Rembrandt van Rijn: Lecția de anatomie a doctorului Tulp (1632 ) | © Public Domain/ Wikimedia Commons

Cui nu-i place Sebald nu a citit fragmentul ăsta din Inelele lui Saturn

Editura ART a reeditat unul dintre cele mai spectaculoase romane scrise vreodată, „Inelele lui Saturn”, de W. G. Sebald. Vă propunem spre lectură un scurt fragment - traducerea, splendidă, îi aparține lui Vasile V. Poenaru.

Thomas Browne a venit pe lume pe 19 octombrie 1605, tatăl său fiind negustor de mătase. Despre copilăria sa nu se știe mare lucru, și nici în descrierile vieții sale nu se spune mai nimic despre studiile de medicină pe care le-a efectuat după ce și-a luat diploma de Magister la Oxford. Singurul lucru care se știe este că de la vârsta de douăzeci și cinci de ani până la vârsta de douăzeci și opt de ani a fost student la Academiile din Montpellier, Padova și Viena, care pe atunci se remarcau în domeniul științelor hipocratice, și că în cele din urmă a dobândit la Leiden, cu puțin timp înainte de întoarcerea sa în Anglia, titlul de doctor în medicină. În ianuarie 1632, în timpul șederii sale în Olanda, așadar într-o vreme când Browne era adâncit mai mult ca oricând în tainele corpului omenesc, a avut loc la Amsterdamer Waagebouw o disecție a cadavrului pungașului Adriaan Adriaanszoon, alias Aris Kindt, care fusese spânzurat cu câteva ore înainte, pentru furt. Deși nu se indică nicăieri în mod explicit, este mai mult decât probabil că lui Browne nu i-a scăpat anunțarea acestei disecții și că a fost și el de față la acest eveniment spectaculos imortalizat de către Rembrandt în portretul făcut breslei chirurgilor, mai ales dacă e să luăm în considerare că prelegerea de anatomie a doctorului Nicolaas Tulp, care avea loc în fiecare an în toiul iernii, nu numai că era de cel mai mare interes pentru un student la medicină, dar, mai mult, reprezenta o dată importantă în calendarul societății vremii, societate care, după cum i se părea ei, ieșise din întuneric la lumină. Fără îndoială că acest spectacol dat în fața unui public plătitor care provenea din straturile superioare ale societății reprezenta pe de o parte o demonstrație a pornirii avântate către cercetare a noii științe, pe de altă parte însă era vorba, chiar dacă acest lucru ar fi fost negat cu vehemență, de ritualul arhaic al dezmembrării unui om, de chinuirea cărnii delincventului până dincolo de moarte, care continua să facă parte din registrul pedepselor ce trebuiau aplicate. Faptul că în cadrul prelegerii de anatomie din Amsterdam nu era vorba numai de cunoașterea temeinică a organelor interne ale trupului omenesc este sugerat de caracterul ceremonial al tăierii mortului, redat în celebrul tablou al lui Rembrandt intitulat Lecția de anatomie a doctorului Tulp – chirurgii sunt îmbrăcați în hainele lor cele mai bune, iar dr. Tulp are chiar pălăria pe cap – perecum și de faptul că după efectuarea procedurii s-a ținut un bachet festiv, simbolic într-un anume sens. Dacă stăm astăzi în Maurithuis în fața tabloului pictat de Rembrandt cu ocazia disecției, care măsoară pe puțin doi metri pe un metru și jumătate, stăm în locul celor care au urmărit pe vremuri la Waagebouw procedura disecției, și avem impresia că vedem ceea ce au văzut ei: trupul verzui al lui Aris Kindt, zăcând în fața noastră, cu gâtul frânt și pieptul învolburat în mod înfiorător, încremenit în momentul morții. Și totuși este îndoielnic să fi văzut de fapt cineva acest cadavru, căci arta anatomiei, care tocmai era în plin avânt pe-atunci, servea nu în ultimul rând la a face invizibil trupul vinovat. În mod semnificativ, privirile doctorului Tulp nu sunt îndreptate asupra corpului în sine, ci trec, ce-i drept, la mustață, pe lângă el, către Atlasul de Anatomie deschis, în care corporalitatea înfiorătoare e redusă la o diagramă, la o schemă a omului, așa cum și-o închipuia anatomistul amator Rene Descartes, care era și el de față la Waagenbouw în acea dimineață de ianuarie. După cum se știe, Descartes afirmă într-unul dintre capitolele principale din Istoria supunerii că trebuie să facem abstracție de carnea cea de nepătruns și să privim mașina care e deja dispusă în noi, ceea ce poate fi pe deplin înțeles, utilizat în întregime pentru muncă și reparat ori aruncat în caz de defecțiune. Direcționarea ciudată a atenției privitorilor dincolo de trupul care doar era expus în mod public merge de altfel mână în mână cu faptul că mult lăudata apropiere de realitate a tabloului lui Rembrandt se vădește a fi înșelătoare atunci când te uiți mai atent. Căci, în ciuda rânduielilor statornicite, disecția reprezentată aici nu începe cu deschiderea abdomenului și îndepărtarea măruntaielor, care intră primele în stare de putrefacție, ci (ceea ce indică poate de asemenea că este vorba de un act punitiv) cu disecarea mâinii care s-a făcut pasibilă de pedeapsă.

Trebuie spus că e ceva ciudat în legătură cu mâna asta. Nu numai că e în mod grotesc disproporționată în raport cu cealaltă, care e mai aproape de cel care privește tabloul, dar mai e și total pe dos din punct de vedere anatomic. Fibrele musculare expuse privirii, care, judecând după poziția degetului mare, ar trebui să fie cele ale palmei mâinii stângi, sunt cele ale dosului palmei mâinii drepte. E vorba așadar de o simplă schemă școlărească, preluată pur și simplu din Atlasul de Anatomie, iar prin această schemă, imaginea pictată după viața reală, dacă se poate spune așa, e răsturnată taman în centrul ei de semnificație, acolo unde inciziile sunt deja făcute, rezultatul fiind cea mai crasă eroare constructivă cu putință. Nu mi se pare nicidecum că ar fi posibil ca Rembrandt să fi făcut aici o greșeală. Din contră, găsesc că avem de-a face cu o discontinuitate a compoziției. Mâna diformă este semnul violenței aplicate lui Aris Kindt. Cu el, cu victima, și nu cu breasla medicilor, se identifică pictorul. El e singurul care nu are privirea rigidă, carteziană, el e singurul care percepe trupul stins, verzui, care vede umbra din gura întredeschisă și de deasupra ochilor mortului.


Atenția și răbdarea cu care autorul zăbovește asupra acestui gen de episoade periferice, ca un preot asupra sicriului descoperit, acordându-i celui decedat, alături de de o mână de oameni, toată seriozitatea și toată priceperea lui pentru ultima oară, dincolo de talentul său indisputabil, neomenesc, fac din Inelele lui Saturn nu doar o reușită literară de excepție, ci un gest de neasemuită tandrețe, una din cărțile pe care omenirea, părăsind planeta în flăcări, o va lua cu ea în tașcă peste câteva sute sau mii de ani. O recomandăm cu înfiorare.

„Uimitoare şi stranie… Sebald a făcut un lucru la care toţi scriitorii visează… Cartea aceasta este ca un vis care-ai vrea să dureze veşnic. Are strălucirea şi tăria spiritului uman.“ The New York Times

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Ultrarâsul

„Supraviețuire” se așază alături de „Efectele secundare ale vieții” și de „Șapte Octombrie” în ceea ce poate fi privit ca o trilogie.
Citiți mai jos un fragment din cel mai recent roman al lui Vlad Zografi.

Repetiție pentru o lume mai bună

Mihai Radu este câștigătorul Bursei de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1500 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul lui în lucru.

Un poem de Teodor Dună

Totul e posibil aici, exact ca în desene, și să mori și să nu mori chiar dacă ai murit deja. „flașneta babel” e ceea ce se întâmplă după ce totul s-a întâmplat deja. (Svetlana Cârstean)

O povestire de Bernhard Schlink

În cazul în care căutați ceva ușor de urmărit și totuși deloc frivol, zilele trecute a apărut în librării cel mai recent volum de Bernhard Schlink – în traducerea Marianei Bărbulescu. Vă invităm să citiți primul capitol din „Culorile despărțirii”.