Cristian Teodorescu | © arhiva editurii

Cristian Teodorescu în dialog cu 10 scriitori români

Întrebările au fost formulate – nu neapărat în această ordine – de Miruna Runcan, Romulus Bucur, Simona Sora, Andra Rotaru, Mihai Radu, Iulia Stoichiț, Robert Șerban, Emanuela Ignățoiu-Sora, Alex Goldiș și Bogdan Coșa.

Care credeți că a fost mai favorabil pentru scriitori, mediul de dinainte de 1990 sau cel de după?

Cristian Teodorescu: Pentru mine, cel de după. Cred că nici una dintre cărțile mele apărute de atunci încoace n-ar fi trecut de cenzura dinainte. E adevărat că pînă în 1990, drepturile de autor pentru o carte erau mult mai substanțiale, dar prețul era cenzura (și autocenzura), încît cine plînge după banii din comunism uită sau se face că uită în ce condiții erau cîștigați.

Cum a fost pentru dvs. experiența de a fi profesor în comuna Vizurești, jud. Dâmbovița? Ați regretat vreodată că n-ați rămas în învățămînt (preuniversitar sau universitar)?

Cristian Teodorescu: Cei cinci ani cît am fost profesor de română la Vizurești mi-au îmbogățit experiența de viață, dar mi-au dat peste cap sănătatea. În lumea aceea care era la frontiera dintre sat și oraș am cunoscut oameni și întîmplări cu care nu m-aș fi putut întîlni niciunde în altă parte. În schimb era cît pe-aci să dau în primire din cauza unui ulcer pe care l-am făcut în armată și pe care naveta mi l-a adus la suprafață. Mă rog, nici experiența spitalului și a bolii n-ar fi tocmai de lepădat, dar asta m-a făcut să-mi treacă plăcerea profesoratului. Era o prostie, însă reacțiile de acest soi și indigestia nu le poți controla. După 1990, au fost cîțiva ani extraordinari pentru gazetari. Aveam toți sentimentul că eram parte într-o lume în schimbare. Ne simțeam ca exploratorii, eram fericiți și plini de gravitate. Pentru cine a uitat, pe atunci jurnalismul era privit cu admirație, chiar cu respect. Ne-am bătut joc de această admirație, unii din prostie sau fiindcă nu știau meserie, alții pentru bani. Așa s-a dus și respectul, care acum e cîștigat de fiecare în parte, la bucată, pe persoană fizică.

A existat vreun moment dificil, cînd ați simțit că nu vă este auzită vocea?

Cristian Teodorescu: Într-un timp mă duceam la diverse televiziuni unde îmi dădeam cu părerea despre tot felul de chestii. Treptat, mult prea treptat, mi-am dat seama că erau de acord cu mine doar cei convinși dinainte și că părerologia asta însemna cel puțin trei ore pierdute pe zi, în afară de orele dinainte, cînd stăteam cu ochii pe agențiile de știri pentru subiectele zilei și de orele de documentare de care uneori aveam nevoie. Or asta însemna să-mi fur singur din timpul de scris. Și cum nu mai am prea mult timp la orizont, am terminat cu părerologia la tv. Cred că ar trebui să mă astîmpăr și cu postările pe FB, din același motiv.

Atunci cînd cei mari aveau de vorbit de-ale lor, ce se întîmpla cu copilul CT: era tolerat, că oricum nu înțelege ce se vorbește, i se atrăgea atenția să nu povestească ceea ce aude, era trimis afară la joacă?

Cristian Teodorescu: Pe bunica Virginia o aud și-acum: „Tu să nu spui ce-auzi în casă!”. După părerea ei, vecinii cu ai căror copii mă jucam la Medgidia nu voiau decît să mă tragă de limbă și să mă „ispitească”. A început să-mi dea sfaturile astea destul de tîrziu, după ce-a aflat ce pățiseră unii din oraș pe care-i nenorocise fata lor, pionieră, însă nu din ticăloșie precoce, ci din naivitatea vîrstei. Pînă atunci norocul bunicilor mei a fost că întîmplările de care auzeam prin casă nu mi se păreau de relatat tovarășilor mei de joacă. Dar și dacă mi-ar fi trecut prin cap una ca asta, m-aș fi abținut. Pe noi miliția ne vizita periodic să ne percheziționeze, în timp ce cu vecinii noștri milițienii discutau cordial. La școală, nici unul dintre învățătorii și profesorii pe care i-am avut nu avea asemenea curiozități, spre cinstea lor.

Destul de mulți scriitori optzeciști s-au apucat de gazetărie după 1989 și o perioadă (în anii 90, cel puțin), au fost prezenți și activi în presa scrisă. Dumneavoastră, după atîta timp, ați rămas. De ce? Ce vă mai mînă în luptă?

Cristian Teodorescu: Cîțiva dintre optzeciști se mai îndeletnicesc cu jurnalismul. Unii dintre cei care ar fi scris și azi la gazetă au murit – subit sau răpuși de boli neiertătoare. Ceilalți au trecut la eseistică și scot cărți pe diverse teme, nu neapărat literare. (Nu mi-a surîs niciodată ideea de a scoate cărți de articole.) Pentru cine a făcut-o mai de tînăr, gazetăria e ca un viciu – chiar dacă vrei să renunți la ea, se ține după tine. M-am gîndit de cîteva ori ce-ar trebui să fac după ieșirea la pensie, ca să-mi scriu total nestingherit cărțile. Nu mi-a trecut prin cap să renunț la gazetărie. Nici la pescuit.

Credeți că Uniunea Scriitorilor va mai fi vreodată o instituție decentă și cu (măcar) o parte din puterea simbolică pe care o avea în anii ’80-’90?

Cristian Teodorescu: Sîntem mai mulți care credem asta. Cei din Grupul de Reformare a Uniunii. Sîntem acuzați de trupa care s-a eternizat la conducerea U.S.R. că vrem să distrugem Uniunea. În clipa asta însă aproape că nu mai e nimic de stricat acolo. Prestigiu? L-au distrus ei cu tenacitate premiindu-se între ei. Onorabilitate? Acești trupeți pretind că Uniunea Scriitorilor a fost înființată în 1949, adică încearcă să rupă Uniunea de trecutul Societății Scriitorilor, ceea ce e o infamie. De curînd șeful acestei trupe a pierdut definitiv un proces cu ANI, instituția aia care se ocupă de integritate. Tot el, nu-i mai scriu numele – nici lui, nici locotenenților lui – a primit sentințe la tribunal că nu e ceea ce se pretinde, președintele Uniunii Scriitorilor, dar face recursuri împotriva acestor sentințe pe banii scriitorilor.

Dacă ați avea o palmă de dat, cărui scriitor i-ați da-o și de ce?

Cristian Teodorescu: La cîte palme se trag acum, verbal și fizic, să mă apuc să mai trag și eu? Totuși dacă aș face-o i-aș pălmui pe cei care-i caută în coarne lui Vladimir Vladimirovici Putin și-l scarpină ca pe un ied blînd, în timp ce el e dracul în peroană.

Pentru ce cărți proaste aveți o slăbiciune și de ce?

Cristian Teodorescu: Pentru romanele de aventuri și de propagandă sovietice pe care le-am citit în copilărie, care nu erau propriu-zis proaste, ci infecte. Ca să zic așa, romanele astea înveleau propaganda sovietică în staniolul bomboanelor pentru pomul de Crăciun care erau aventurile protagoniștilor. Dintre cărțile proaste citite în adolescență îmi amintesc și azi de Taina cavalerului de Dolenga de Haralamb Zincă, care „avea părțile ei”, cum zicea Gore Pirgu despre Montaigne.

Ce mai face, cum a îmbătrînit Mina M.? Sau n-a apucat să îmbătrînească?

Cristian Teodorescu: Tipa de la care a pornit jurnalul trăiește și azi, a ieșit la pensie tot coafeză, cum era și în povestire. Într-o zi din anul trecut, Mina (îi păstrez numele din povestire) m-a anunțat că soțul ei, cu care eram prieten în viața de toate zilele din adolescență, a murit. Nu mult după aceea văd un tip care semăna leit cu prietenul mort. M-am gîndit că e nasol dacă am început să am părelnicii din astea. Și cum ar fi fost s-o sun pe Mina cu întrebarea: „Ești sigură că Eugen a murit?”. De curînd însă s-a întîlnit soția mea cu ea. Mina i-a spus că de fapt a divorțat de soțul ei care pentru ea e mort, deși trăiește – așa că a crezut de cuviință să-i anunțe decesul.

Restaurantul din gara de la Medgidia făcuse „față cu bine schimbării“ alianțelor din al doilea război mondial. „De la șnițele cu cartofi și rasol cu muștar, pentru nemți, și de la macaroanele pe care le comandau italienii, chelnerul Ion a umplut bucătăria cârciumii cu hamsii sărate și batog ieftine“. Ce s-ar servi în restaurantul lui Fănică Teodorescu în primăvara lui 2022 și ce povești s-ar mai scrie (poate sub „oglinzile de cristal de la clasa întâi a restaurantului“?) dacă personajele din romanul apărut în 2009, la ed. Polirom, ar mai fi avut loc în “orașul de apoi”?

Cristian Teodorescu: Ca orice fotograf ambulant ce fusese în tinerețe, Fănică Teodorescu era un om chibzuit. Înainte de a-și redeschide restaurantul, cred, și-ar fi găsit cel puțin un chelner rodat la Paris sau măcar la Monaco, ar fi căutat un chef cu vederi gastronomice eclectice, priceput adică și la felurile pentru care se cîștigă stele în Ghidul Michelin, dar și la cele cu care un restaurant își dobîndește clienți fideli. Atît că acum s-ar fi gîndit de o mie de ori dacă merită să mai deschidă un restaurant în gara din Medgidia, care nu mai e legată de oraș decît printr-o stradă îndelung ocolitoare. Să zicem însă că da. Ar fi avut feluri cu care să și-i facă clienți, și pe turcii care au venit în oraș, pilafuri, șuberek, fripturi de miel. S-ar fi gîndit și la locuitorii din Medgidia care tînjesc după vremurile bune de la restaurantul Tanța și Costel. N-am idee dacă ar fi încercat și cu tinerii vegani – cine știe. Povești? De orice fel, numai nu dintre cele care pot duce la spargerea veselei și a geanurilor.

Dacă ar fi să-i dați un singur sfat unui tînăr scriitor începător, care ar fi acela?

Cristian Teodorescu: Să asculte cu atenție toate sfaturile care li se dau tinerilor scriitori, și cerute și necerute, apoi să procedeze cum îl taie capul.

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Ce le-aș lua copiilor de Iepuraș în 2021

Dacă aveți copii în clasele primare și nu știți cu ce să-i surprindeți de Paști, vă amintim cu bucurie că Editura Arthur a publicat anul trecut două cărți de povești ale celebrului Otfried Preußler, ambele reproducând fidel edițiile originale, ilustrate în România anilor ’80 – ceea ce vă va face fără îndoială să le răsfoiți și voi cu nostalgie

Trei poezii noi de Vlad Drăgoi

Vlad Drăgoi e unul dintre cei mai îndrăgiți tineri poeți români – căutați-i volumele în librării, sunt perle rare.

Un poem de Teona Farmatu

B.C.: De ce scrii?
T.F.: Scriu, fiindcă așa s-a întâmplat (voiam să fiu prozatoare). Și fiindcă mă înspăimântă o groază de lucruri.