Aș fi vrut să o privesc în ochi
în timp ce îi spun cu accentul meu de estic perfid
Hier bei euch ist schon Frühling geworden,
însă ochelarii de soare ai Brunhildei
de pe banca din fața mea
nu le divulgau nici forma, nici culoarea irisului,
nici scânteia pe care i-o ghiceam în privire
și despre care un medieval susținea că e
semn cert al fărâmei de divinitate
din noi,
la fel de personală și de inconfundabilă ca
amprenta
sau furtuna de linii din palmă,
iar lumina îi încâlcea părul,
îi ronțăia lobii urechilor,
prelingându-se pe fâșia gaza a culoarului dintre noi –
metroul a intrat în tunel
și un curent i-a ridicat în aer o șuviță blonzie,
gulerul paltonului,
viața de iubită secretă a unui spion rus –
metroul a intrat în tunel
și mi-am ținut respirația câteva zeci de secunde
știind că mereu intrăm
și ieșim de acolo.
Gemeinschaft und Gesellschaft
Îngeri ai privilegiului și ai încântării de sine,
voi, mari proprietari ai silozurilor de benzedrină
și stăpâni calculați peste noul vibe metropolitan,
degeaba umblați în tricouri negre mulate
pe care scrie-n relief La Tristesse.
Cu dințișorii voștri egali ronțăiți dintr-un os mic, lustruit,
îl spălați, îl mângâiați, îi spuneți mamă, tată,
a sosit timpul, vă fotografiați cu el
și apoi îl băgați la loc în același buzunar din care nu
există scăpare.
Cafea, prăjiturele, bârfele inofensive din pauza de țigară.
Atâta simulare și răsucire isteață
justificată mereu prin necesitate, răspundere, asumare.
Capacitatea de organizare și acțiune. Controlul.
Monoculturi deplorabile. Fericire instant. Instagram.
În rest, un limbaj redus iar la o serie de silabe informe.
Cu dințișorii voștri egali ronțăiți.
Statistica. Infailibilă. Certitudinile.
Discursurile motivaționale ale campionilor.
Zgura zerourilor de la periferie
pe care le poți călca în picioare când treci
cu căștile în urechi înfulecându-ți zenburgerul.
Selecția. Necruțătoare. Inevitabilul.
Hale în care îngeri cu orbitele goale se
înghesuie după cel mai recent triumf, ridicând
în lumina neoanelor un idol urban,
un sfenoid înfășurat în catifea neagră
pe care scrie în relief La Tristesse.
Mamă, tată, a sosit timpul.
secvențe
am tras în piept aerul cartierelor unde orice tentativă
de a vorbi îngrașă armate de microbi răbdători
carmangeriile deschise non-stop te vor convinge
că cineva ne mai acordă o șansă la transcendență
oriunde și-ar așeza păturica, ei știu că nu poate
urma decât un picnic pe mormântul cuiva
foarte aproape de locul în care a curs sânge,
o fetiță blondă se juca de-a v-ați ascunselea cu porumbeii
un satelit pierdut de o jumătate de secol a-nceput să emită
cerând să afle dacă e adevărat că ne-am distrus între timp
dedesubtul lucrurilor pulsația unei glande
înfășurate-n drapelul celui pe care am încercat să-l uităm
„iarna s-a desfășurat fără teamă au avut loc ieșiri
dese din cetățui fiecare s-a apărat prin mijloace proprii”
în depărtarea ofilită a periferiei, cineva își lipise nasul
de vitrina plină cu delicatese de la Mefisto
și toate se petreceau în somnul unui om din Berlin
