Fragment din romanul Cerul ca oțelul de Cosmin Leucuța
A părăsit ruinele uzinei fără să privească înapoi, a fost un gest pe care nu l‑a simțit și care i‑a șters din memorie tot ce nu avea să mai revadă vreodată. A lăsat acolo toate lucrurile găsite, poate pentru alții care urmau să vină în urma ei, poate pentru nimeni. După o zi întreagă de mers, orizontul întunecat a acoperit vârful uzinei, și asta a fost tot.
Afară era frig, dar nu bătea vântul. Cerul era întunecat și greu, și ea privea în jur la câmpia care o înconjura. Cât vedea cu ochii era plin de buruieni, dar buruienile acopereau pământul în mod armonios, o forță neobosită care știa că venise vremea ei să asuprească lumea. În depărtare se puteau vedea movilele de gunoi de la marginea orașului, ca niște dune de nisip în deșert.
A ajuns la o șosea care ducea în direcția în care mergea ea și s‑a hotărât să urmeze acest drum. Asfaltul era curat și gol, iar femeia pășea pe nisipul de pe marginea lui. Privit în lungul său, drumul arăta ca un triunghi care balansa în echilibru perfect orizontul pe care se lăbărța în depărtare spinarea zimțată a orașului cel vechi. A înaintat așa o vreme, trecând pe lângă stâlpii de iluminat care țâşneau din marginea şoselei, întunecați și curbați ca niște coaste, de parcă se plimba prin pieptul unui mort.
S‑a apropiat de o benzinărie. Clădirea era o cutie dreptunghiulară de ciment alb care se mai înălța doar un metru deasupra vârfurilor vegetației din jur. Avea vitrine largi, care se întindeau dintr‑un capăt în altul al fațadei, și, în mod ciudat, toate erau întregi. În mijloc, flancată de doi stâlpi subțiri de beton care sprijineau un acoperiș simplu, se afla intrarea. Perpendicular pe lățimea clădirii se afla acoperișul care proteja pompele de soare și de ploi. Șase stâlpi de metal, înalți de câte cinci metri și grupați câte trei, sprijineau o placă subțire de beton acoperită cu tablă de aluminiu. Marginile aluminiului erau îndoite și crăpate, atinse mortal de rugină, încărcate de praf și năpădite chiar și de buruieni. A zâmbit, niciodată nu fusese în stare să priceapă cum naiba reușeau buruienile să crească pe acoperișurile clădirilor, acolo unde nu era decât beton, tablă sau azbociment. Benzinăria avea patru pompe dispuse două câte două, între stâlpii de metal. Păreau intacte, și ea s‑a apropiat și a ciocnit cu degetul în două dintre ele. Carcasele de plastic n‑au reacționat în nici un fel, n‑au emis aproape nici un sunet. A apucat unul dintre furtunurile atârnate, cel din dreptul dieselului, și a apăsat pe trăgaci. Nimic.
Tipic, și‑a spus ea.
L‑a lăsat să cadă la pământ și s‑a apropiat de clădirea liniștită. Plachete de aluminiu în culori șterse atârnau pe pereți. Mesaje de interdicție.
Nu fumați lângă pompe.
Nu aruncați gunoiul pe jos.
Și eternul, omniprezentul:
Nu intrați fără mască de protecție pe față.
Câteva reclame luminoase atârnau și ele de bordura de ciment a tavanului. Vântul le mângâia ușor, făcându‑le să trepideze din când în când.
În adolescență și în anii de după acea perioadă, femeia a observat că benzinăriile erau locurile acelea magice unde lumina nu se stingea niciodată. Erau mereu deschise, mereu aprovizionate, mereu vii. Mașini mici și mari opreau să alimenteze, mânate de o sete arzătoare, apoi plecau, și altele le luau locul. Nu prea existau timpi morți. Într‑o seară de vară de la finalul unui an de liceu, proaspăt îndrăgostită și cu pielea arsă de soare, împreună cu câțiva prieteni, au băut bere și au fumat iarbă privind luminile unei benzinării din apropierea parcării în care au oprit. Fațada acelei benzinării arăta ca o pereche de ochelari futuriști, cu marginile exterioare și cele de lângă intrare ușor oblice, îngustându‑se în partea de jos. În jur era întuneric, erau în plină sălbăticie, ca și acum, dar privirea clădirii a rămas luminoasă toată noaptea, a hipnotizat‑o pe fată ca un demon de neon, până spre răsăritul soarelui, când vitrinele au devenit oglinzi în care se reflecta deșertul din jur. Toată noaptea au stat pe capota caldă, au ascultat muzică la un post de radio și au încercat să țină socoteala tuturor mașinilor care opreau la benzinărie, tuturor oamenilor care le conduceau, ce cumpăra fiecare, ce purta fiecare, ce făcea fiecare, suma aceea a gesturilor nesemnificative pe care fiecare om le execută fără să își dea seama că irosește energie prețioasă pentru a hrăni entropia din jur.
Din afara clădirii n‑a putut vedea nimic înăuntru. Prea mult praf pe sticlă. A tras toporișca din rucsac și a împins cu precauție una dintre uși. Un scârțâit sacadat s‑a împrăștiat în jur pe măsură ce ușa s‑a dat în lături. Înăuntru era semiîntuneric. Lumina de afară străpungea vitrina la un unghi de patruzeci de grade și lovea podeaua pustie din fața tejghelei. Locul fusese curățat în urmă cu mult timp. Rafturile de pe margini erau aproape goale. Doar brăduleții aromați fuseseră considerați destul de inutili încât să rămână acolo. S‑a apropiat și a luat unul de pe un braț al unui suport metalic. A simțit un fior de normalitate desfăcându‑i ambalajul și apoi l‑a dus la nas. Brădulețul era galben, exporta un iz fad de lămâie. Și l‑a băgat în buzunar, apoi a mai făcut câțiva pași. A văzut urme de gloanțe în peretele din spatele tejghelei, găuri minuscule înconjurate de câte un păienjeniș de crăpături subțiri acolo unde tencuiala fusese prea uscată. A călcat pe un rest de cartuș. Frigiderele, cândva reci și pline de răcoritoare și alcool la suprapreț, erau goale și răsturnate pe podea, pline de cioburi și pânze de păianjen. Sub marginea unuia a văzut un elefănțel de pluș pe jumătate zdrobit de greutatea aparatului. S‑a apropiat și și‑a îndoit gâtul ca să poată privi elefănțelul mai bine. Ochii de plastic ai păpușii priveau spre tavan cu o seninătate ciudată, pentru ea nu conta nimic din toate astea. Totul era absurd în jur, o lume goală, un deșert în mijlocul unui alt deșert, o încăpere pustie care cuprindea o ființă pustie care privea elefănțelul întins pe spate și acoperit până sub ochi de o bucată grea de metal. A pufnit și și‑a adus aminte de ziua în care fetița ei desenase prima dată un orizont care secționa câte un soare în fiecare capăt. A tras aer în piept, apoi a ocolit frigiderul. A cercetat restul încăperilor și n‑a mai găsit nimic altceva în afară de câteva role contorsionate de hârtie igienică, pe care le‑a luat. A ieșit din clădire și a privit‑o din nou în timp ce se îndepărta cu spatele. Buruienile străpunseseră toate crăpăturile, crescând până la nivelul unui om. Atunci a observat că pe partea de sub vitrine a zidurilor cineva își pierduse timpul desenând flori multicolore. Erau desene simple: tulpini ușor încovoiate, câte trei frunze ovale și floarea cu patru petale pătrățoase. Femeia a observat totuși diferențele de nuanțe schimbându‑se din interior spre exterior și a văzut și urmele sepalelor ițindu‑se dintre petale și și‑a dat seama că, oricine ar fi fost artistul, era un om atent la detalii. A zâmbit.
Deasupra pompelor a văzut atârnând tuburi de neon descoperite, iar toate reclamele din jur, la băuturi și uleiuri de motoare, erau șterse de un soare pe care nu îl mai văzuse de săptămâni întregi. O pânză de păianjen imensă atârna între tavan și unul dintre stâlpii de susținere, cu firele îngreunate din cauza prafului adunat.
Și‑a îngustat ochii, apoi s‑a întors pe călcâie și a continuat drumul.
Ea era pasagerul acestei călătorii. Străbătea lumea, întinsă la infinit de lipsa mijloacelor de transport, călătorea prin vechea sălbăticie spre sălbăticii mai noi. Orașele. Soarele apunea și răsărea în jurul ei, deasupra norilor, soarele sub care nimeni nu se mai strâmba, iar noaptea vedea stelele înțepând întunericul cu lumina lor bătrână, și din când în când i se părea că totul era acolo doar pentru ea. Vedea cerul, și totul era tăcut în jurul ei, toate orașele erau adormite, scufundate tot mai tare în pământ. Uneori o cuprindea frica și melancolia, iar mintea ei avea dificultăți în a pricepe ideea de singurătate absolută ce părea să o înconjoare. Nici o mișcare, nici un sunet, nici o frântură a liniilor care delimitau spațiul acela contradictoriu în care se deplasa, nici o schimbare în jur în afară de cele pe care ea le producea. Iar, atunci când privea în urma sa și nu‑și vedea decât umbra ca o trenă ușoară, nu era sigură nici măcar că ea însăși exista. Când obosea, se oprea și se retrăgea câteva sute de metri mai departe de marginea șoselei, în spatele unor copaci sau al unor tufișuri mai mari, unde încerca să se odihnească. Când foamea o trezea sau n‑o lăsa să adoarmă, scotocea prin rucsac și mânca orice găsea acolo, iar dacă nu găsea nimic se mulțumea cu ce oferea pământul de sub picioare: rădăcini sau insecte. Când avea senzația că se află la distanțe enorme de orice viețuitoare, țipa cât o țineau plămânii. Țipa spre cer, țipa spre soarele din calea ei, țipa spre ploaie și spre praful pe care vântul îl plimba din loc în loc. Apoi obosea și țipetele i se stingeau, dar ea continua să meargă pe drumuri pe care nu mai mergea nimeni.
„O poveste tulburătoare despre lupta pentru supraviețuire a unui singure femei într-un peisaj postapocaliptic. Însă tot ce mai rămâne după un dezastru global de natură incertă este confruntarea terifiantă cu răul din oameni, căci speranța stă ascunsă printre tranșeele ființei. Un roman șocant, care îți ține sufletul captiv pe toată durata lecturii, doar pentru a fi devorat mai târziu.“ — IONUȚ CHERAN
