Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© privat

„Cu mine”, o povestire de Diana Geacăr

Î: Știi ghicitoarea aia: ce are dimineața patru picioare, la prânz două și seara trei? R: Da. Dar numai corpul femeii se transformă de-adevăratelea. (Ghicitoare din folclorul monștrilor)
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Diana Geacăr
Anul nașterii: 1984
Locul nașterii: Târgoviște
Domiciliu actual: Târgoviște
Cărți publicate: bună, eu sunt diana și sunt colega ta de cameră (Editura Vinea, 2005); Frumusețea bărbatului căsătorit (Editura Vinea, 2009); Dar noi suntem oameni obișnuiți (Editura Cartea Românească, 2017); Cine locuiește la subsol (Paralela 45, 2018); Ce văd dragonii (Polirom, 2019); Sirina și alți monștri din Saad (Casa de pariuri literare, 2021).

Lumina lunii bătătorește straturile de alge de pe case. În întuneric, acoperișurile seamănă și mai mult cu niște căciuli, cu niște căciuli trase până-n pământ, căci pereții nu au ferestre. Casele dorm încă, dar și-au trimis ochii prin vecini. Măturând mai întâi lacul, vântul se izbește cu putere de corpuri adunate pe pietriș, în fața unei prispe. Vocile au fost joase la început, dar s-au aprins iute una de la alta, ca torțele.
— Să iasă!
— Acum!
— Nu plecăm de-aci până nu se face dreptate!
— Ne omoară oamenii!
— Și puii!
— A rupt carne din puiul meu! Am văzut cu ochii mei!
În casă, nicio mișcare. O singură fâșie de lumină iese tremurând pe sub ușa de lemn.
— Dreptate!
— Dreptate pentru oamenii noștri!
Ușa se deschide și în prag apare un bărbat scund. Brațele groase îi atârnă pe lângă corp. Vocile devin și mai curajoase.
— Adu-l aici! Să se facă dreptate!
— La judecată!
Bărbatul își duce mâinile la cap, și le trece peste frunte, peste șuvițele negre, soioase, lungi până la umeri. Ochii afundați în cap îi sunt plini de tristețe.
— Nu ne putem înțelege?
— Ce să ne înțelegem, domn’e? A atacat azi un pui. Am văzut și eu. Cine știe câți oameni o fi omorât.
— Dar n-a omorât pe nimeni…
— La judecată! La judecată ne lămurim! Am pregătit deja lațul!
Așa este. O funie atârnă de creanga joasă a unui copac de pe care s-au retras toate frunzele, lăsându-i la vedere oasele. Iar oasele sunt furioase precum trecutul: printre crengile goale ale copacului, pe drumeagul din spatele lui, cu torțe aprinse în mâini, se văd venind și mai mulți locuitori ai Saadului.
— Să-i pui lesă!
Bărbatul se întoarce în casa luminată de feștile.
Oamenii se apropie de prispă, diluând cu torțele întunericul din jurul colibei. Într-o parte a construcţiei de lemn se arată un câine mare, negru, care stă nemişcat, cu botul în pământ, dar privirea în sus. De parcă s-ar uita pe sub sprâncene.
— Aoleu! strigă un bărbat. O sălbăticiune! Ia uitaţi ce ochi roşii are, fraţilor!
— Nu da, mă, în el, îi spune altul. Nu cred că vrea să ne atace. Ia. Vino aici la tata. Ușor. Așa.
Îi aruncă o coajă de mămăligă din care a ronțăit el până acum. Câinele scheaună ușor la mângâierile lui. În clipa următoare, vreo cincizeci de capete se întorc brusc în aceeaşi direcţie. Cincizeci de capete cu păr negru, lung şi plin de ghemotoace. Cincizeci de trunchiuri brune și late în umeri.
Bărbatul din colibă a apărut în prag, trăgând ușor de-o sfoară.
— Hai, spune cu voce gântuită. Hai cu tata.
În urma lui face câțiva pași, apoi se oprește iar un porc uriaș. Grohăie, amuşină aerul, apoi, simțind miros de câine, începe să guiţe.
— Hai, iubita mea. Hai cu tata.
— Hai, lăsaţi câinele, fraţilor. Să mergem la judecată!
Câinele schelălăie uşor, apoi o ia la goană și dispare în întuneric.
— Să stai așa, mă auzi? îi spune bărbatul porcului, și e gata să plângă. Să stai așa, iubita mea. E cel mai bine. E cel mai bine pentru tine.

Ciment n-a putut să trăiască mult în apartamentul în care îl treziseră la viață criptozoologii. Camerele i se păreau mici, ferestrele și mai mici, și nici nu avea ce să vadă afară. De la etajul întâi nu vedea decât ulița prăfuită, sau înnămolită, blocul cenușiu de vizavi și un colț din piață. „Ești în centrul orașului”, îi spuneau criptozoologii, „bucură-te. Nu ajung mulți să locuiască aici. Dar voi trebuie să aveți grijă de locuitorii Saadului. Trebuie să le asigurați liniștea și ordinea.” Lui Ciment, însă, nu i se părea nimic în neregulă cu Saadul. Era liniște de obicei, mai puțin dimineața, când piețarii își strigau în gura mare mărfurile, și uneori se supărau pe clienții care plecau cu câte o blană de șobolan sau cu o mătură de nuiele, dar atunci el închidea fereastra și se făcea iar liniște. A descoperit că îi plăcea foarte mult liniștea. Poate că asta ar trebui să facă toți locuitorii Saadului, își spunea Ciment. Să stea cu ferestrele închise. Să nu mai audă țipete. Să nu mai vadă probleme. Cu ferestrele închise, e întotdeaua liniște și ordine.
La început, ieșea câte puțin din apartament, cum îi recomandaseră criptozoologii, cât să-și obișnuiască ochii și corpul cu lumea exterioară. Să capete mișcări fluide. Să nu mai aibă reacții de om care trăiește într-o peșteră, așa cum trăise Homo neanderthalensis, da, dar cu sute de mii de ani în urmă. Să înăbușe vocea ADN-ului. Câteva săptămâni a ieșit până în fața blocului, apoi a început să meargă până la colțul uliței, spre piață. Într-o zi a reușit să ajungă la prima tarabă și, când a văzut că vânzătorul și clientul, amândoi locuitori ai Saadului, îl priveau țintă, a scos niște mugete și a fugit spre apartament. Și n-a mai ieșit din el.
Nu-i plăcea lumea asta. Nu el ceruse să se nască în ea. Homo sapiens îl clonase pentru că avea nevoie de neandertalieni acum, dar cauza oamenilor pe el nu-l privea. Monștrii lor nu erau și monștrii lui.
Apoi a început să deschidă ferestrele noaptea. Noaptea era liniște și ordine în Saad. Dar uneori se ridica în mijlocul pieței o scenă de lemn, în fața căreia se adunau mulți locuitori. La sfârșit, toți strigau și huiduiau. Ciment se gândea că poate nu le place spectacolul. Și cum să le placă spectacolul dacă de fiecare dată se termina cu spânzurarea actorului principal?
Într-o noapte liniștită și ordonată, Ciment s-a încins cu blănurile de șobolan, a smuls o țeavă din bucătărie, a deschis ușa apartamentului și a închis-o în urma lui. Niciun zgomot pe scară. A coborât treptele două câte două, ținându-se de balustradă, și a ieșit înarmat în drum. Brrr. Și-a frecat umerii cu palmele aspre, apoi pieptul gros cât un butoi. A pufnit pe nasul borcănat și a luat-o în direcția opusă pieței. Nu știa încotro îl va duce ulița, dar știa că oriunde va ajunge, îi va fi mult mai bine.
Și nu s-a înșelat, dar cu ce ne ajută pe noi informația asta?
Alergând cu țeava în mână, sărind peste doage de butoi, scaune rupte, șobolani jupuiți și, la un moment dat, un corp mai mare, ce părea a fi al unui locuitor din Saad, poate mort, poate adormit, a ieșit din cartier și a ajuns la periferie.
Malul apei era plin de moloz, prin care se înălțaseră arbuști și flori sălbatice. Ciment a mârâit de plăcere. Scormonea cu țeava prin resturi, o proptea în pământ și trăgea de celălalt capăt ca să desprindă scânduri care păreau a fi în stare bună. O smulsese din bucătărie crezând că-l va ajuta să se apere de vreun animal de pradă, dar uite că țeava îl ajuta să construiască o cocioabă. Și de-atunci a rămas să locuiască în casa asta, iar lacul l-a ajutat să-și facă un acoperiș impermeabil, dându-i alge, multe alge, în fiecare sâmbătă, căci astfel se numea ziua în care se termina ploaia și se liniștea apa. Și apoi au început să vină și alții acolo, pe malul lacului. La Apa Sâmbetei.

— Domnule judecător, a năvălit peste pui și l-a mușcat de picior. Am văzut cu ochii noștri. Să ne-ntrebați și pe noi! Dacă a putut să facă asta, sigur e vinovat de toate crimele din oraș. De-aia nu le mai găsiți pe fetele alea, le-o fi mâncat. Animalul!
— Vă rog, adresați-vă cu respect. În primul rând, e o scroafă. În al doilea rând, o cheamă Kefira, după cum ne-a informat tatăl ei.
— Kefira. Bine, domnule judecator, Kefira.
— Kefira, da. Să revenim acum la martorul nostru. Domnule Trafalete, ce susțineți că ați văzut-o pe Kefira făcând?
— A atacat un pui de om.
— Era singură sau însoțită de proprietar?
— Singură, dom’le judecător.
— Știți, domnu’ judecător, îi mai dau drumul prin fața casei, cât îmi fac eu treabă prin atelier.
— Sunteți potcovar, așa e?
— Așa e.
— Dar cai nu avem în Saad.
— Nu avem. Dar eu fac potcoave pentru când om avea. Și cre’că curând. Adică nici porci n-aveam înainte. Și primesc destul de multe comenzi, domnu’ judecător. Nu mă plâng.
— Deci nu e prima dată când o lăsați liberă.
— Nu. Adică în fiecare zi îi dau drumu’ prin fața casei. Îi place să stea la soare. Mai rupe niște iarbă, mai glojdăne ghinde, mai scurmă-n țărână. Când o țineam numa-n casă, nu era așa fericită. Vă rog, domnu’… Nu mi-o luați.
— Bun. O s-aveți timp să ne spuneți și adevărul dumneavoastră. Să revenim la martorul nostru.
— Da, dom’le judecător.
— Bun. Domnule Trafalete, cum s-a întâmplat atacul? Ce l-a provocat? Sau cine?
— Adică ziceți că puiu’ meu putea să provoace un animal? Un porc?! Pardon, o scroafă?! Pe ce lume trăim, dom’ judecător!
— Liniște în sală! O să vină și rândul dumneavoastră să vorbiți, domnule Muștar! Martorul acum. Deci cum s-a întâmplat?
— Animalul era…
— Aveți grijă. V-am atenționat o dată.
— Porcul era…
— Scroafa! Vă rog, nu încercați să-i negați identitatea de gen. Tatăl ei, domnul Ciment, ne-a informat că este scroafă, nu porc.
— Scroafa, mă scuzați. Scroafa Kefira era pe marginea drumului, scurma prin iarbă și grohăia.
— Păi vedeți? Era deja agresivă, dom’ judecător! Puiul meu n-a făcut nimica.
— Poate vreți să ziceți identitate sexuală, domnule judecător!
— Dacă tot s-a pomenit cu sex… Dom’le judecător, am auzit că vreți să băgați educația sexuală în școli. Eu nu sunt de acord, dom’le! Adică să-i învățați pe puii mei să facă prostii?
— Taci, măi prostule, îi învață să facă sex după căsătorie! Mie-mi convine, don’ judecător. Că așa venea să mă întrebe pe mine ce-i aia, ce-i ailantă, eu îl trimiteam la mă-sa, mă-sa înapoi la mine.
— Aaa, păi dacă e așa cum zice vecinu’, atunci să se numească altfel, dom’le judecător. Să-i zică educație pentru familie!
— Liniște!
— Mă scuzați, mă scuzați. Am zis și eu așa, n-am dat cu paru’.
— Domnule Trafalete, îi învață, mai ales, să se apere de boli și de prădători!
— Aaa, păi, dom’le judecător, atunci să-i ziceți educație pentru o viață cuminte. Nu știu, educație sexuală nu sună bine deloc. E o problemă cu numele. Eu așa judec. Numele nu e bun.
— Liniște! Nu e momentul acum pentru o dezbatere publică!
— Niciodată nu e!
— Așa e! Așa e!
— Liniște!
— Sau mai bine educație sentimentală!
— Liniște în sală! Domnule Vale, nu mai râdeți. Vă dau afară. Și nu mai interveniți. Domnule Vale, faceți ce trebuie să faceți, consemnați în procesul-verbal. V-aș fi dat afară, că nu e prima oară când mă deranjați la judecată, dar sunt atât de puțini oameni care mai știu să scrie de mână! Acum, domnule Trafalete, susțineți că ați fost martor la presupusul conflict, da? Și spuneați că era pe marginea drumului, grohăia…
— Da, dar nu grohăia a supărare. Vă spun că…
— Foarte bine, spuneți.
— Puiul de om venea pe drum din spatele ei.
— Băiat sau fată?
— La vârsta asta ne ferim să le spunem ce sunt, dom’le judecător. Așa ni s-a spus să-i creștem. Să-i lăsăm să descopere singuri dacă sunt fete sau băieți. Și, dacă nu le convine, să-și aleagă alt sex. Alegerea lor e mai puternică decât alegerea naturii. Sigur știți și dumneavoastră asta.
— Omul e mai puternic decât natura? Puteți dezvolta ideea? Domnule Vale, consemnați în procesul-verbal.
— Nu pot, dom’le judecător.
— Pot eu.
— Da, domnule Vale, spuneți. Dar mai și scrieți în timpul ăsta.
— Nu știu dacă e așa cum zice domnul Trafalete. Uitați cum înțeleg eu lucrurile: primul mesaj pe care ochii dumneavoastră îl transmit creierului atunci când vă uitați la mine este că aveți în față un om. Nu? Abia pe urmă ochii dumneavoastră transmit creierului mesajul că omul pe care îl aveți în față este bărbat, și nu femeie. Așa cum, dacă ne uităm în direcția asta, de exemplu, mai întâi ochii ne transmit că avem în față un obiect, abia pe urmă ne spun că este un scaun. Dar, pentru că interacționăm atât de des cu oamenii, de dimineață până seara, transmiterea și receptarea se fac rapid, înțelegeți? Și pentru că se fac atât de rapid, acest prim mesaj nu mai e conștientizat. Vedem numai bărbați și femei peste tot, nu mai vedem oameni. Dar când avem contact cu animalele, mesajul ăsta, primul, este conștientizat. Ochii ne transmit că avem în față, mai întâi de toate, un animal.
— Vă avertizez…
— De obicei, cu animalele e mai greu să le stabilim sexul. Pentru asta, e nevoie să ne apropiem de ele. Sau să vorbim cu proprietarul lor. Dacă ne uităm la animalul ăsta…
— Domnule Vale!
— Stați așa, de ce nu mă ascultați? Dacă ne uităm, deci, la animalul ăsta, vedem mai întâi că e porc, pentru că ăsta e numele animalului, abia pe urmă stabilim că e scroafă. Nu ne putem apropia de animal, pentru că tatăl ei nu ne lasă, dar ne-a spus că este scroafă.
— Vă spun adevărul, domnu’ judecător. E o scroafă. Nu trebuie să verificați.
— Așa, domnule Ciment. Dar nu mai interveniți, vă rog. Cum ziceam, o să aveți timp suficient să ne spuneți și adevărul dumneavoastră. Domnule Vale, numele animalului e Kefira. Dar continuați, vă rog.
— Ce să mai spun, domnule judecător. Așa cum văd animale, ochii trebuie să vadă oameni, nu bărbați sau femei.
— Bine, dar în Saad mai avem și iele, samca, știme și căpcăuni.
— Așa este. Iele, samca, căpcăuni, știme, ați zis bine. Abia pe urmă îi numim bărbați sau femei. Și pe urmă le spunem locuitori ai Saadului.
— Nu cumva le spunem mai întâi monștri?
— Ba le spunem și monștri.
— Dar nu le spunem mai întâi monștri? Și abia pe urmă iele, căpcăuni, samca sau sirene, bărbați sau femei, locuitori ai Saadului? Deci în Saad avem animale, oameni și monștri. Sau doar locuitori? Hai că ne-am încurcat și avem altă treabă acum. Tatăl scroafei Kefira e om. Corect?
— Corect!
— Corect! Numai că e neandertalian.
— Liniște în sală! Să se consemneze: tatăl scroafei Kefira e neandertalian. Și mama este…?
— Ce importanță are, domnu’ judecător? Vă spun eu că n-are.
— Cum să nu aibă importanță, domnule Ciment? Totul e important în sala mea de judecată. Poate nu vă convine să vă judece un om. Dar eu de-asta am fost pus aici. Și m-au votat atât oamenii, cât și monștrii, în numele tuturor animalelor din Saad. Părinții puiului de om care a fost rănit ce sunt?
— Oameni, domnule judecător! Toți suntem oameni aici!
— Liniște în sală! Vă dau afară, domnule Cartof! Nu mai întrerupeți ședința. Domnule Vale, vă rog să-i spuneți să nu mai intervină, doar e puiul dumneavoastră. Păi se poate? Oameni suntem, auzi! Toți vreți să fac o judecată dreaptă pentru puiul rănit, atunci lăsați martorul să vorbească. Acum, domnule Trafalete…
— Puiul era îmbrăcat într-o cămașă lungă de lână cenușie, cum sunt îmbrăcați toți puii din Saad.
— Deci nu purta nimic care ar fi putut să-i provoace Kefirei o criză. Cămașa era lungă până la glezne?
— Era.
— Sigur era cenușie? Adică nu avea vreo culoare țipătoare. Roșu? Vișiniu?
— Nu, nu. Sunt absolut sigur că era cenușie.
— Bun. Să se consemneze: puiul nu purta nimic provocator. Ce s-a întâmplat mai departe?

— Domnule Ciment.
— Da, domnu’ judecător.
— Ne puteți spune de când o cunoașteți pe inculpată?
— De când s-a născut, domnu’ judecător.
— Ați fost prezent la nașterea ei?
— Da, domnu’ judecător. A născut acasă mamă-sa. A apucat-o noaptea chinu’, eu lucram în atelier, da’ am auzit-o zbierând. Am dat fuga în casă și am găsit-o prăvălită pe podea. Am urcat-o în pat și am așteptat cu sufletu’ la gură. A ieșit repede Kefira.
— Era normală?
— Normală, domnu’ judecător. Avea părul negru și des, ca mine, și ochii mari ca ai mamă-sii.
— Maria.
— Maria, da.
— A murit?
— Nu știu, domnu’ judecător. Într-o zi, am pus lacătu’ la atelier, am intrat în casă și n-am mai găsit-o. Kefira avea un an, cam așa.
— Și n-ai dat-o dispărută?
— Păi cui s-o dau, domnu’ judecător?
— Și nu mai știi nimic de ea de-atunci?
— Nu, domnu’ judecător.
— Nici vecinii n-au văzut nimic?
— Fiecare își vede de bătătura lui, domnu’ judecător.
— Voi, adică tu și toți neandertalienii de pe malul lacului, trebuia să vă ocupați de liniștea și de ordinea din Saad. E adevărat?
— E adevărat, domnu’ judecător.
— Dar n-ai vrut.
— N-am putut, domnu’ judecător.
— De ce? Te împiedica ceva?
— Mi-era frică de epidemie.

Cerul îndesat și plin de cocoloașe, ca plapuma umplută cu pene pe care soția lui i-o făcuse cândva, era neschimbat. De două săptămâni ploua fără oprire. Uneori se pornea și vântul, și atunci lacul scuipa tot felul de resturi la mal. Dintre toate lucrurile peste care a dat pe pietrișul din fața colibei, cel mai tare l-a surprins o coadă de pește. Era foarte lungă și verzuie, și Ciment nu auzise să trăiască pești de asemenea dimensiuni în Apa Sâmbetei. Mulți dintre neandertalienii care-și construiseră colibe pe mal erau pescari și-i asculta seara vorbind în jurul focului despre ce prinseseră în timpul zilei. Păstrăvi, de obicei. Veneau și copiii lor să asculte poveștile. Pescarii sorbeau bere de casă din căni de lut, vorbeau cu ochi sclipitori și râdeau în hohote. Ciment i-a ascultat o vreme stând pe prispa colibei, apoi, într-o seară, s-a scuturat de singurătate și s-a dus la ei. S-a așezat şi el pe un cauciuc vechi de maşină, a dat din cap sorbind din cană și a râs și el la isprăvile lor. Cum se luptaseră să scoată din mare păstrăvi lungi cât brațul. Cum unii dintre ei fuseseră trași în apă. Ăsta era momentul în care începeau poveștile despre știmele apelor. Știmele trăgeau oamenii în mare, pentru că erau invidioase pe picioarele lor, spuneau pescarii. Ciment dădea din cap și râdea și se gândea la fata lui, Kefira, care nu-i mai vorbea. „Moartea ne pândește, oricum”, spuneau pescarii aruncând găteje în foc. „N-ați auzit de epidemie?” „Am auzit, cum nu, dar nu cred s-ajungă până la noi. Mai ales că noi suntem toată ziua pe Apa Sâmbetei. Virusului nu-i place apa, ce, nu știați? Și cică îi atinge pe oameni, da, dar nu și pe noi. Cică noi nu suntem ca ei.” Într-o seară, Ciment și-a făcut mai mult curaj și le-a povestit despre problemele cu fata lui. Pescarii au amuțit, pe urmă au strigat tare după femeile lor, să-și ia puii la culcare. Până la urmă, puii nu trebuie să petreacă prea mult timp la gura focului. „Poate că aici ai greșit. În fiecare vacanță ai lăsat-o de capul ei la mă-sa mare la bloc. Iar acum umblă prin Saad un nemernic care răpește fete și le omoară. Și Paznicii nu fac nimic, că dac-ar fi făcut, nu l-ar fi prins?” „Poate ar trebui să te duci la Patima”, i-a spus un vecin. „E tare pricepută, știe o grămadă de leacuri. Are prăvălie în oraș. Nevastă-mea se duce mereu la ea de câte ori face puiu’ nostru vreo boacănă. Îi dă niște ierburi și gata, e ascultător din nou, nu mai iese din cuvântul nostru.” Ciment dădea din cap, își golea cana de lut pe pietriș și nu mai râdea. Se ridica de jos și se îndrepta cu mers legănat spre coliba lui. Pletele îi fluturau pe umeri. Aprindea lumânările în casă, își încălzea o strachină cu borș de pește, îl mânca încet, cu fruntea plecată, apoi umplea alta pentru Kefira și o lăsa pe soba caldă. Se băga în pat fără să încuie ușa.
Dar, de două săptămâni, de când ploua întruna, nu mai văzuse niciun foc pe malul lacului. Cauciucurile vechi de maşină erau ude şi pline de nisip. De două săptămâni nu mai vorbise cu vecinii. De două săptămâni nu mai vizitase Ciment forumul pentru părinți.

— Mai departe.
— Kefira a fost un copil tare cuminte. Nu mi-a făcut probleme.
— Ai dat-o la şcoală?
— Da’ păi cum. Dar s-a făcut mare, domnu’ judecător. Şi-a-nceput să umble cu nişte fete. Rapi şi încă una, cum îi zice… Mura.
— Și după ce s-a certat cu ele, a început să umble cu fii-mea, dom’ judecător. Să nu zică ceva de ea că nu ştiu ce fac!
— Linişte, domnule Muștar! Vă dau afară!
— Nişte dezmăţate, domnu’ judecător. Pierdeau nopţile la discotecă şi Kefira mea numai cu ele stătea. Nu mai făcea nimic acasă. Nici curăţenie în camera ei. Păi fată eşti tu, îi ziceam eu. Parcă stai într-o cocină. Îmi trântea uşa şi se ducea iar în oraş. Aşa că eu m-am bucurat când s-au certat…
— Când s-au certat? Când și cine s-a certat cu cine?
— Dom’ judecător, vă spun eu, e o ceartă ca-ntre fete. Ce ştim noi de la ce s-au luat. Sigur de la vreun hăndrălău. Treaba lor. Dar problema e că a muşcat-o pe fii-mea Stafida!
— Domnule Muștar, eu stabilesc ce e important sau nu. Și parcă nu trebuia să-i spuneți dumneavoastră dacă e fată sau băiat. Domnule Ciment, să revenim.
Am făcut ce-am putut și eu, domnu’ judecător. Am făcut potcoave și m-am zbătut s-o feresc pe Kefira de epidemie.

Kefira a deschis ușa încet. Feștilele încă mai ardeau. A rămas nemișcată în hol, căutând cu urechea sforăitul lui Ciment, dar nu l-a găsit. S-a dus în sufragerie, a gustat din borșul de pește, apoi a luat castronul în camera ei. Ușa de la dormitorul tatălui era deschisă, iar patul arăta neatins. „Ce tare”, și-a spus Kefira. „Sunt singură. Pentru prima oară, sunt singură acasă.” Și-a scos telefonul mobil, pe care tatăl ei nu-l văzuse vreodată, și-a scris repede un mesaj.
Peste câteva minute, Kefira a alergat într-un suflet la ușă, a deschis-o și l-a dus pe băiat în camera ei.
Apă nu se simțea în largul lui, dar se vedea că face mari eforturi. Îi zâmbea și-o atingea des pe umăr. Știa că la paișpe ani îți dorești să fii atins, numai la asta visezi, dar nu poți s-o ceri.
— Dar prietenul tău…? a început Apă, timid.
— Nu mai am prieten, i-a spus Kefira zâmbind.
Apoi i-a înghețat inima. S-a scuzat și-a dat fuga la baie, a luat o cutie de vopsea de pe marginea căzii, a făcut-o ghem și-a aruncat-o repede la gunoi. Bine că nu apucase Apă s-o vadă. Bine că nu apucase Apă să vadă că nu e roșcată de-adevăratelea, ca prietena ei, Rapi.
Kefira s-a întors în camera ei și s-a așezat lângă Apă, lăsând o bretea să-i coboare de pe umăr. De pe umărul care-l împungea pe Apă în joacă.
— Vrei ceva de băut?
— Dacă tu vrei.
— Stai să văd ce mai am sub pat.
Kefira s-a așezat în patru labe, arcuindu-și spatele. Avea blugi cu talie foarte joasă. Apă se uita la fundul ei cu coada ochiului.
— Mai am o țâră de lichior cu ciocolată. Vrei?
— Îhâm, i-a spus Apă, înghițind în sec.
Au băut amândoi din sticlă, au vorbit nimicuri și au râs. Kefira își dădea capul pe spate sau și-l lăsa pe umărul lui, Apă îi arunca priviri foarte scurte.
— Ce păr frumos ai, i-a spus ea, băgându-și mâna în cârlionții lui cenușii.
— Și tu, i-a spus Apă zâmbind. Roșu ca focul. Aşa se zice, nu?
Și apoi Kefira s-a urcat în poala lui. Și Apă n-a mai putut să se uite în pământ. S-au sărutat mult. Atât. Kefira a scos niște sunete, a gemut și Apă, apoi, după ce el a plecat, pentru că se făcuse foarte târziu, Kefira a dat fuga la baie să se schimbe. În viaţa ei nu mai fusese atât de udă.

— Dar de ce-ați crezut că s-ar putea îmbolnăvi Kefira? Soția dumitale ce era?
— Nu era, domnu’ judecător.
— Vaaaai.
— Liniște!
— Dar cum de nu v-ați dat seama, dom’le judecător? O chema Maria! E nume de om!
— Liniște, domnule Trafalete! Deci, domnule Ciment, soția dumitale nu era monstru? Nu era samca? Nici din neam de iele?
— Nu era, domnu’ judecător.
— Am pierdut deja socoteala legilor pe care le-ați încălcat. Oamenii, așa cum mai mult ca sigur ați fost informat, trebuie să-și caute pereche printre monștri.
— Păi, dom’le judecător, noi, neandertalienii, suntem sau nu suntem oameni?
— Domnule Trafalete! Vă dau afară!

De atunci, Apă a început să vină mai des pe la Kefira. Ea nu mai ieşea în oraş, de la liceu venea direct acasă. Nu s-a mai dus în vacanță la mamaie la bloc, n-a mai ieşit la discotecă. S-a despărțit de prietenul pe care îl avea atunci, un pitic care lucra la circ, așa cum se despart toți oamenii: nu i-a mai răspuns la telefon. Vorbea tot mai rar cu Mura şi Rapi, prietenele ei. Pe taică-su îl vedea câteva minute dimineaţa. Apoi, după ce se întorcea acasă, îl auzea până seara muncind în atelierul din spatele colibei. Când începea întunericul să se lase, Kefira se ridica din pat și se uita printre scânduri. În fiecare zi îl aştepta cu sufletul ghemuit în gură şi se întreba dacă o să vină. Uneori, Apă chiar nu venea, şi, deşi era obosită de-atâtea drumuri de la pat la perete și înapoi, Kefira adormea abia dimineaţa. Dar şi când auzea strigătul de zgripțuroaică scos de Apă, deschidea fereastra, sărea pe iarbă şi alerga desculţă până la pâlcul de copaci aflat între coliba ei şi ulița spre Saad, unde el o aştepta într-o mașină dezafectată, zâmbind obosit. Îi băga în ochi o luminiță care venea dintr-un mic obiect vorbitor. Era în formă de zgripțuroaică și avea atașat un lanț cu un inel pe care Apă și-l băgase pe un deget. I love you! zicea o voce pițigăiată când apăsa Apă pe un buton. Nu, cum naiba să uite de Kefira. Nu, nu-şi găsise pe alta. „Nu, frumoasa mea.” I love you! „Am fost la vânătoare şi a durat mai mult decât credeam. Şi când am ajuns acasă să-mi fac duș și să mă schimb, m-a luat somnul.” „Nu, frumoasa mea, nu te mint.” I love you! „Normal că-mi fac duș și dimineața, înainte să plec. Mi-e că dacă mor în Pădurea Adormită și mă găsește cineva, măcar să am chiloți curați.” Kefira își dădea capul pe spate. Ce amuzant era Apă. Și cât de frumos era.
— Mi-a spus Vale, prietenul meu, că demult de tot, oamenii conduceau chestii de-astea. Maşini. Ştiai? Erau multe, multe rău pe ulițele astea.
— Da, a zis Kefira, am făcut la şcoală despre mijloacele de transport.
— Noi nu avem nici unul.
— Tata zice că o să ne-aducă mulţi cai.
— Cine naiba să ne-aducă?
— Oamenii.
— Poveşti.
I love you!
— Ba nu. Aşa a spus tata că i-au spus lui oamenii.
— Care oameni? Nu sunt şi eu prieten cu unul dintre ei? Nu mi-a zis nimic despre cai.
— Poate nu i-au spus lui.
— Nu i-au spus lui… Frumoasa mea, de când face tatăl tău potcoave?
— Nu ştiu exact. Cred că de când eram eu mică. Îmi amintesc că era tot timpul în atelier.
— Păi vezi? Face potcoave de cel puțin paișpe ani, nu? Paișpe ani! Acum trebuia să vin la tine călare şi să te scot la o plimbare prin oraş. Hai să fim serioşi. Dă-mi un pup.
I love you!
Apă îi deschidea ochii. Tot ce-i spunea Apă era adevărat. Şi, chiar dacă unele lucruri pe care i le spunea el o tulburau, Apă era acolo să o mângâie. Apă îi era și tată și mamă.
„De ce stai toată ziua să faci potcoave, tată?” l-a întrebat Kefira pe Ciment, privindu-l din prag. Ciment și-a ridicat ochii de la masa de lucru și se vedea atât de limpede cât de bucuros era că vorbește cu el fata. „Știi bine de ce, Kefira. O să primim cai în curând. Trebuie să avem grijă de ei. Să vezi ce bine o să fie când o să avem căluțul nostru. O să ajungi imediat la piață și înapoi.” „Cine o să ne-aducă, tată?” l-a întrebat Kefira, prinzându-și părul roșu la spate. Ciment a lăsat ciocanul jos, s-a șters pe față cu dosul palmei, mânjindu-și cu negreală fruntea bombată, apoi și-a dat pe spate pletele aspre. Ochii mici și înfundați în cap îi sclipeau tot mai stins. Pe pieptul păros îi curgeau pâraie de transpirație, ce dispăreau în blănurile de șobolan. Kefira se uita la fața lui și se gândea la baba care trecea în fiecare zi pe uliță strigând Fiareee! Fiareee vechi luooom!, pentru că, ori de câte ori o auzea, își dorea să se oprească la coliba lor și să-l ia și pe tatăl ei cu ea. „De paișpe ani faci potcoave, tată, știai?” i-a spus Kefira, zâmbind cu mâna în șold, zâmbind cu răutate și, totodată, cu tristețe. Și, văzând că tatăl ei nu-i răspundea, în pieptul Kefirei se adunau și mai multă răutate și tristețe. La cuvintele ei, pe fruntea lui Ciment apăruse ceva ce se mai arătase o singură dată, demult. Într-o zi ploioasă, pe când Kefira avea cam un an. Uimire? Uimire, poate. Poate că da. Uimirea cuiva care a făcut un lucru de care nu se credea în stare.

Ciment a văzut-o venind pe ulița înnămolită și-a înțeles imediat. Mergea împleticit, plasa cu verdețuri se bălăngănea pe lângă corpul ei subțire. Părul i se lipise de țeastă. Avea cearcăne adânci și, din atelier, părea să aibă în loc de ochi potcoavele înroșite pe care Ciment le ținea în clești. Le-a aruncat în găleata cu apă, a lăsat cleștii pe masa de lucru și-a dat fuga în casă. Kefira încă dormea în pătuțul pe care-l pusese în fața sobei. Ciment s-a întors la ușă și-a tras zăvorul pe dinăuntru tocmai când femeia, tușind și scărpinându-se pe brațe, a pus mâna pe clanță. S-a auzit un mormăit. Ciment se uita la ea printre scândurile ușii. Rochia de lână, muiată de ploaie, părea s-o tragă în jos pe scări. Plasa cu verdețuri căzuse pe treptele de lemn.
Ciment, sunt eu. Deschide, a spus Maria, abia suflând.
Știu
Deschide.
Nu pot să-ți deschid. Te-ai îmbolnăvit.
Maria a icnit, apoi s-a îndoit de mijloc. Plângea și se scărpina pe brațele spuzite.
Trebuie să-i dau Kefirei să sugă.
De-acum tu nu mai stai aici, i-a spus Ciment.
Și-apoi, gura lui s-a îndoit ca fierul sub lovitura ciocanului.

Apă stătea pe locul şoferului, Kefira se urca în poala lui şi se sărutau până când luna începea să coboare în Apa Sâmbetei. De câteva luni numai asta făceau. Apoi ieşeau ameţiţi din maşina ruginită, se furişau până la mal şi Apă îi arăta cât de frumoasă era Marea sub lună plină. Dar, de câteva zile, Apă începuse să-şi urce mâinile pe spatele ei. Mai întâi pe deasupra, apoi pe sub bluză. Şi în altă seară şi-a băgat un deget pe sub breteaua sutienului.
— Ăsta se poate scoate? a întrebat-o Apă şi-apoi a înlemnit.
Niciodată nu fusese atât de curajos. Dar Kefira nu s-a supărat. A râs, apoi şi l-a scos singură. Apă i-a ridicat bluza și i-a pus mâna pe un sân. Mic şi tare, cu sfârcul maroniu. A scos un geamăt şi a coborât cu gura spre el. Şi-a plimbat limba în jurul lui, apoi i l-a luat în gură. Kefira începuse să-şi onduleze şoldurile în poala lui. Gemeau amândoi.
Gemeau amândoi și se sărutau. Genul de săruturi care fac noaptea să treacă, numai că pe partea Kefirei, întunericul se adâncea. N-a auzit și n-a simțit când s-a deschis portiera maşinii. Când s-au deschis ambele portiere ale mașinii, pentru că și pe partea lui Apă era un bărbat.
— Coboară din maşină şi lasă şi fata. Hai, i-a spus lui Apă namila.
— Vă rog, i-a spus Kefira bărbatului de lângă ea. Stau chiar aici. Acolo. E casa mea. Și mă aşteaptă tata.
— Stai, păpușe, că nu te doare. O să-ți placă, o să vezi. O să ne cauți tu dup-aia.
Era beznă, nu putea să-i vadă prea bine, dar toţi aveau plete încâlcite şi erau încinşi la mijloc cu blănuri. „Neandertalieni, la fel ca tata.” Apoi, unul dintre ei i-a băgat o luminiță în ochi, iar Kefira a auzit altă voce pițigăiată: I love you!
— Asta e fata lu’ Ciment, bă, ce dracu’ faceţi? a spus altul, venind spre ei din spatele maşinii.
După ce bărbații s-au făcut nevăzuți, Kefira s-a uitat la Apă speriată. Își dorea să fie luată în brațe și mângâiată. Aștepta ca Apă s-o liniștească. Dar iată că pe scaunul șoferului, lângă ea, stătea un câine mare și negru, cu ochi roșii. I-a aruncat o privire speriată, apoi a țâșnit afară, schelălăind.
— Apă! a strigat Kefira, deși știa că e în pericol s-o audă Ciment. Apă, unde ești?
Dar Apă n-o mai auzea. Ajunsese deja în centrul Saadului și se făcuse covrig în spatele unor tomberoane, așteptând să-l găsească un om.

Într-o dimineață, la ora de dirigenție, Kefira și prietena ei Rapi au traversat strada și au intrat într-o hrubă care, de obicei, era plină de fum. Au pus amândouă bani, au cumpărat o oră de râsete și s-au așezat la un calculator. Netcafé-ul era aproape gol. Kefira se așezase în fața monitorului, Rapi își trăsese un scaun. Au intrat pe mIRC și-au început să studieze lista de logați. Dar iată că le-a apărut o fereastră pe monitor. Cf asl pls. Kefira nu a întrebat-o pe Rapi ce să scrie. Amândouă aveau cam paisprezece ani, erau fete și locuiau în Saad. Au primit imediat răspuns: 15 m Saad. Apoi, când băiatul a întrebat dacă ar vrea să iasă cu el în oraș, Kefira, îndemnată de Rapi, a scris repede: Da. Și cu care dintre voi mă întâlnesc? a întrebat el, apoi a băgat punct și virgulă și o paranteză. Kefira s-a uitat la Rapi, Rapi s-a uitat la ea spărgând un balon de gumă. Cu mine, i-a spus Rapi, care nu știa cu cine vorbeau.
Dacă ar fi știut amândouă cu cine vorbeau, Rapi nu l-ar fi vrut, iar asta era ceva ce nu știa Kefira. Cât despre el? Kefira era la fel de roșcată ca Rapi. Și, până la urmă, toate corpurile sunt la fel în întuneric.
Când băiatul a ieșit de pe mIRC, de la celălalt calculator ocupat s-a ridicat un tip înalt și slab, cu o șapcă neagră de sub care ieșeau cârlionți cenușii. Kefira îl văzuse zâmbindu-le timid pe lângă monitor în timp ce ea îi scria pe mIRC exact așa: Cu mine.

— Deci știați c-o să se transforme Kefira?
— Cred că mă așteptam, domnu’ judecător. Au fost semne.
— Știți ce-nseamnă asta? Domnule Ciment, știți ce înseamnă asta? Mă auziți? Domnule Ciment? Nu e fata dumitale.

  • Ete fleoșc.
  • Domnule Muștar! Vă dau afară!

— Păi asta știe și el, dom’ judecător. Toată lumea de pe Apa Sâmbetei știe. A luat-o pe nevastă-sa cu copil cu tot.
— Atunci, domnule Ciment, poate c-o să vă fie mai ușor. Ei, acum. Doar nu credeați că o să scape. A atacat un pui de om. Dar, pentru liniștea dumneavoastră, n-o să fie executată în piață. E un caz care nu cred c-o să stârnească prea multă emoție. Așa că vă trimit la locul celălalt. Următorul caz!
— Trebuia să-i dea un hap, dom’ judecător!
— Domnule Muștar!
— Un hap pe gât și nu se mai transforma!
— Afară!
— Ete fleoșc.

E miezul nopții. Ciment iese din tribunal, ținând sfoara legată de gâtul gros al Kefirei. Să-i însoțim. Fata merge încet în urma lui, copitele îi bocăne pe scândurile puse de-a curmezișul pe ulița înnămolită. Pufnește și adulmecă cu râtul, dar nu apucă să smulgă un cap de păpădie, pentru că tatăl ei o trage mai departe, spre spânzurătoare.
— Să stai așa, iubita mea, îi șoptește Ciment, deși îi vine să urle. E mai bine pentru tine.
În spatele lor vin doi Paznici. Neandertalieni, la fel ca el. Și amândoi au în mână câte o suliță pe care nu au folosit-o încă, dar drumul până în mijlocul Pădurii Adormite, la celălalt loc de spânzurătoare, e lung și ispititor, mai ales la lumina lunii.
— Nu, iubita lu’ tata, îi spune Ciment cu voce stinsă. Te rog eu, nu te schimba. Să stai așa.
Dar ea nu poate să stea așa și se ridică în două picioare.
În fața lui stă acum o fată înaltă, cu păr lung și roșu, ca al ielelor, dar cu cearcăne vineții sub ochii mici, sclipitori. Se uită la el nedumerită. Nu a intenționat să muște pe nimeni. Se transforma tot mai des în ultima vreme și nu o făcea cu voia ei. Nu se mai putea controla. Apă nu o mai căuta, nu i-a mai dat niciun semn din seara în care a dispărut din mașina ruginită, iar ea n-a știut cum să-și manifeste durerea. Ciment își ridică mâna și îi mângâie obrazul. Lacrimi multe ies din ochii mici ai lui Ciment și i se pierd în barbă. Își șterge cu dosul palmei nasul turtit.
— Iubita lu’ tata. Nici ție nu-ți place lumea asta.
— Mișcați-vă!
— Stai pe loc, spune Ciment încet, să-l audă doar Kefira.
În spatele lor, Paznicii își ridică sulițele cu vârf de cremene și le îndreaptă spre ei. Vântul suflă în felinarele cocoțate pe stâlpi de lemn, de-o parte și de alta a uliței, dar nu reușește să le stingă. O barcă îi așteaptă la mal. Ciment trebuie să se urce în ea împreună cu Paznicii și Kefira, să treacă Apa Sâmbetei și să coboare în Pădurea Adormită. Acum, pădurea nu se vede, dar se simte.
— Mișcați-vă, am zis! mormăie Paznicii.
— Stai pe loc, îi spune Ciment fetei.
Brațele Paznicilor își iau avânt, gata să străpungă corpurile înțepenite în drum.
— Stai pe loc, iubita lu’ tata. N-oi fi tu a mea, dar cu mine semeni. Cu mine.
Kefira îi întâlnește privirea. Absentă, repetă în șoaptă o parte din cuvintele lui, și Ciment îi zâmbește cu ochi tulburi, dar noi știm că nu o mai aude. Vârful unei sulițe i-a ieșit din piept ca o inimă de cremene pe care n-o mai scapără nimeni. Dar iată că acum intră o suliță și-n fata lui, tocmai când șoptește iar Kefira: „Cu mine.”


Această povestire face parte din volumul Sirina și alți monștri din Saad, pe care îl recomandăm cu căldură.
foto copertă Sirina (c) Casa de pariuri literare

În perioada în care scriam prozele din „Sirina și alți monștri din Saad”, am citit cartea „O istorie a lumii în 10 ½ capitole”, de Julian Barnes. E acolo o povestire despre un proces din Evul Mediu intentat unor ființe foarte mici, care aduceau pagube oamenilor. Și am căutat să aflu mai multe. Informația asta, faptul că în Evul Mediu oamenii chemau animalele la judecată (și le condamnau), mi-a scăpărat creierul. Privind în urmă, dincolo de absurd, mi-am spus că oamenii atribuiau animalelor, strict în cazurile astea, calitatea de a fi persoane. Și am scris proza „Cu mine” folosind acest cadru, mi-am spus că se potrivește de minune cu lumea și cu anumite personaje din Saad.

© Casa de pariuri literare

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)