Ilinca Mănescu | © arhiva editorului

Copiii Ecosistemului – fragment

„Ilinca Mănescu îndrăznește să debuteze cu o distopie ecologică queer, care pune presiune pe rănile care dor atât colectiv, cât și individual: iubirea, epuizarea resurselor, dezbinarea societății, lupta pentru supraviețuire, spațiul privat devenit public, legătura dintre om și natură, pierderea (parțială a) umanității prin violențe, abuzuri, putere.” (Eli Bădică)

Pentru ea, „acasă“ era oriunde s-ar fi aflat Ilora: camerele închiriate cu ora, care aveau forme vegetale încrustate pe tavan, Târgul de Crăciun, de unde îi cumpărase o acadea în formă de inimă translucidă, portul cu eoliene, care le amintea de copilărie, barurile întunecate, unde își strângeau mâinile pe sub masă și se priveau în ochi prin aburul gros, cu iz de nicotină. Faptul că Nora nu avea, de fapt, o casă a ei era singurul mare secret pe care îl păstra față de Ilora.
Cu toate astea, într-o seară îi spusese chiar așa:
— Vino la mine acasă!
Verificase de zeci de ori adresa din mesaj, nu cumva să se fi strecurat vreo greșeală. Salcâmii din fața imobilului cu apartamente de închiriat erau prea tineri ca să ajungă până la etajul patru, așa că Nora le-a dat pereților comanda de matifiere. A scos din frigider prăjiturile și sticla de vin și le-a așezat pe masă, lângă cele două pahare. A dat o tură prin apartament, verificând toate suprafețele. Alesese cărți, câteva haine și câteva accesorii, pe care le împrăștiase pe ici, pe colo, pentru mai multă credibilitate. S-a uitat la ceasul de pe perete și a tresărit. A dat fuga la bucătărie, ca să bage prăjiturile înapoi în frigider. Era prea cald, le scosese prea devreme. S-a oprit în fața oglinzii, cu ochi mari și speriați. Corpul ei se schimbase, dar nu-și dădea seama dacă era din cauza locului nou sau dacă, între timp, chiar devenise femeie. Cu brațele deasupra capului s-a privit din profil. Curbura spatelui nu arăta rău. Îi plăcea și scobitura care se forma sub coaste, atunci când îndrepta umerii. Într-o anumită poziție, linia feselor se armoniza frumos cu linia coapselor. Chiar și așa, dacă cineva i-ar fi spus că e frumoasă, tot n-ar fi crezut.
Când a verificat ora, deja se scursese timpul. Pulsul îi bubuia în urechi. Pentru mai multă claritate, a scobit telepatic un mic vizor în peretele de gelatină translucidă, și-a potrivit ochiul în dreptul lui și-a așteptat. Din întunericul coridorului, fața palidă a Ilorei s-a ridicat spre ea. Nora s-a îndepărtat puțin și a lăsat-o să intre prin vizorul care s-a lărgit, atingând dimensiunile unei uși.
I-a făcut turul casei, cu inima strânsă.
— Aici dormi tu? a întrebat Ilora, atingând cuvertura aurie, brodată cu fleurs-de-lis.
Gura Norei a tremurat, fără să scoată niciun cuvânt. În loc de răspuns, s-a urcat în vârful patului. Ilora a șovăit, în picioare. Fața îi devenise și mai palidă, iar sub pomeți avea umbre adânci. Ochii îi sclipeau umezi și ascuțiți, mai adânci ca niciodată.
— Ce e? a întrebat-o Nora, trăgându-se către margine.
Ilora s-a apropiat și s-a așezat lângă ea. Cu buzele întredeschise, și-a trecut degetele peste șiragul de perle negre, care-i înlănțuiau glezna.
— Îți plac?
Ochii i-au strălucit atât de tare în semi-întuneric, încât Norei i s-a părut că lăcrimează.
— Ți le-ai pus pentru mine? a murmurat ea.
Fata a încuviințat cu entuziasm. Ilora a prins-o de coapsă și a tras-o mai aproape. Au alunecat din pat și s-au rostogolit împreună pe podea.
— Ce e? a repetat Nora.
Cu fața ascunsă la pieptul ei, Ilora suspina.
— Ești frumoasă! O să mă nenorocești.
— Cum adică? De ce? a ripostat Nora.
Și-a lipit fața de obrazul ei umed și i-a șoptit la ureche un „te iubesc“ fluid, reconfortant, menit să-i spulbere orice teamă. Însă Ilora s-a ridicat de lângă ea ștergându-și ochii cu podul palmei. S-a întors cu spatele, ca să-și aranjeze părul și hainele în oglindă.


Copywriter la Agenția de Publicitate a Pluricelularei 451, misiunea Norei e să promoveze un implant cu gena luminiscenței, creat de Ecosistemul Autonom, cu scop aparent estetic. Pe măsură ce noi informații despre implant și efectele sale ies la iveală, pe fundalul divizării societății în luxili și non-luxili, tânăra se confruntă cu întunericul din ea și din jurul ei. Provocat de abuzurile din copilărie și din relații – de iubire cu Ilora, de prietenie cu Kril ori Caramel și de (pseudo-)suport cu nutriile – și de traumele, suferințele și cruzimile din viața sa.
„Nora eșuează în toate: în relația cu femeia iubită, cu părinții, cu nutriile adoptate. Nici măcar implantul genetic pentru campania căruia lucra nu funcționează pentru ea. Dar Nora continuă să caute lumina. Cu profunzime de scriitoare-medic, Ilinca Mănescu duce metafora literaturii ca radiografie până în pânzele cele mai luminoase. Copiii Ecosistemului e o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe, care ne revelează dorințele, umbrele și vulnerabilitățile noastre într-o lumină hipnotică.“ (Maria Manolescu)

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Thomas Mann vs. Carantina, 1-1 la pauză

Dat fiind că limitările pe care suntem nevoiți să le acceptăm în această perioadă au calitatea de a influența în special modul în care percepem timpul, ne-am amintim un fragment din romanul „Muntele vrăjit”

Fotocrom Paradis – două poezii de Deniz Otay

„Fotocrom Paradis este un volum de poeme absolut superbe. Vocea de siri în epifanie m-a rupt. După ce am citit am rămas cu o stranie senzație de nostalgie cumplită după niște lucruri pe care nu le-am trăit niciodată. Și nu mai am chef să zic nimic deștept/teoretic. Superbe.” – Ștefan BAGHIU

Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă

Eu plec, tu pleci, el/ ea pleacă este un roman memorabil despre criza refugiaților din Europa, scris de una dintre cele mai apreciate autoare germane contemporane, Jenny Erpenbeck. În 2018 a fost nominalizat la International Booker Prize. Citiți mai jos un fragment.