Am putea fi cu toții la un moment dat „fiole și sticluțe supraviețuind într-un acvariu”. În casa cui ai alege să ajungi?
Întrebarea asta îmi amintește de o scenă pe care o aveam mai demult în cap și de care n-am scăpat complet încă – încăperi albe uriașe, pline de paturi unde toți cei care trăiesc zac și visează tot ceea ce avem impresia că trăim, fiecare încăpere corespundea unui cerc de cunoscuți, era echivalentă cumva bulei de pe Facebook. În ipostaza de fiolă/sticluță în acvariu aș vrea să fiu la fel, într-o încăpere rece, impersonală, ca de laborator, unde să existe o persoană dedicată doar îngrijirii și studierii noastre, studierii fenomenului pe care îl reprezentăm, de fapt studiul vieții. Aș vrea să am și acces la informațiile despre noi în timp real. Dar toate astea sunt deja un scenariu și am cam luat-o pe arătură.
În volum apar și legături care ne duc la Originea speciilor de Charles Darwin sau la basme germane, printre multe altele. Ne spui ce te-a surprins plăcut la Originea speciilor și la basmele germane?
Referința la Darwin („darwin a declarat lacrimile inutile”) este făcută doar pe baza unui articol despre carte, spre rușinea mea nu am citit Originea speciilor, deși nu cred că mai are foarte mulți cititori în prezent. Mi-a plăcut să caut despre evoluția plânsului – de exemplu, dacă Darwin scria (din câte am citit) că e doar un efect secundar al contracției mușchilor feței, plânsul este considerat în prezent o metodă prin care eliminăm toxine sau hormoni de stres, deși sunt sigură că există și alte teorii. Referința la basmele germane („ca în opusul unui basm german/animale de pădure devin spirite malefice”) a venit după ce am văzut seriale germane precum absolut minunatul Dark (2017-2020) sau chiar norvegianul Ragnarok (2020, mult mai slăbuț). M-au făcut să mă gândesc la sursa acestui tip de ficțiune, că toate astea au, la fel ca plânsul, o evoluție culturală. Și ce alte măsurători mai bune pentru originea și evoluția imaginarului decât basmele? Poate că nu romanele, ci filmele sunt continuatoarele basmelor din acest punct de vedere.
La nivel chimic scrii că fantezia și realitatea sunt identice. Probabil că ar fi descoperirea secolului ca acestea să treacă de pragul chimic și să poată ajunge în casele tuturor!
Mă refeream tot la ceva ce am citit, poate era vorba de un studiu sau doar o teorie – faptul că mințile noastre percep, cel puțin într-un prim moment, ficțiunea ca realitate. Atunci când ne uităm la un film horror, mințile noastre ne plasează în mod firesc pe noi înșine în locul personajelor (să zicem) hăcuite, iar corpul reacționează la asta într-un mod similar din punct de vedere chimic. Empatia ne obligă să avem reacții chimice similare cu cel care trece printr-o anumită experiență puternică. În sensul ăsta poate că a ajuns deja în casele tuturor!
Dacă „viața perfectă e un recipient pentru deteriorare genetică”, n-ar trebui să fim educați de timpuriu cum să facem toate greșelile posibile sau să ne bucurăm pentru viețile sau contextele mizere pe care le parcurgem?
Ba da! Ar trebui să înțelegem încă de la o vârstă rezonabilă că ne deteriorăm. Chiar mă gândeam și eu că obțin foarte greu informații, până și despre cum funcționează corpul meu, cu țârâita, de la nenumărați specialiști, în diferite momente ale vieții, uneori prea târziu. Poate că viețile noastre ar avea o calitate mai bună dacă ni s-ar da anumite informații practice încă din copilărie. Într-o lume perfectă, cel puțin informațiile despre nutriția corectă ar trebui învățate în școală. În schimb, în timp ce ne îndopăm cu pâine, noi memorăm, de exemplu, care este populația fiecărei țări din Europa și alte chestii pe care le găsești cu un click. Deși mi-am dorit mereu un manual pentru viață, încă nu l-am găsit, de-aia m-a fascinat când am aflat că tibetanii au o carte despre ce întâmplă după ce mori (Bardo Thodol – Cartea tibetană a morților). Din păcate, din punctul meu de vedere, nu trăim într-o cultură care să ofere foarte multe sfaturi despre cum să greșim sau cum să ne bucurăm chiar și în contextele mizere, abia trăim într-o cultură care oferă apă caldă constant, contra cost. Psihologia ar putea ajuta în școli, dar din experiența mea conceptele sunt predate până la bariera teoretică, de parcă fiecare elev ar trebui să le înțeleagă neapărat doar ca pe ceva rupt de experiența lui imediată. Deși sunt sigură că există excepții, și de aceea îmi cer scuze pentru aparenta generalizare.
Cum ar arăta prima zi în care nu te-ai mai baza pe mediu?
Ayayay! De fapt îmi ceri să spun ce se întâmplă după ce se termină cartea! E ca în filmele și romanele alea enervante cu final deschis, nici eu nu știu. M-aș putea gândi la câteva variante, dar cred că aș face un deserviciu cititorilor. Mi-am imaginat însă mereu că ar fi o variantă simplificată, mai liberă a vieții, sau din contră – lipsa ei.
Ce cărți ai citit în perioada în care scriai volumul acesta? Suicide note de Mitchell Heisman este probabil o carte necunoscută la noi, iar autorul s-a sinucis nu din cauza unor tulburări psihice, ci mai degrabă din curiozitate intelectuală și dorința de a testa limite necunoscute. Cum ai ajuns tu la cartea aceasta?
Am citit mai multe articole despre teorii științifice decât de obicei, dar în ceea ce privește cărțile mi-am păstrat obișnuințele, am citit mai multă proză, cam orice îmi făcea cu ochiul. Amintesc câteva dintre cele la care fac referire în volum: Paul Auster (4321, Palatul lunii), Olga Tokarczuk (Poartă-ți plugul peste oasele morților), Ma Jian (Scoate limba – proză scurtă), Olga Ravn (The Employees. A workplace novel of the 22nd century). Nu am citit întregul bilet de adio de 1905 pagini al lui Mitchell Heisman, nici nu mai știu exact de unde am aflat despre carte, bănuiala mea e că de pe un grup pe Facebook, Nihilist Memes, absolut distractiv dacă aveți umor un pic mai macabru ca mine, îmi amintesc linkurile din comentarii ale membrilor fascinați. Am fost și eu fascinată de abordarea pur intelectuală a fenomenului morții, ceva unic de care cred că avem nevoie. Deși unii psihologi parcă ziceau că sinucigașii nu sunt raționali în timpul actului sinuciderii, poate mai sunt și excepții.
