Ilustrațiile volumului Corpuri de întunecat (Casa de Pariuri Literare) îți aparțin. Au apărut odată cu volumul sau sunt recuperate din perioade temporale diferite?
Fotografiile au fost făcute cam în aceeași perioadă în care am scris poemele, dar ideea de a le publica împreună a apărut în ultimul moment. Am selectat câteva imagini care mi s-au părut potrivite.
Ne spui cum ai ales titlul? Pare cu sensuri multiple.
Cartea trebuia să plece la tipar, dar încă nu avea titlu. Cei de la editură așteptau, iar eu pur și simplu mă blocasem. Eram la serviciu și deodată l-am auzit pe un coleg spunând: „corpuri de întunecat”. Mi s-a părut perfect. Corpurile de întunecat fac trimitere la intimitatea fizică, dar și la cea născută de lucrurile care, prin prezență sau, în mod paradoxal, prin absență, ascund existența, o umbresc, o întunecă. Desigur că toată lumea se gândește la titlul excelentului roman scris de Stelian Tănase, Corpuri de iluminat, dar nu există vreo legătură între cele două cărți. După ce volumul a fost publicat, am descoperit într-o poezie de George Asztalos următoarele versuri: „în ce duioşii de corpuri de întunecat / ne trezim oameni buni”. Îmi pare rău că n-am știut din timp de ele, le-aș fi putut folosi ca motto.
De multe ori, regnurile nu au delimitări, sunt fluide, iar ce este viu trece cu ușurință în zona inanimată. Ce relație ai cu obiectele din jurul tău, te atașezi de ele?
Unele obiecte transcend normele biologice, amplificând pulsația viului. Desigur că totul e o convenție, că noi suntem cei care le încărcăm cu un sens special, dar facem asta pentru că lumea nu se arată niciodată ca primă instanță, ci ne vorbește dincolo de percepția comună. Prin urmare, da, mă atașez de anumite obiecte. Ele nu sunt altceva decât personaje ale mitologiei mele.
La fel, elemente ale unui trup viu par să reușească să-și găsească un ambient favorabil chiar și prin separare. De altfel, volumul se deschide cu un citat din Hipocrat: «A te naște și a muri e același lucru; a te amesteca și a te separa e același lucru; a te naște și a te amesteca e același lucru; a pieri, a te micșora, a te separa e același lucru.»
E aici un soi de neant, de sfârșit care începe și de început care se sfârșește. Totul există cu tine, fără tine, în tine, din tine, totul trece prin tine, totul vine din tine, se pierde, aparent, în tine… Corpul e o dovadă a inevitabilei tale inexistențe, a inevitabilei tale dispariții, dar și a transformării, a contopirii cu restul, cu natura, cu universul.
Scrii într-un poem că în copilărie voiai să fii o pușcă de vânătoare. Pușca apare de mai multe ori pe parcursul volumului, în diferite forme: „trezirea la realitate e/întotdeauna/brutală și eliberatoare/ca o pușcă descărcându-se-n aer”. Cât de liber te simți sau ce blochează reculul?
Uneori vreau siguranța mecanismului care nu tresare, care nu are emoții, deci nu despre libertate poate fi vorba. O ștergere totală a lucidității, mai degrabă asta mă prefac că-mi doresc. Alteori, ca în versurile citate de tine, e vorba despre acele momente în care caut tocmai luciditatea salvatoare, luciditatea prin care să recapăt controlul asupra mea. Dar controlul nu garantează mulțumirea de sine, ba aș zice că de cele mai multe ori lucrurile stau taman pe dos, astfel că o privire obiectivă te ajută să vezi corect, dar asta poate fi greu de suportat.
Ai întâlnit și acea „bunătate mai vie decât cea mai abjectă oroare”?
Am întâlnit oameni de o bunătate aproape ireală. Dar de cele mai multe ori bunătatea asta e tare discretă, tocmai pentru că este expresia pură a generozității, iar o astfel de generozitate nu revendică vreo formă de recunoaștere. Evident, nu există oameni perfecți, dar există totuși oameni cu o conștiință întru totul admirabilă. Fără ei lumea ar fi insuportabilă.
În ultimii ani ai publicat constant, iar cel mai recent volum este volumul de proză scurtă Dumnezeu e la un bloc distanță (CDPL, 2021). Îți poți retrăi copilăria sau tinerețea și la vârsta adultă?
Dragă Andra, aricios cum sunt uneori, văd în întrebarea ta nu partea plină a paharului, ci pe cea goală. Remarca, absolut corectă, că în ultimii ani am publicat constant îmi sună a reproș. Da, per total am publicat prea mult, îmi fac și eu acest reproș, dar în ultimii ani am publicat cele mai bune cărți ale mele. Fie că e vorba despre eseul epistolar despre răbdare și nerăbdare scris împreună cu Dan C. Mihăilescu, fie despre Infrapaginal, jurnalul care deși a stârnit reacții foarte frumoase din partea multor intelectuali pe care îi admir, a fost complet ignorat de cei care fac și desfac lucrurile în viața noastră culturală, sau despre Corpuri de întunecat. Apoi, pentru a fi aricios până la capăt, mărturisesc că întrebarea ta, „îți poți retrăi copilăria sau tinerețea și la vârsta adultă?”, pusă în corelație cu volumul Dumnezeu e la un bloc distanță, mă derutează. E un volum de schițe și povestiri fără fasoane, în care vorbesc despre copilărie, nu neapărat despre copilăria mea, dar și despre fericirea și mai ales nefericirea unor adulți. Poate că limbajul vulgar din povestirea Unfriend & block și erotismul frust din altele pot induce sentimentul de adolescentinism pe care, în ciuda celor 45 de anișori ai săi, autorul încă îl manifestă. Fără a îndrăzni să mă compar dpdv valoric cu ei, mă gândesc la alți astfel de scriitori „adolescentini” și nu-mi fac griji. Acum, pentru a nu mă mai răsfăța și a răspunde totuși la întrebarea ta, căci tu știi că n-am făcut decât să mă joc, să polemizez cordial, nu cred că putem retrăi copilăria și adolescența, dar putem încerca să ni le amintim și să le povestim cât mai bine, fie că e vorba despre întâmplări care ne-au marcat, fie despre un teritoriu care ține mai degrabă de senzorial, acesta fiind în fond lucrul cel mai greu de reținut și de reprodus. E greu, dar tentația de a ne scufunda în senzațiile de atunci e foarte mare.
