L-aș întreba dacă știe că „celan” este un adjectiv românesc, care înseamnă „furiș”. Fie că va crede că propriile sale poezii sunt insidioase, adică „ascundându-se conform planului”, adică ermetic, ceea ce nu cred, pentru că o poetică, care vrea să exprime ceva ce nu cunoaşte vreun precedent, și anume cel ce se numeşte pe sine Shoa, trebuie să înceapă mai întâi în întuneric și să lupte pentru cuvinte. L-aș întreba dacă, la fel ca mine, consideră că cei care îl acuză de kitsch îl întreabă practic de quiche, pentru că le este foame. L-aș ruga să vorbească mai mult despre contradicția care există între doi termeni pe care îi folosește în poeziile sale, și anume: „foame de luminozitate” și „constrângere de lumină”. I-aș oferi noul meu volum de poezie pentru a citi și întreba dacă a văzut vreun potențial poetic în el. Dacă nu ar recunoaște unul, nu aș mai scrie niciodată o poezie. I-aș spune cât de gelos sunt pentru Edith Horowitz (mai târziu Silbermann), căreia i s-a permis să cânte cu el cântecul revoluționar „Frați, la soare, la libertate”. L-aș invita la o bere și l-aș ruga să cânte și cu mine. Nu i-aș solicita sfaturi cu privire la relații și probleme de familiei. L-aș ruga să intre cu mine într-o biserică, apoi într-un confesional: o dată poate fi el duhovnicul, o dată eu …
Despre Alexandru Bulucz aici: https://de.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Bulucz
