi – ce-mi pasă mie!

Vai, cursul ăsta ține-o veșnicie!
Minutele se scurg încet, alene,
Iar eu de somn clipesc mereu din gene
Și capul mi se lasă pe hârtie.

Aud ca-n vis: Weigand… Papahagi
Ion Alexe… (ăsta cine-o fi?!)
Pe urmă: „Din acestea vom conchide”…

Doi pițigoi se zbenguiesc afară,
E zi cu soare, zi de primăvară…
Ce caut eu la domnul Philippide?!

(Din volumul Ironii sentimentale, Editura Cultura Națională, 1925)

Penumbră
de Otilia Cazimir

În noaptea rea pe care-o simt cum vine,
Mă caut singură pe mine.

Din toamne vechi, din calde primăveri,
Încerc, cu mâna blândă și ușoară,
Să prind încetișor – să nu mă doară –
Icoana mea de azi, de ieri…

Mă caut, cum ai căuta să prinzi
În vinete și tulburi adâncuri de oglinzi,
Vedenii dulci care-au trecut
De mult, cu pas timid și mut,
Și n-au lăsat în urma lor sub soare
Decât un fir de colb pe-o rază care moare….

Mi-e sufletul uitat pe-aici,
Ca o fotografie veche, cu bunici,
Într-un album pe care-l vezi în gând,
Dar nu l-ai răsfoit de cine știe când.

Pe unde-i încă pâlpâirea vie
A sufletului care-a fost al meu,
Pe care nimeni nu-l mai știe –
Și nu-l mai știu nici eu?

Aleg încet în gând, ca să mi-l cheme,
Cuvinte care tac de-atâta vreme
Și vin așa de greu și de departe –
Cuvinte vechi pentru vedenii moarte.

Din câte drumuri rele am bătut,
Eu nu mai știu la ce răscruce l-am pierdut…

Dar simt că-n locul unde a rămas,
Uitat, și umilit, și fără glas,
El stă încremenit și-așteaptă
Durerea nouă, trainică și dreaptă,
Ce doarme-n el – așa cum dorm la soare,
În clopotul pe lângă care treci nepăsătoare,
Chemările prelungi ce vor cânta
La moartea ta…

Și, împăcată singură cu mine,
Ascult în noapte liniștea cum vine.

(Din volumul Poezii, 1939)

Vise albe
de Olga Vrabie

Mi-e sufletul cuprins de vise albe,
Ce râd și plâng cu lacrimi de mărgele
Și împletesc de doruri scumpe salbe,
Mi-e sufletul cuprins de vise albe.
Eu mă trezesc și-adorm vorbind cu ele.

Iar viața-mi este palidă și rece,
Ea mă ucide-ncet și fără milă.
Eu mor în orice clipă care trece,
Căci viața-mi palidă și rece,
De orice zi trăită mi-este silă.

Și nu știu cine e mai crud cu mine —
Viața mea, sau visurile mele,
Aceste visuri ce-mi vorbesc de stele,
De stele mari în nopțile senine.

De stele mari și-atât de strălucite,
De-un cer străin ce n-am să-l văd vreodată.
Atâtea doruri, vecinic ne-mplinite…
Aceste stele mari și strălucite…
Să nu mai plâng!… Mi-e viața sfărâmată.

Mi-e sufletul cuprins de vise albe
Ce îi arată soarele și luna
Și împletesc de doruri scumpe salbe…
Mi-e sufletul ucis de vise albe,
Ce râd, și plâng, și mint întruna.

(Din Opera completă, Editura Safir, 1997)

Balada marilor orașe galbene
de Sanda Movilă

Am văzut marile orașe galbene
cuprinse de o tristeţe fără leac.
Oamenii se clătinau orbi și buimaci,
soarele le bătea piroane de aur în cap
și aureole de foc tremurau în jurul frunţilor încremenite.

Toţi păreau niște morţi ciudaţi cu trupurile
pe marile orașe galbene răstignite.
O mână nevăzută se părea că-i ducea de-a valma pe toţi,
ca pe niște cohorte stigmatizate, de hoţi,
și pașii lor șovăitori cădeau uneori în adânc.
O trapă erau marile bulevarde, un mormânt,
peste care se revărsau puhoaie
nesfârșite, cohorte de orbi, șovăind, șchiopătând,
alergând cu săbiile braţelor ridicate, deznădăjduite spre cer.

 

Acolo, sus, răsună trâmbiţa dreptăţii.
Dar marele trâmbiţer era o fiară cu păr de lup și glas de vioară,
purta masca unui înger de ceară,
avea într-o mână biciul, și într-alta securea
și orbii urcau pe scări de frânghie s-atingă iubirea,
dar cădeau, cădeau din înalturi în vârtejul roţilor electrice,
în adâncurile umede ale peșterilor bâjbâind
de-a lungul pereţilor verzi și reci, de sare, crezând
că sunt pâine, și lapte, și miere, și soare.

Am întâlnit în marile orașe galbene
bolnave de seceta și rugina întunericului
o pasăre mică și ciudată care ciripea:
— Mie nu mi-e frică, mie nu mi-e frică,
Alături te simt, Doamne, știu că nu mă vei lăsa.

Și marile orașe galbene, de mâine,
și-au ridicat coamele coclite și înveninate,
marele trâmbiţaș a aruncat cercul lui de foc
s-atingă, să ucidă pe îndrăzneaţă.
Dar pasărea cea mică și ciudată, prefăcută-n săgeată,
în săgeată vie și albastră prinsă ca o pană-n
pălăria marelui trâmbiţaș, s-a ridicat și a cântat
peste marile orașe galbene un cântec ce părea
o solie, un cântec cu multe și ciudate înţelesuri,
singurul cântec adevărat.

(Din volumul Fruct nou, Editura Literară a Casei Școalelor, București, 1948)

Nimic
de Agatha Bacovia

Privirea mi
Se întoarce
Spre nimeni.

Noapte…
Pustiu…
Tăcere cruntă…

Și ochiul
Surprinde
Înfricoșătorul
NIMIC…

(Din volumul Cu tine noaptea, 1969)

 

Amintiri din viitor
de Madda Holda

Urc automat etajul 88 al casei zidite pe temelii de aer comprimat. Privesc prin podea trenurile care circulă pe sârme de telegraf; podea- ua e împletită din fum și paie, iar sârmele au varice de ebonită. Prin apăsarea unui buton mă deplasez la 3’ latitudine estică.

În cameră se află nimic, mobilele apar și dispar după trebuință, la comanda unei sonerii.

Paiul are dimensiunile unei frânghii întinse orizontal și mă insta- lez paralel. Un fir de păr incandescent atârnă ciorchine pentru sema- forul gândului… Pereții au culoarea cameleonului și afișele vorbitoa- re, spânzurate de vânt, mă invită la concertul 55 din Marte.

Orele au durata unei fâlfâiri care clipesc spre mărgeaua lunei.

Aleg aripile drept mijloc de locomoție și urechile mi le dispun pa- ralel, pe frunte, pentru mai multă receptivitate. Dau drumul curen- tului incendiator ce-mi luminează calea spre planetă.

(Din volumul Cărți de vizită, Editura unu, 1931, reprodus într-o ediție cu același nume, care include imagini inedite, facsimile și fragmente din jurnalul lui Geo Bogza și care a apărut la Editura Aius, la Craiova, în 2017, cu o prefață de Vladimir Pană – ediție îngrijită și postfață de Petrișor Militaru)

Rugăciune
de Magda Isanos

Pentru pace mă rog, pentru lucruri uitate,
și pentru oamenii din singurătate.
Un cerc vrăjit se-nchide-n jurul lor.
Și fruntea-ngheață, orele cobor,
spre zi, mai albe, orele cobor.

(Din volumul Imnuri pentru pământ, 1946)

Fragment de primăvară
de Maria Banuș

O stradă pe care trec îndoită din umeri,
sub primăvara grea ca un pântec de bivol.
Pietrele drumului și stelele
stau cuminți de poți să le numeri,
numai cântecul meu îmi sfâșie rochia,
sub primăvara grea ca un pântec de bivol.

Bolborosesc. Și tac. Degeaba aștept între uluci,
învinețirea liliacului.
Dedesubtul genunchilor carnea e umedă ca un măr despicat,
și albul ochilor tulbure, tulbure,
Mă gândesc, mergând așa, îndoită din umeri,
la primăvara asta golașă și tristă ca un gât de băiat.

(Din volumul Țara fetelor, Editura Cultura Poporului, 1937)

 


„Dacă primele două volume ale antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei au pus în valoare autoare, multe dintre care fac parte în continuare din viața comunității literare, în volumul de față se regăsesc 25 de autoare active în perioada interbelică, azi necunoscute publicului larg și aproape uitate de critica literară. Selecția pe care am făcut-o a încercat să acopere direcții și forme de expresie cât mai diverse, poete din cât mai multe zone geografice și cu apartenențe stilistice diferite, ilustrative, de altfel, pentru mozaicul de stiluri care au coexistat în perioada dintre războaie.”

(Alina Purcaru, Paula Erizanu)

 

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

3 poezii de Georgiana Bozîntan

B.C.: De ce scrii? Ce vrei de la arta ta?
G.B.: E o încercare de a stabili un echilibru cu non-umanul (aș vrea să evit cuvântul criză, sincer).

Două poeme noi de Florentin Popa

Florentin Popa e unul dintre cei mai inventivi poeți români contemporani; vestea că pregătește un volum nou ne găsește peste măsură de încântați.