Mai fusesem implicată cu un an în urmă acelaşi gen de proiect la Focşani, concretizat într-o serie de ateliere şi discuţii, mult mai dinamice decât sperasem iniţial, cu elevii de clasa 7-a şi a 8-a de la o şcoală dintr-un cartier mărginaş al oraşului, despre cărţi, despre utilitatea lor, despre rolul lor în societate etc. Mi se părea important să fiu prezentă fizic şi la Brăneşti, să vizitez liceul, să mă plimb prin localitate, să o cunosc cât de puţin, şi să mă mişc printre copii în timp ce le vorbesc, să îi încurajez să vorbească la rândul lor. Pe de altă parte, mi-am dat seamă că, deşi întâlnirile directe, faţă în faţă, ar fi însemnat, cel puţin teoretic, o experienţă mai complexă, mai bogată, atât pentru mine, cât şi pentru copii, situaţia cu totul specială în care ne-am trezit aruncaţi cu toţii, la jumătatea lunii martie, când am fost practic obligaţi să ne baricadăm în case şi să reducem la strictul necesar orice contact cu exteriorul, când ne-am văzut vieţile complet date peste cap de noul coronavirus, ar fi devenit şi mai dificilă pentru fiecare dintre noi, şi mai greu de suportat, dacă am fi continuat să punem efectiv totul pe hold. Adică totul în afara jobului, a vizitelor la magazin şi a preparării mâncării acasă. În plus, dacă pentru mine, obişnuită deja să lucrez în sistem de telemuncă de ceva vreme şi, în general, să petrec foarte mult timp între pereţii casei, situaţia nou creată era atât de greu de suportat, nu puteam decât să încerc să îmi imaginez cum era pentru copii, unii dintre ei elevi în ultimul an de liceu, adică ultimul an pe care ţi-l petreci cu colegii şi cel în care te pregăteşti pentru examene şi pentru tot ce urmează. M-am gândit că mai multă socializare, nişte subiecte noi de discuţie, alese în ton cu momentul, nu puteau decât să ajute, chiar dacă nu îmi era deloc clar la început cum se descurcau de fapt copiii cu şcoala, dacă făceau sau nu cursuri online, dacă învăţau pur şi simplu singuri de pe manuale, cu minime indicaţii din partea profesorilor, dacă se simţeau sau nu deja copleşiţi de toate incovenientele etc.
După primele două întâlniri de acomodare, una la liceu, pe viu, şi cealaltă online, în cursul căreia am început deja să abordăm tematică pe care mi-o propusesem, a urmat primul atelier propriu-zis. Am început aşa cum începusem şi proiectul de la Focşani cu un an în urmă, cu o discuţie despre trecutul recent al României, perioada dinainte de 1989 şi tranziţia care a urmat, pornind de la ultimul roman semnat de Lavinia Branişte – Sonia ridică mâna (Polirom, 2019), al cărei personaj principal, Sonia, încearcă să afle câte ceva despre perioada dinainte de Revoluţie, din cărţi, din discuţii cu cei care au trăit vremurile respective etc., în timp ce prezintă şi un tablou succint, la fel de critic, al prezentului în care trăim cu toţii, şi continuând cu discuţii pe marginea unei povestiri de Ludmila Uliţkaia din Fetiţele. Rude sărmane (Humanitas, 2013) şi câteva poezii de Bogdan Lipcanu – Fuck Tense (Casa de pariuri literare, 2019, poezie). Pe aceeaşi temă, a trecutului recent le-am mai recomandat să citească romanul Corinei Sabău – Şi se auzeau greierii (Humanitas, 2019), Aleea Soarelui, de Thomas Brussig (Humanitas, 2003), dar şi, pentru anii ’90 şi mai departe, romanul lui Augustin Cupşa – Aşa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017) şi Expres, de Mihnea Mihalache Fiastru (Curtea Veche, 2019). Nu a durat foarte mult, în cadrul acestei discuţii despre trecut, până să primesc replica că “Lucrurile astea nu mai au nicio legătură cu noi”, prin „lucrurile astea” elevul respectiv referindu-se atât la comunism, cât şi la ani ‘90. Nu a fost însă o replică pe care să nu o fi aşteptat, pentru că am mai văzut reacţia asta de total dezinteres faţă de trecutul imediat (şi faţă de trecut în general) la adolescenţi şi înainte, în contextul în care gradul de volatilitate al prezentului a atins demult cote primejdioase. Schimbările se petrec în jurul nostru foarte repede, veştile apocaliptice continuă să curgă, sfârşitul lumii pare să vină cam în fiecare zi, doar că nu e foarte clar ce formă va lua, război civil, război nuclear (reapărut ca temă, după ce fusese oarecum uitat o vreme), pandemie sau catastrofă climatică. Cu alte cuvine, adolescenţii de astăzi au în faţa lor o misiune foarte grea, pentru care trebuie să-şi facă bine temele. Plus că, aşa hulită cum e de o bună bucată de timp, cunoaşterea (contextului istoric, geopolitic etc.) poate fi şi o armă care să ajute la atenuarea anxietăţilor cauzate de o luptă continuă cu un prezent extrem de ceţos, în care bătălia politică şi ideologică a ajuns se concentreze aproape exclusiv pe cauzele dezastrului, fără să mai ajungă la soluţii, un prezent înţesat de o mulţime de teorii ale conspiraţiei şi fake news. Şi ce modalitate mai bună de a învăţa câte ceva, dacă nu pornind de la o serie de poveşti care să te ajute să îţi cultivi mai departe interesul pentru tot felul de teme?
Un alt motiv însă pentru care îmi place să încep cu această temă a trecutului recent este şi pentru că mi se pare cea mai simplă metodă prin care îi pot implica pe copii într-o scurtă aventură de documentare direct la sursă, trimiţându-i să discute despre acest trecut recent în primul rând cu părinţii şi bunicii lor.
Tema pe care am pregătit-o pentru cel de-al doilea atelier a fost adolescenţa, ca să ne întoarcem un pic în prezent, ca subtemă propunându-mi să le vorbesc copiilor despre relaţia dintre literatură şi film, diferitele moduri de transpunere, o foarte scurtă istorie a primelor ecranizări ale unor romane celebre etc.. Am pornit discuţia de la primul volum din tetralogia Elenei Ferrante, Prietena mea genială, apărută în România în traducerea Ceraselei Barbone, la editura Pandora M, şi de la serialul de televiziune cu titlu omonim, cu un scenariu adaptat după aceeaşi carte şi regizat de italianul Saverio Constanzo, pentru a discuta apoi tot felul de probleme pe care le întâmpină adolescenţii azi (şi în toate timpurile). Le-am mai recomandat încă o serie de lecturi, pe lângă tetralogia Elenei Ferrante: De veghe în lanul de secară – Salinger (Polirom, 2011), Mortea la Veneţia – Thomas Mann (Univers, 1994), Micul prieten – Donna Tartt (Polirom, 2011) şi volumul de proză Catedrala, de Raymond Carver (Polirom, 2018). La finalul atelierului ne-am jucat un pic cu finalul unei proze scurte de Raymond Carver (Compartimentul, din Catedrala).
După trecut şi prezent, am hotărât să abordez şi viitorul şi, pentru cel de-al treilea atelier pe care l-am avut împreună, i-am rugat pe elevi să citească Istoria albinelor, de Maja Lunde (Humanitas, 2019). Cartea are însă, bineînţeles, şi o foarte mare legătură cu prezentul, tema ecologică numărându-se printre temele principale, şi cu trecutul, pe care le leagă prin numeroase fire, adică exact de ce aveam eu nevoie pentru a rotunji discuţia începută la primul atelier. La finalul atelierului ne-am mai jucat puţin cu o altă proză scurtă de Carver din acelaşi volum, Catedrala, Un lucru mic şi bun. Le-am mai recomandat să citească o serie de cărţi, păstrând tema ecologică, şi în cazul unora şi linia distopică, cum ar fi Drumul, de Cormac McCarthy (Humanitas, 2009), şi i-am trimis şi la film, dacă tot avusesem discuţia asta cu un atelier în urmă, Fructele Mâniei, de John Steinbeck (Polirom, 2013), Noi poeme ecologice – Ernesto Cardenal (Paralela 45, 2019), Valea rea – Andrei Dobos (Cartea românească, 2015).
Ce pot să spun la final despre aceste ateliere online cu adolescenţii de la Brăneşti este că, deşi s-au contaminat imediat de aerul straniu pe care l-am respirat cu toţii în perioada asta, fie şi gândindu-ne doar că fiecare dintre noi vorbea din propriul lui colţişor de cameră, unde era aşezat fie la un birou, cu o uşă în spate, de mânerul clanței căreia atârna un maimuțoi de pluş, un poster cu Billie Eilish, fie, cel mai adesea, direct în pat, cu picioarele încrucişate turceşte, au creat totodată şi un gen de initimitate şi empatie care poate că nu ar fi fost la fel de uşor de stabilit, deşi poate suna paradoxal, în cadrul întâlnirilor directe. Oricum, ceea ce este clar este că toată această perioadă a însemnat o experienţă care sigur se va dovedi foarte utilă în cadrul oricăror întâlniri viitoare, fie pe viu, fie tot online.
M-am bucurat că adolescenţii au fost activi, implicaţi, că majoritatea dintre ei s-au dovedit a fi mai înţelepţi decât m-aş fi aşteptat la vârsta lor, fără să fie mai puţin adolescenţi însă, că au reuşit să îşi depăşească anumite reticenţe, la fel cum am reuşit şi eu, la rândul meu, să îmi depăşesc anumite ezitări, le urez mult succes celor care au terminat deja clasa a 12-a şi aştept cu nerăbdare să îi şi văd pe ceilalţi, în cadrul unei întâlniri pe care o vom stabili la liceu cu prima ocazie, când vremurile ne-o vor permite.
Invitatele mele, Cosmina Moroşan şi Ionelia Cristea au susţinut şi ele două ateliere, concentrându-se mai mult pe poezie, pentru ca toată experienţa să fie una cât mai completă; au scris fiecare câte o frază mai jos:
Inocență, maleabilitate, inovație, descoperirea cu timiditate a unor granițe noi, încercarea de ieșire din zona de confort, iată ce a însemnat pentru mine întâlnirea cu elevii care studiază la liceul din Brănești, în anul 2020, anul pandemiei. Interacțiunea a fost vie, dinamică, cu participarea interactivă a întregii grupe care și-a adus aportul în receptarea schemelor poetice noi, raportându-se cu fluiditate și umor la un context literar variat. Schimbul de informații și de viziuni a fost generator al unei deschideri a lor spre o literatură onestă, în acord cu trăirile și viața însăși, iar eu am rămas mult timp gândindu-mă la această întâlnire.
(Ionelia Cristea)
Întâlnirea cu adolescenții care studiază la liceul din Brănești a fost ca un test poetic de verificare a capacității literaturii de a seduce, de a mai transforma oricât de puțin. Consider că tinerii sunt (involuntar aproape) printre cei mai exigenți cititori, puterea lor de concentrare fiind filtrată de lipsa unei indulgențe/lentori care are un efect interesant atunci când e aplicată pe un text literar. Cred că a fost o interacțiune cu mici revelații pentru ambele părți: ei au părut intrigați de umorul, narativitatea (sau chiar naivitatea), absurdul problematizărilor contemporane ale poemelor discutate, iar eu am rămas cu un entuziasm față de modul în care se conectează acești tineri la un discurs aparent străin lor.
(Cosmina Moroşan)
