Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Corina Sabau

Corina Sabău: „Într-un sondaj recent, cei mai mulți politicieni, întrebați ce citesc, au răspuns Biblia”

În acest an, cu ocazia împlinirii a cinci ani de existență a blogului de literatură DLITE , a luat ființă Bursa de creație DLITE, cu sprijinul Goethe Institut București. Juriul a acordat două premii, iar Corina Sabău este câștigătoarea Celei de-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1.000 de euro. Vă invităm să citiți un interviu cu prozatoarea:
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Care a fost primul gând în momentul în care ai fost anunțată că ești câștigătoarea celei de-a doua burse de creație DLITE? Pe FaceBook ai postat „Extraordinară inițiativă Goethe Institut București, poate îi inspiră și pe alții.” Cât de des s-a întâmplat să câștigi bani din scris?

Da, este importantă și motivantă inițiativa Goethe Institut București, sper să continue. Se știe că în România există prea puține inițiative de gen, îmi vin acum în minte rezidențele acordate de Cărturești și FILIT. Că aceste burse și rezidențe ar trebui să se întâmple – în primul rând – pe banii Uniunii Scriitorilor, care-i risipește pe Gale ridicole, unde se citesc poeme mediocre sau scrise acum 30 de ani, iarăși este un lucru cunoscut.

Dacă aș fi pus deoparte banii adunați din scris, probabil că mi-aș fi permis două, trei vacanțe un pic mai departe de litoralul bulgăresc și sterilizarea câtorva pisici din cartier. Dacă am scrie cu gândul și de a câștiga ceva, probabil că ne-am lăsa cu toții de scris, n-ar mai exista literatură română actuală. Pe de altă parte, ne-am asumat să scriem în contextul ăsta, într-o țară săracă, în care atâția oameni abia trăiesc de la o zi la alta, în care politicienilor nu le pasă de educație, de 30 de ani subfinanțată. Cartea și scrisul nu pot fi valorizate într-un astfel de context. Mi-amintesc că într-un sondaj recent, cei mai mulți politicieni, întrebați ce citesc, au răspuns Biblia. Și i-au urat la mulți ani lui Eminescu.

Fără să exagerăm sau să cădem în alte capcane, care e situația scriitorilor în România? Ai putea sta liniștită, scriind ceea ce ai de scris, fără grija zilei de mâine? Te-ai simțit valorizată pentru că ești scriitoare?

Cred că am răspuns deja la întrebare, în România n-ai cum să trăiești din scris. Te poți considera norocos dacă-ți rămân câteva ore după ce, din alte job-uri, ți-ai achitat facturile.

Am văzut că s-a scris că generația noastră n-a dat încă marele roman post-ceaușist, marele roman al tranziției. Sunt de acord, din punctul meu de vedere, ultimul mare roman din literatura română este Moromeții. Dar există cineva care să-și permită programul de scris al lui Marin Preda? Există scriitoare și scriitori foarte talentate/talentați, în ultimii zece ani au apărut cărți consistente. Totuși, cred că fiecare dintre noi, când începe lucrul la o nouă carte, ia în calcul și cât timp îi rămâne pentru scris în afara celorlalte obligații, n-ai cum să construiești planuri grandioase știind că săptămânal îți rămân câteva ore pentru scris. E descurajant și faptul că nu se mai face critică de întâmpinare, scriitorii ar avea de învățat dacă ar exista cronici serioase la cărțile lor. Citesc acum Cehov de Henri Troyat și îmi dau seama, o dată în plus, câtă importanță are totuși părerea celorlalți. Abia când a primit niște cronici și păreri bine argumentate, Cehov a început să-și ia scrisul mai în serios și s-a gândit să scrie dramaturgie sau nuvele mai ample. Dacă m-am simțit valorizată ca scriitoare: da, mă bucură că există oameni care urmăresc ce scriu, că Și se auzeau greierii, cea mai recentă carte a mea, a ajuns și la oameni foarte tineri, care nu știau mare lucru despre anii `80 și condiția femeii în comunism. Și tot apropo de valorizare, o persoană mai tânără m-a întrebat: Scriitoare? Adică un fel de content writer. Am folosit replica într-o proză care va apărea în curând.

Încă de la debutul cu romanul Blocul 29, apartamentul 1 (2009) ai fost în centrul atenției cititorilor și criticilor. A avut un traseu frumos această carte, a câștigat și premii, a fost și tradusă. Simți că se putea mai mult dacă spațiul cultural românesc era mai dinamic, mai bine conectat cu lumea editorială internațională?

N-aveam așteptări când am debutat, nu participasem la cenacluri și nu aveam prieteni în lumea literară (în afară de Nora Iuga și Adela Greceanu), așa că m-a bucurat atenția pe care a primit-o această carte. Cred că ar fi fost mai vizibilă dacă lucrurile ar fi stat mai bine în spațiul românesc, am vorbit despre asta deja. Dar pot să spun că și așa am fost norocoasă, cartea a apărut în 2009, la puțini ani după debutul colecției Ego Proză, care a însemnat enorm, editorii români dădeau semne că, în sfârșit, reîncep să creadă în scriitorii români, și m-a bucurat că Lucian Dan Teodorovici și editura Polirom au ales s-o publice. Cu doar câțiva ani în urmă, ca scriitor român, nu te băga nici o editură în seamă.

De-a lungul timpului, ai fost în străinătate cu câteva burse și lecturi. Ce experiențe pozitive ai avut? Unde ai vrea să revii?

M-am simțit foarte bine la Belgrad, unde am stat o lună (în 2014), am participat la festivalul Krokodil și am avut ocazia să văd că o echipă mică (la bază Ana Pejovic și Vladimir Arsenijević), cu sprijinul Traduki, e adevărat, reușește să facă atâtea. Festivalul Primului Roman de la Chambery rămâne însă experiența care mi-a deschis ochii asupra decalajului dintre noi și Occident. Sute de voluntari care se mobilizaseră pentru un festival de literatură, oameni care citiseră cu atenție cărțile unor debuntați și veniseră să le pună întrebări sau să-i asculte citind, un interes extraordinar pentru carte. M-am simțit ca Emma Bovary la primul ei bal, la Vaubyessard. Și am primit clasicele întrebări (care, mai grav, erau politicoase, nu ironice): când a murit Nicolae Ceaușescu, cu cine se învecinează România, etc.

Ai fost coscenaristă a filmului Toată lumea din familia noastră (2012), regizat de Radu Jude și produs de Hi Film, film care a obținut premii internaționale. Cât de diferit e să scrii un scenariu de film? 

Mi-amintesc că o perioadă, după scrierea scenariului, m-a tot bântuit o întrebare: am sau nu simț dramaturgic? Evident, o prostie. O poveste bună poate fi scrisă atât ca proză, cât și ca scenariu. Numai că dacă o transformi în scenariu există riscul să scrii doar pentru tine, regizorii români preferă să-și scrie singuri scenariile, iar fără interesul/sprijinul unui producător și al unui regizor, n-ai cum să aplici la CNC.

La 10 ani de la debut, în 2019, publicai Și se auzeau greierii, un volum care venea pe un teren exploatat în literatură de abia după `89, pornind de la climatul brutal de control al natalității în comunism.

Mi-am dorit să suprind o perioadă, anii `80, mi-am dorit să înțeleg, scriind cartea asta, cum influențează un regim politic și, mai specific, un decret, relațiile dintre oameni. Mi-am dorit să înțeleg câte ceva din viața părinților și a bunicilor mei. Iar unul dintre motivele care m-a făcut să scriu cartea asta a fost frica. N-au trecut decât 30 de ani de atunci și atât Biserica cât și politicienii par să nu fi învățat nimic din ce s-a întâmplat, ba, mai mult, să dorească să restrângă drepturile femeilor. Poate că dacă ar fi existat mai multe discuții pe tema asta n-am mai fi ajuns la marșuri antiavort (susținute de Biserică, unde s-au strigat sloganuri extrem de violente, inclusiv că avortul nu se justifică nici în cazuri extreme ca violul (nu chiar așa surprinzător, având în vedere că 50% dintre români justifică violul în anumite circumstanțe), n-am mai fi asistat la rapida ascensiune a unui partid conservator cu discurs naționalist, homofob, pro-ortodoxist, antiavort și anti-occidental, iar europarlamentarii români nu și-ar mai pemite să voteze împotriva Raportului care cere statelor membre să garanteze accesul femeilor la avort și să asigure educația sexuală.

În fragmentul pe care l-ai trimis juriului este accentuat conflictul psihologic al personajului în diferite etape ale vițeii. Cum a decurs documentarea pentru scrierea acestui roman?

Până la momentul ăsta, n-a fost nevoie de documentare. Mi-am dat seama că prea multe dintre gândurile mele se învârt în jurul banilor, că mă gândesc prea mult la bani. Că banii apar cumva în fundal și se bagă și peste cele mai bune momente. Că nu mai suport să mă gândesc atâta la bani și să mă enervez din cauza lor, dar totuși o fac. Am prietene foarte talentate care au fost nevoite să schimbe 20 de joburi și cărora le-au râs în față niște șmecherași care le plăteau la negru sau, dacă le făceau contracte, nu le respectau. Am prietene – jurnaliste radio și traducătoare excelente – a căror pensie acoperă cel mult facturile. Cunosc cazuri în care părinții au plecat să muncească în străinătate și au reușit să-și vadă copiii cel mult o dată pe an. Am regrete că am ales Literele în locul Facultății de Drept. Și peste toate astea, vine Iancu Guda și ne ceartă că nu știm să facem economii.

Povestea Stelei poate fi povestea oricărei femei din această lume? Fenomenul migrației în căutarea bunăstării, joburile prost plătite, separarea de familia care părăsește țara pentru un trai mai bun, conviețuirea cu un bărbat în care investești prea mult, abandonul studiilor – toate fac recognoscibilă o Românie a zilelor noastre?

Prin Stela îmi doresc să vorbesc despre România și sper să scriu o carte în care multe dintre femei – și nu numai femei – să se regăsească. Eu aș fi putut fi Stela dacă nu m-aș fi născut la Câmpulung, ci la 20 de kilometri distanță, dacă părinții mei nu ar fi avut ceva bani și timp să se ocupe de mine.

Romanul poate deschide ochii multor oameni. Căutarea independenței (afective, financiare) este un pas dificil uneori, cu multe implicații psihologice și educaționale.

Cred că în România oamenilor li se deschid ochii de la sine, e clar că toată lumea știe că statul și politicienii n-au grija noastră, că ești de la început pe cont propriu. E suficient să fi văzut anul trecut, în plină pandemie, imaginile cu muncitorii români care au plecat să muncească în străinătate, expediați în condiții mizerabile de statul român. Sau – cu toate că presa e dominată de știrile despre Batmanii din politică – să auzi cum dispar zilnic fete sau sunt înjunghiate după ce au depus de nu știu câte ori plângere la poliție.

Laitmotivul cărții pornește și de la J.D. Salinger și personajul său Franny Glass, care spune: „I’m sick of not having the courage to be an absolute nobody”. Să-ți găsești locul în lume poate fi un proces care uneori se întinde pe durata întregii vieți?

Am recitit cartea asta, Franny și Zooey, și mi-a plăcut foarte mult, incomparabil mai mult decât De veghe în lanul de secară. Nu m-am gândit să folosesc citatul lui Franny Glass, care spune: „I’m sick of not having the courage to be an absolute nobody” ca leitmotiv al cărții. Aveam nevoie însă de un conflict între Stela și Angie (mama iubitului ei, administratoare de cămin studențesc), la care Stela se refugiază după ce nu mai are unde să locuiască. Totul merge bine o perioadă între ele, mai ales că acestă Angie nu e descurcăreața, șpăgara tipică. E pasionată de cinema, are un iubit mai tânăr, care predă la UNATC și o susține financiar pe Stela, care continuă să se complacă în situația ei de întreținută. Amândouă, și Angie, și Stela, sunt fane ale cărții și ale lui Franny Glass. Numai că Stela descoperă că Angie, chiar dacă se consideră „an absolute nobody” consideră că e inacceptabil să fii și neadapatat, și lefter.

Ce sfaturi i-ar da Corina Sabău personajului său, dacă s-ar întâlni față în față?

Spuneam că am momente în care regret că am ales Literele în defavoarea Dreptului. Totuși, dacă Stela și-ar descoperi pasiunea pentru literatură și m-ar întreba ce să aleagă, Litere sau Drept, i-aș spune fără ezitare: Litere (mai ales că acum predau acolo profesori mult mai buni decât în urmă cu 20 de ani). Dar după cinci minute, ca să fiu împăcată, aș suna-o și i-aș aminti cuvintele Virginiei Woolf :„e necesar să ai 500 de lire pe an și o cameră a cărei ușă se încuie dacă vrei să scrii ficțiune sau proză”. Numai că această cameră e necesară oricum. Că ești sau nu artist, ideal este să o ai.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru este poetă și jurnalistă. Fondatorul revistei online de literatură și multimedia Crevice. A realizat numeroase proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar urmează să apară în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz, în toamna acestui an.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Cristina Stancu (selecție din „apără pe cineva de tine”)

Cristina Stancu este una dintre autoarele care la debutul cu volumul „teritorii” (editura Tracus Arte, 2017) a primit Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum. La cinci ani de la debut revine, publicând volumul „apără pe cineva de tine” (Casa de Pariuri Literare), în care vom regăsi poeme care reflectă lecturi din autori germani, universul basmelor germane, reorganizări ale materiei (fizice și psihice) sau alte referințe pe care vă invităm să le descoperiți:

Două povestiri de Ramona Micu

Ramona Micu (n.1979) a debutat editorial în 2021, are trei copii minunaţi, și ne propune spre lectură ceva inedit.