| © Casa de editură Max Blecher

Ciprian Popescu: „Personajul are foarte mare nevoie de trecut”

„Amestec de punk, rock și blues, «proezia» lui Ciprian Popescu frisonează, înspăimântă, rupe canoanele, înduioșează, provoacă și distruge.” – a scris Cornel George Popa pe coperta a patra a volumului Mile-Ex, recent apărut la Casa de editură Max Blecher. Citiți un interviu cu autorul:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Cum se simte viața din interiorul unui „bol imens de sticlă”?

E și căldură, și stranietate. Ai senzația că poți comunica cu cei pei care-i ai acolo alături de tine, într-un fel de lumină specială, dar ei apar și dispar, în imagini lipite cu scotch pe filele unui clasor de timbre transformat într-un bizar album foto. Sunt când colițe neștampi, când timbre filate, amintiri cu bunici și mame care te țin cu mâini de velur fin, apoi dispar, iar tu rămâi singur, ninge fin, e zăpadă aia de decembrie pe care-o aștept întotdeauna cu bucurie și scriu cumva despre, evocându-i, chemându-i. Și mă gândesc – man, ce viață a fost, oare chiar așa a fost și nu știu întotdeauna ce să zic despre…

Cum ai descrie lipsa de personalitate, dar opusul acesteia?

Într-un sens mai larg pe care-l sugeram în text e ca pe o lipsă de pasiuni, abilități sau cunoștințe care să te pornească relaxat într-o discuție la o masă cu necunoscuți. Să ai ce zice, să nu fii cel mai prost. E tot o referință la anii adolescenței și ai tinereții, când personajului i se părea că era gângav, lipsit de curaj, inadecvat și poate prea negru în inimă când ar fi fost timpul să fie senin. Opusul ei ar fi opusul acestor lucruri.

Care au fost pentru personaj începuturile conștientizării că „părinții-s vechi și demodați”? Cum s-au restructurat raporturile cu ei?

Textul la care face referire e și despre ei, dar e și despre mine, tatăl a doi adolescenți pentru care-s adeseori ‘old’ sau ‘cringe’. Îmi amintesc o fază cu taică-miu care auzindu-mă obsedând pe ceva metale pe la 15 ani, m-a întrebat ‘ce orchestră asculți?’ Și mi s-a părut comic și da, demodat cum a zis. Așa cum eu pentru adolescenții mei cu poveștile mele din the old country, cu muzicile și ideile pe care le mai propun sunt vechi.

Raporturile n-au avut nevoie de o restructurare majoră. Părinții săi au fost oameni foarte buni și atenți la viața copiilor lor, care au trăit ani dificili, pe care poate nu i-au înțeles, însă l-au crescut cum au putut, cu multă dragoste, sacrificându-se.

Volumul e format din flashuri cu de toate, așa cum e și memoria: amintiri despre undergroundul din Caransebeș, tratamentele cosmetice împotriva stafilococului auriu, vizitele străinilor care văzuseră documentare despre România și voiau să vadă cu ochii lor țara etc. Ce subiecte au fost mai dificil de abordat, ce amintiri mai greu de scos la lumină?

Moartea mamei mele.

Mile-Ex este și un volum al tinereții. Are vreun regret personajul, își asumă toate etapele?

Personajul n-are regrete, e și puțin dus. Naratorul din care personajul împrumută parțial date biografice are. I-ar fi plăcut să trăiască mai intens, să n-o ardă pe plictis, blazare și zombeală, să nu se blocheze în filme slabe, tripuri recurente, loops.

Lumile acestui volum sunt populate de poeți emigranți, barmani, sportivi bătrâni, rude etc. Ți-ai adaptat limbajul pentru a le putea înțelege sau pentru a descrie lumile mai bine? Are memoria forța de a apropia ceea ce, uneori, în prezent, pare la distanță de lumile noastre?

Dacă am făcut-o, n-a fost conștient. Am trăit în mai multe lumi și le-am vorbit limbile/dialectele. Îmi plac expresiile idiomatice, accentele. Uneori s-au intersectat și fiecare dintre ele mi-au dat coduri pe care le-am asimilat și le-am transferat când am găsit că se potrivesc. Există uneori cuvinte care țâșnesc când scriu despre anumite etape (copilărie, de exemplu, când vorbeam o altă limbă cu o parte din familia mea). Da, are memoria forța asta, de a face ea conexiunile, îți arată sertarele prăfuite din șoprul bunicilor unde găsești instrumente pe care credeai că nu mai știi cum să le folosești.

Ce ar face personajul dacă ar avea bani? Are vreun sens pentru el discursul legat de bani? Ce și-ar dori în locul lor?

Personajul joacă în filmul vieții de la Montreal. Un univers cu real estate halucinant, fără reguli de câțiva ani, unde aproape fiecare discuție se duce în direcția banilor. E o infecție. În cercurile de emigranți, se vorbește tot timpul despre chirii sau cum să intri în jocul cu case. E foarte plictisitor, însă e ce e. E și descurajant pentru că i s-a spus că uite, dacă parcurgi etapele astea, if you work hard, vor veni și banii. Va veni cumva și liniștea pe care ți-o aduc, îndrăznesc să spun – împlinirea. Și n-au venit banii, adică au venit, dar niciodată suficienți. În locul lor și-ar dori să-și sape crawlspace-ul de sub casa din Park ex, să intre sub ea 2,8 metri cu un bobcat fără să dărâme townhouse-urile cu ziduri comune, să schimbe bârnele vechi de o sută de ani care o susțin, să construiască un basement, unde seara printre trepidațiile mașinilor de spălat și-a uscătoarelor să pornească un microfreak pe modul noise, să-și deschidă o IPA de la belle gueule și s-asculte pierdut anunțurile stației de metrou Acadie, de-acolo din undergroundul său personal.

Scrii „Mile-Ex e prelungirea Mile-endului, (…) e lumea mea de acum.” Drumul parcurs între aceste lumi a durat destul de mult. E ceva ce a rămas constant, ceva care e mereu acolo și nu se clatină?

Da – hibridul, mixul, neglijența, muzica, postările scrise în baruri, fragmentele de viață veche, confuzia, noul.

Atunci când personajul vrea să o rupă cu trecutul și să ducă o viață liniștită, reușește?

Nu știu dacă e neliniștită doar pentru că n-o rupe cu trecutul, însă personajul își complică mereu existența, uneori dintr-o plictiseală cosmică. Reușește s-o rupă parțial cu trecutul, acceptă jocul actual, dar se mai închide în bolul imens de sticlă, se blochează în tripuri nostalgice. Personajul are foarte mare nevoie de trecut. Îi dă și forță, îl trage și-n jos. E un individ groaznic, un autosabotor.

Cum e când simți nevoia ca Mile-ex să fie doar un cartier din Montreal, și când să fie un teritoriu ficțional?

E foarte relaxant Mile-Ex când e doar cartier. Sunt serile astea de vară când trec pe sub podul spre Rosemont, pe la skate park, cam pe-unde se termină Mile End-ul în capul meu, m-opresc în parcul cu sportivi la flotări, apoi o iau pe St Laurent, mă duc spre piața Jean Talon sau intru prin Mile-Ex, pe superba stradă Mozart, fac stop la o IPA și merg acasă. Când e ficțional, e cu imagini vii în capul meu, cu delir, cu ratoni și bufnițe de zăpadă, îi forțez granițele, uneori las imaginația să aprindă luminile din cartier și să-mi arate drumul spre casă.

Volum disponibil aici

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Ruxandra Cesereanu: „Sunt poetă, nu magiciană, nici șamancă (deși aș vrea să fiu și așa ceva)”

La Casa de Editură Max Blecher a apărut volumul de balade postumane „SOPHIA ROMÂNIA”, de Ruxandra Cesereanu, despre care Andrei Codrescu scrie pe coperta a patra: „Aceste balade postumane inițiază un dialog cu roboții (în general bine-dispuși) care ne așteaptă nerăbdători la răscrucea post-pandemică. Poeta absoarbe cu nesaț bogăția de date și imagini care provin din jucăriile tehnologice și dă, din partea umană, inteligența și emoțiile pe care le dețin poeții.”

Antonia Mihăilescu: „Eu îi iubesc pe toți cei care scriu”

Antonia Mihăilescu a câștigat Premiul „Alexandru Muşina” pentru debut în poezie, ediția a VII-a, iar volumul „Note din secolul kitsch” a apărut la editura Tracus Arte. De asemenea, volumul este nominalizat la Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum.

Gelu Diaconu: Cel mai eficient mod de comunicare intergeneraționistă tot poezia rămâne

Gelu Diaconu a publicat la finalul anului trecut volumul de poezie Ziua în care a murit John Lennon, Casa de editură Max Blecher. Despre acesta, Constantin Abăluță scrie pe coperta a patra: „Balada anilor ‘80 și a vârstei de 17 ani, rock, Woody Allen, m. ivănescu, dezamăgiri, petreceri adolescentine, urâțenia lumii, revolte înăbușite, un fel de muzică preclasică a epocii noastre, film derulat cu încetinitorul, în felul neuitatelor pelicule cehoslovace în care relația părinți-copii e una zbuciumată, traumatizantă, din când în când sinteze imagistice de mare calibru poetic.”

Cristina Stancu (selecție din „apără pe cineva de tine”)

Cristina Stancu este una dintre autoarele care la debutul cu volumul „teritorii” (editura Tracus Arte, 2017) a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. La cinci ani de la debut revine, publicând volumul „apără pe cineva de tine” (Casa de Pariuri Literare), în care vom regăsi poeme care reflectă lecturi din autori germani, universul basmelor germane, reorganizări ale materiei (fizice și psihice) sau alte referințe pe care vă invităm să le descoperiți: