© https://mnlr.ro/muzeul-digital/paul-celan/

Cenotaf pentru Paul Celan, de Sebastian Reichmann

„E mai bine să rămâi tăcut, să nu vorbești nici una dintre limbi, să nu vorbești cu nimeni, să te faci una cu pământul pentru a avea o șansă de supraviețuire.”

Îmi place să-mi imaginez eleganța puțin demodată a lui Paul Antschel – dandy din Cernăuți și București, – gulerele sale puțin cam prea scrobite, cel puțin dacă e să mă încred în fotografiile ultimilor ani ai celui devenit între timp Paul Celan. Mi-l imaginez cam strâmtorat în limba sa natală, ceea ce-i dă în același timp aerul cam greoi dar și aerian, în această limbă care i se potrivea, după zvonul germanic, atât de bine, ca o uniformă de boy-scout croită pentru spații largi, pentru călătorii grele și odihnitoare, dar în același timp corset pentru ocazii foarte speciale.

Ascultându-l pe Kafka, fratele său mai mare. „Ieri, m-am gândit că dacă eu nu mi-am iubit niciodată mama așa cum o merita și cum eram capabil, e doar pentru că limba germană m-a împiedicat. Mama evreică nu e o „Mutter”, acest mod de a o numi o face puțin ridicolă. […] noi îi dăm numele de mamă germană unei mame evreice, dar uităm că e aici o contradicție, iar contradicția ia locul tot mai mult sentimentului.”

A fost odată (ca niciodată), la capătul pământului cunoscut, un mic regat al cărui rege nu vorbea aceeași limbă ca supușii săi, vecin cu un puternic imperiu. Care amenința micul regat de câte ori își aducea aminte de existența lui. Curios, împăratul și regele erau de aceeași naționalitate, aveau aceeași limbă maternă, cum se spune. În ciuda acestui, fapt ei nu-și vorbeau decât rareori. Un mic număr de supuși din regat, care se țineau la distanță de ceilalți, de teamă sau poate din simplă obișnuință, vorbeau și ei limba comună regelui și împăratului.

Yves Bonnefoy scria în 1972, în semn de prietenie pentru Celan, „limba în care scria și literatura din care făcea parte erau ale lui din întâmplare”, dar despre ce întâmplare vorbea el? Împăratul li se părea mai puțin înspăimântător, din cauza acestei limbi comune supușilor respectivi, datorită acestei limbi comune, decât celorlalți locuitori ai regatului. Ca proporție din populație, erau în regat mai mulți poeți și agricultori decât în imperiu, dar mai puțini ingineri și muzicieni. Frontierele erau în același timp instabile și fixe. Râuri cu nume scurte, care sunau ca niște ordine, Prut/Nistru/Bug, erau reperele celor care încercau fără încetare să refacă hărțile. Acest mic număr de oameni care vorbeau limba imperiului, știau, în general, mai multe limbi, printre care și limba regatului vecin. Printre ei, cei care, la un moment dat, refuzară să scrie, să vorbească, să gândească în altă limbă decât în cea a imperiului, fură, cu forme legale, asasinați, ca și cei care, din contră, acceptaseră să-și schimbe limba sau să învețe limba celor care nu făceau, spuneau aceia, și o mai spun încă, decât să-și ia revanșa. Limba acestor regiuni nu făcea decât să desemneze victimele, ea o mai face încă.

E mai bine să rămâi tăcut, să nu vorbești nici una dintre limbi, să nu vorbești cu nimeni, să te faci una cu pământul pentru a avea o șansă de supraviețuire.

Wir haben begangen das Eine und Leise
wir schlossen hinab in die Tiefe
aus der man Ewigkeit Schaum spinnt –
(Noi săvârșiserăm Una și Abia-Auzita,
năvălirăm în jos, în adîncul
de unde spuma veciei se toarce -)
(« Din mare », in « Din prag în prag” )

După război, în primii ani ai statului evreu, nici o poezie și nici un cântec în germană nu erau admise la radioul israelian, chiar dacă era vorba despre un autor evreu de limbă germană.

„Gestul său […] avea nonșalanță, iar capul său, plăcut aplecat pe umăr ca pentru a-și conduce cât mai îndelung […] prietenul de care se despărțea pentru o zi.”, scria același Yves Bonnefoy. Limba în care a scris întotdeauna, ca pe o pânză care nu se șterge, când el era un evreu printre zeci de mii de alți evrei internați într-un lagăr de muncă din România, această limbă să fi fost la ea acasă mai mult în România decât la Paris sau în Israel? Ne îndoim, mai ales când știm că într-o scrisoare din 1963, către prietena sa din adolescență, Edith Silberman, care reușise, în fine, să emigreze din România, Celan compara Parisul cu un „plasture foarte, foarte dur.” „Din păcate!”, adăuga el.

Din aur cizelat, așa
cum poruncitu-mi-ai, mamă,
am modelat eu sfeșnicul din care
mi se-nalță cu beznă în mijlocul
orelor țăndări :
fiica
morții tale.

Această „fiică a morții” cine altcineva decât poezia poate fi? Și, de asemenea, spre sfârșitul aceluiași poem, „Cu o lumânare în față”, din volumul „De la un prag la alt prag”:

Tu rămîi, tu rămîi, tu rămîi
copilul unei moarte
închinat lui Nu al dorului meu,
cununat cu o ruptură a timpului
în fața căreia mă conduse-al mamei cuvânt.

„Cuvântul matern” („das Mutterwort”) îl duce pe poet în fața unei crevase a timpului, unde „tu”-ul conduce spre poezie, acest „copil al moartei”, cu alte cuvinte copilul unei limbi materne condamnată să dispară. Sau, cum o spune Celan în „Meridianul”, „poezia, infinită convertire a morții pure și a literei moarte!” Ceea ce ne transportă la ideea didactică a obscurității.

„Tăcerea la Celan face parte din limbă, nu duce spre moarte, ci vine dintr-acolo. Nu se poate despărți de rugăciune. […] Atunci înțelegem, problema nu este să fie clar, iar cel care vorbește nu caută obscuritatea, el vine dinspre ea. E o obscuritate de fiecare dată provizorie, căci e o descoperire, și nu o mască-ornament a nimicului.” scria Henri Meschonnic încă în 1973, într-un eseu cu titlu profetic, „Numim asta a-l traduce pe Celan”. La început a fost obscuritatea.

„Un asemenea limbaj conduce spre o teologie cu sau fără Dumnezeu”, mai scrie Meschonnic. Iar Paul Celan în „Meridianul”: „Eu caut țara din care Reinhold Lenz și Karl Emil Franzos, întâlniți acolo pe drum, aproape de Georg Büchner, au pornit. Și mai caut, pentru că, din nou, sunt la început, locurile originii mele. Le caut cu degetul tremurând, pentru că anxios, pe o hartă, hartă din copilărie, singura pe care o mai am. Locuri unde nimeni nu se lasă situat, ele îmi păreau absente, dar eu știu de unde, în această clipă, ele trebuie să izbucnească și… descopăr totuși ceva.”

(Traducere din limba franceză de Nicolae Prelipceanu.

Traducerile din Paul Celan aparțin lui George State, „Paul Celan, Opera poetică (l)”, Polirom, 2019.)

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Capacitatea scriiturii de a oferi portrete inedite ale unor întregi epoci

Iulia Dondorici a tradus Timp al inimii. Corespondenţă, de Ingeborg Bachmann și Paul Celan, Editura Art (2010). La 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, aflăm în cele ce urmează mai multe despre una dintre cele mai sinuoase povești de dragoste din istoria Germaniei postbelice și despre traducerea acestui volum.

Poeme-melanj de Emanuela Ignățoiu-Sora

În timp ce fluiditatea caracterizează natura umană tot mai mult, vă propunem poeme în care actanții explorează literatura din spațiul de limbă germană. Continuăm cu scriitoarea Emanuela Ignățoiu-Sora, care pornește de la texte de Ingeborg Bachmann.

Multe noutăți din domeniu apar în același an cu originalele

Doi scriitori din spații literare diferite, Germania și România, au răspuns la întrebări despre literatura SF/Fantasy/Horror și cea polițistă/crime, despre traduceri, despre tendințe și realități ale industriei editoriale din România și Germania. Oliver Bottini și Michael Hăulică dialoghează de la zeci de km depărtare, poziționându-se față în față, împărtășind cu publicul experiențe și trasee culturale diferite, precum și subiecte care unesc limbajele sau tematicile acestora.

Flavius Ardelean: „Fiecare poveste vine către tine cu propria-i voce”

Recent, romanul fantasy „Scârba sfântului cu sfoară roșie”, de Flavius Ardelean, a apărut în Germania, la editura Homunculus Verlag, în traducerea Evei Ruth Wemme. Publicat în România de editura Herg Benet în 2015, a primit premiul Colin pentru cel mai bun Roman Fantastic. Să descoperim împreună personajele și autorul romanului „Scârba sfântului cu sfoară roșie”: