Robert Gabriel Elekes: „Poezia a făcut să îmi trăiesc o a doua adolescență”
În 2015, când a fost publicat debutul meu „aici îmi iau dinții-n spinare și adio” la editura Tracus Arte, eram practic un nobody în lumea literară din afara Brașovului. Nu prea publicasem în reviste literare, nu avusesem lecturi în alte orașe, nu prea aveam prieteni care se mișcau în această lume. Astfel, am apărut pe scena poeziei românești de parcă cineva m-ar fi împins din culise în lumina reflectoarelor. Primele mele lecturi sau apariții în public ca poet au fost bântuite de timiditate, stângăcie și un ridicol al situației de care nu puteam să mă eliberez. Din fericire, eram mai frumușel pe atunci, și latura asta caraghioasă a prezenței mele în centrul atenției rămânea nepercepută de mulți. Apoi au început să curgă premiile, un lucru care pentru mine a fost absolut surprinzător și dubios, cred că a fost prima și ultima dată în viața mea când am crezut că sunt prins în nu știu ce conspirație. Ceea ce la început a fost de neînțeles pentru mine, apoi mi s-au urcat la cap. În 2016 tocmai ieșisem dintr-o relație de 6 ani și toate premiile, lecturile, festivalurile, interviurile, atenția pe care o primeam m-au propulsat într-o perioadă sălbatică și autodistructivă pe care, într-un fel sau altul, am prelucrat-o în al doilea volum de poezie pe care l-am scris. Acum nu mă mai recunosc în poezia din volumul meu de debut, și, poate mai important, nu mă mai recunosc în persoana în care m-am transformat după publicarea acestuia. Dar, desigur, m-aș reîntoarce cu plăcere în această perioadă în care la 30 de ani poezia a făcut să îmi trăiesc o a doua adolescență.
Robert Gabriel Elekes a debutat în anul 2015 cu volumul aici îmi iau dinții-n spinare și adio, Editura Tracus Arte
Olga Ștefan: „Eu am debutat și am redebutat”
Debutul e un punct nevralgic al meu, așa că voi proceda împotriva instinctului meu evitant și am să vorbesc puțin despre controversa acestuia, care îmi pătează inestetic biografia. Pe scurt, eu am debutat și am redebutat. Sau am rebutat, cine știe? Prima dată s-a întâmplat mult prea devreme, la 10 ani, și, cum e cu florile care se deschid la primul semn al primăverii, doar ca apoi să fie prinse sub un aprig îngheț, mișcarea asta nu mi-a făcut bine. Am scris inerțial și nu lipsită de talent, dar, cu certitudine, fără repere, copil fiind, doar ca, ajunsă la adolescență, să citesc ce trebuie, cum trebuie și să îmi conturez un stil precis, pe care l-am vrut pecetea altui început. Așa a apărut în 2006 „toate ceasurile”, un volum scris cu ceva mai mult control, dar pe care tot naiv și dezlânat îl găsesc acum. Sigur că am fost permanent pândită de complexul imposturii, pe care nu puțini dintre poeții locali din Hunedoara, care mă știau de la primul debut, de copil, au arătat-o în mod îndeajuns de agresiv cu degetul. Le mulțumesc celor care nu au intervenit. Poetele care trebuiau să se rușineze de ceea ce scriau erau și sunt o delicatesă pseudo-literară în destule medii. Din 2006 până în 2016 am amuțit. Debuturile mele sunt capricii de care nu îmi amintesc cu plăcere. Sunt și simptomele unei impulsivități care mă caracteriza și pe care încerc să o înfrânez. Povestea mea e „a cautionary tale”, un avertisment pentru oricine stă să o asculte. E tabu, în general, dar o expun mai ales atunci când lucrez cu poeți foarte tineri, pe care vreau să-i feresc de capcana aceasta, a momentului nepotrivit pentru o primă carte. Faptul că scrii mult nu e garantul faptului că scrii bine, doar un exercițiu necesar. O carte bună se scrie și se rescrie, iar aroganța precocității e un parazit al viitoarei tale personalități de autor, nu personalitatea însăși. Se vorbește încă despre „toate ceasurile” ca despre o carte care a fost primită bine, eu îmi amintesc de ea altfel: o carte superfluă, tratată cu răceală, mai degrabă „concediată” decât citită, plină de typos și de „burți”, pe care până și un „crush” neliterar mi-a făcut observații (cu creionul). Am vrut să o salvez cu o reeditare revăzută și adăugită, dar e mai bine să piară odată cu rateurile anilor 2000. Am alte proiecte mai sănătoase acum.
Debutul din 2006: toate ceasurile, Editura Vinea
Livia Roșca: „Scrisul a fost şi este o formă de comunicare complementară celei cotidiene”
În 2006, am debutat cu volumul de poezie Ruj pe icoane, Editura Cartea Românească. Volumul a fost premiat în anul urmator cu majoritatea premiilor literare pentru debut, de la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut, 2007, până la premii locale.
Rememorând, îmi dau seama că nu aveam niciun fel de aşteptări legate de promovarea şi vizibilitatea cărţii, că tot zumzetul care s-a produs în jurul volumului a fost o surpriză pe care am trăit-o cu uimire, fără să împlinesc potenţialul momentului respectiv.
Aşteptările mele erau legate de receptarea volumului, atât. Ca şi când eu, ca autor, nu mai aveam nicio altă treaba de făcut, doar să citesc cu emoţie feedback-ul pe care îl primesc de la cititori şi de la critica literară, sperând că mesajul meu are claritatea şi puterea necesară încât să-şi facă singur treaba.
Pentru mine, scrisul a fost şi este o formă de comunicare complementară celei cotidiene. Scriu pentru că am nevoie şi nu sufăr dacă nu scriu, pentru că nu este o nevoie constantă, ci episodică. La momentul debutului aveam o meserie care se baza pe scris, de aceea nu am văzut debutul, și nici cronicile pozitive ca pe o oportunitate, sau ca pe o încurajare pentru a construi o carieră din scris.
Dar debutul este pentru autor ocazia potrivită să primească un feedback la mesajul pe care îl transmite, să-l orienteze şi să-l motiveze. Cred că este important cum începi acest drum, pentru că „prima impresie contează” este valabilă şi aici. I-aş sfătui pe autorii aflaţi la debut să se implice în promovare, să fie activi în comunitatea lor de cititori şi să-şi pună întrebarea dacă vor ca scrisul să le devină meserie.
Un debut strălucitor poate pune presiune pe autor, poate fi copleşitor. Şi poate veni cu o atenţie şi o curiozitate din partea „publicului”, pe care autorul să nu ştie cum să le gestioneze. Eu am trecut prin aceste lucruri aşa cum au venit, nu le-am filtrat, nu le-am metabolizat, dar cumva s-au aşezat de la sine şi rezultatul a fost satisfăcător.
Dar regret o senzaţie pe care am avut-o constant în perioada aceea, deşi mă bucuram de modul în care era receptat volumul. Senzația de disconfort era permanentă, o nelinişte bazală pe care nu prea ştiam cum să o interpretez. Mă simţeam de parcă aş fi făcut o prostie care urma să îşi arate consecinţele, ceva de la care aş fi putut foarte bine să mă abţin.
Caraghios a fost că atunci când am câştigat premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut, lucram la o agenţei de ştiri, pe domeniul sănătate, fără nicio legatură cu partea artistică, şi mă gândeam cu groază că şefii mei ar putea afla de volum. M-am învoit pentru două ore să merg la premiere. M-am întâlnit acolo cu colega mea, reporter pe cultură şi cu fotograful agenţiei. Când m-am întors în redacţie am vazut ştire pe fluxul agenţiei cu numele meu în titlu şi poze de la eveniment. Treaba asta m-a paralizat. Dar nimeni în afară de cei doi, prezenți fizic la premiere nu şi-au dat seama că este vorba despre mine, sau cu toţii au înţeles că păstrez poezia pentru alt registru al existenţei şi niciodată nu au adus acest lucru în discuţie. Acela a fost momentul după care m-am liniştit.
Acum ştiu că mă simţeam aşa pentru că poezia te pune în faţa tuturor în ipostaza ta cea mai vulnerabilă. Mă simţeam inconfortabil, strict din acest motiv.
Ce i-aş spune Liviei de la debut? Critici ar fi destule, dar te-ai descurcat minunat!
Livia Roșca a debutat cu volumul Ruj pe icoane, Editura Cartea Românească. Ulterior, și-a semnat cărțile cu numele Livia Lucan-Arjoca.