Cosmin Perța: „O revoluție personală care a contat enorm în devenirea mea”
Am debutat în 2002, la editura clujeană Grinta, cu volumul Zorovavel. Publicam de vreo doi ani poezie prin mai toate revistele relevante ale vremii, citisem de câteva ori în Cenaclul Echinox al Facultății de Litere a UBB, în Cenaclul filialei din Cluj al USR, condus pe atunci de Ion Mureșan, și fusesem invitat să citesc și în cele două cenacluri bucureștene, conduse de profesorii Mircea Martin și Marin Mincu, în jurul cărora începea să se coaguleze noua generație.
Din câte îmi amintesc, deși existau în mod evident și cârcotași și cârtitori sau chiar hateri de-a dreptul, peste tot textele au fost primite cu mult entuziasm și așa s-au legat primele prietenii, dar s-au format și primele animozități. Totuși, vibe-ul general era foarte bun, cu zeci de oameni în care credeam care aveau, la rândul lor, încredere în mine și îmi transmiteau direct lucrul acesta. Asta m-a încurajat să public în sfârșit. Înainte de Zorovavel mai aruncasem în foc două volume de poezie și un roman. La recomandarea lui Ion Mureșan și a lui Vasile Gogea am ales editura Grinta.
Volumul l-am recitit într-o noapte, într-un bar, cu Ion Mureșan și el mi-a indicat unde i se părea că ceva scârțâie. De unele sugestii am ținut cont, de altele nu, asta era vârsta. Apoi l-am trimis editurii. Peste câteva luni m-a sunat editorul, Gabriel Cojocaru, să îmi spună că volumul fusese tipărit și urma să ajungă a doua zi la editură. Eu însă eram atât de nerăbdător și de surescitat încât am pornit direct spre tipografie și am convins tipograful să îmi dea două pachete de cărți pe care le-am purtat mândru, în brațe, prin tot Clujul, până la editură.
Apoi au urmat reacțiile criticilor consacrați și ale colegilor de generație, cronici, recenzii, multe, foarte multe, mult mai multe decât îmi imaginasem și speram. În următorii doi ani cam în orice bar din Cluj intram aproape sigur dădeam peste câte un necunoscut care îmi citise cartea. Era un sentiment teribil. Și am primit foarte multă băutură gratis în perioada aceea.
Nu a luat premiul Eminescu, dar nu m-a interesat foarte tare, luase alte premii, așa cum nici acum nu mă interesează foarte tare premiile. După o perioadă, scrisul meu a început să evolueze, experimentam alte formule, aveam alte idei despre literatură, și Zorovavel a rămas în urmă. Începuse să mi se pară o carte slăbuță, îmi era chiar ușor jenă cu ea. Dar Zorovavel nu avea nicio vină, era fidelă acelei perioade din viața mea, pe când eu începusem deja să mă îndepărtez. Peste patru ani mă pregăteam să scot în lume Santinela de lut. Apoi m-am reîmpăcat și cu Zorovavel. A fost o carte pe care au iubit-o mulți oameni la vremea ei. Și în felul ei neînsemnat a fost un gest de frondă, a dus la o revoluție personală care a contat enorm în devenirea mea. Nu doar literară.
© arhiva personală a lui Cosmin Perța
Liliana Corobca: „Am avut un triplu debut”
Am avut un triplu debut. În februarie 2001, am terminat de scris teza de doctorat despre personaj în romanul interbelic, dar bursă și cazare aveam până în octombrie. Am stabilit data susținerii tezei la sfârșitul lunii octombrie, iar în intervalul de timp rămas liber am scris primul meu roman. La câteva luni după susținere, în 2002, m-am angajat la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, la departamentul „Exilul literar anticomunist”, unde am avut primul proiect de cercetare: corespondența lui Alexandru Busuioceanu. În primăvara anului 2003, am ținut în mâini prima mea carte scrisă și publicată, teza de doctorat, Personajul în romanul românesc interbelic, apărută la Editura Universității din București. Pentru Târgul de Carte Gaudeamus din toamna aceluiași an era gata volumul întâi din Alexandru Busuioceanu. Un roman epistolar al exilului românesc. Corespondență (1942-1961), la Editura Jurnalul Literar din București. Romanul are o poveste mai specială. În acea perioadă, aveam doi colegi de doctorat, basarabeni, Tamara Cărăuș și Mihail Vakulovski, care își publicaseră cărțile înaintea mea, la Editura Arc din Chișinău, în colecția „Prima Verba”, în urma unui concurs de debut inițiat de Fundația Soros. Visam să public și eu în această colecție. Când romanul a fost gata, l-am trimis prin poștă, în plic, conform regulamentului concursului, și romanul a fost selectat, alături de alte două cărți, și publicat în prestigioasa colecție, spre marea mea fericire. Ce nu știam eu era că foarte generosul tiraj îi revine (aproape) în totalitate autorului câștigător, în calitate de premiu. Când 300-500 de exemplare era un tiraj decent, mai ales pentru un debutant (iar dreptul de autor era 10-20 de exemplare), tatăl meu (că eu eram la București) a adus acasă, împachetate frumos, 750 de cărți, restul de 250 fiind distribuite de editură pe la biblioteci. Adică editura nu avea voie să le vândă. Ani de zile au stat pachetele prin colțuri sau prin divane și obișnuiam să iau câteva cărți peste tot pe unde mă duceam, oferindu-le cu generozitate doritorilor. Pe la librării m-am interesat dacă nu pot lăsa niște cărți și mi se spunea că nu încheie contracte cu autorii, ci doar cu editurile. Abia acum, după un deceniu și ceva, mi-au rămas doar câteva exemplare și nu mă mai grăbesc să le dăruiesc. Romanul Negrissimo a apărut, de fapt, la începutul anului 2004. Am fost surprinsă de formatul cărții, cei de la editură au considerat-o mai aproape de poezie și au scos-o ca pe un volum de poeme, dar eu scrisesem roman-roman, nu poeme. Am avut o întâlnire la Editura Arc, înainte de apariția romanului și mi s-a sugerat să-mi schimb numele, să-mi caut un pseudonim. Pentru basarabenii cunoscători de limbă rusă, numele meu nu suna destul de impozant pentru un viitor prozator. Acasă, cu toată familia, ne-am pus pe căutat pseudonime potrivite. Am făcut o listă cu nume, le-am analizat împreună cu mult spirit critic. Nici unul n-a trecut examenul. Numele de fată al mamei era Corobceanu, a existat și această variantă (dar cu ce-i mai bun Corobceanu decât Corobca?). Mama a hotărât, în cele din urmă, că numele „Corobca” este demn pentru un viitor scriitor. Îmi apăruse deja teza de doctorat și ea îmi arăta ce frumos arată numele meu pe copertă. Corobca deci am rămas, cu numele meu adevărat, fără subterfugii, arabescuri și înfrumusețări inutile.
© arhiva personală a Lilianei Corobca
Ștefania Mihalache: „Contemplu ideea unui muzeu al debutului”
În fiecare an avem debuturi. Poeți, prozatori, eseiști. Unele mai tăcute, altele explozive de-a dreptul. Contemplu debutul ca poveste proaspătă, vie, care mișcă lumea literară. Și contemplu debuturile vechi, ca niște insecte cu aripi delicate, irizate, prinse cu ace în cutia lor din insectar. Contemplu ideea unui muzeu al debutului, eventual organizat la MNLR, în care fiecare scriitor să aducă obiecte, imagini, semne, artefacte ale debutului său, orice în afară de cărțile propriu-zise. Iar semnele noilor debuturi le văd plasate lângă cele ale debuturilor vechi. Contemplu oximoronul „clasicizarea debutului”.
În ce mă privește, pot să vobesc despre două debuturi. Unul vechi și unul (mai) nou. 2003, Brașov. Scrisesem un fragment de proză pentre revista Interval, care promova scriitori brașoveni emergenți sub titlul „Junii ’03”. Textul meu a avut parte de lectura regretatului Gheorghe Crăciun, care în viața mea de scriitoare, a reprezentat providența. Nu știu nici acum ce m-a făcut să răspund da, când m-a întrebat dacă textul face parte dintr-o carte pe care, chipurile, o scriam. Poate fiindcă mi s-a părut atât de grozav că i-a plăcut ce am scris încât nu am vrut, nu am putut să-l dezamăgesc. Apoi m-am speriat de ceea ce tocmai spusesem și-am fugit repede acasă să scriu. A durat o lună. Cu (aproape) singurătate, ploi multe și vegetație crescând nebunește (observate de pe geam), și pernuțe Viva cu cacao. Scris cu pixul într-un caiet, se-nțelege, sper. Apoi textul cules pe diverse calculatoare (cel de la școala unde eram profă, tot debutantă!, cele ale prietenilor), salvat pe dischetă, trimis la Editura Paralela 45. În 2004 cartea apăruse, rețin o lansare făcută la Brașov, cu profesorii de la Filologie, studenți, familie. Și aplauze, și, iată, eram scriitoare. Dar eram numai la un an distanță de fata care spusese, cu un an în urmă, că scrie un roman, fără să fi avut chiar/exact/tocmai această intenție. Acum tema era făcută, ieșisem cât de cât onorabil din situație. Au fost și ecouri la București, unde critici tineri și cu mușcătura pregătită (Marius Chivu, Alexandru Matei) au strigat că e autoficțiune, eu n-am știut dacă era de bine sau de rău, am citit și recitit recenziile lor ca să înțeleg. Era în coadă de pește, dar nu rău. Nu mult mai târziu, aveam să-i cunosc și personal, ca să spulber confuzia autor – narator. Mă uit azi la debutul meu vechi și-l simt ca pe ceva vulnerabil și diafan, ceva pe care vreau să-l ocrotesc. Cu atât mai mult cu cât Gheorghe Crăciun a plecat, iar felul în care prețuiesc debutul meu are legătură și cu felul în care prețuiesc memoria lui. Și e interesantă coincidența faptului de a scrie despre toate aceste lucruri chiar în ianuarie, luna în care, deja de atâția ani, îl comemorăm.
Cât privește debutul mai nou, acesta e un debut amânat, înconjurat de grijă, rescriere, reglaje fine. Este debutul meu în poezie. Sunt în 2016, am început acest volum din 2010, odată cu prima sarcină. Mi-am găsit vocea în poezie (o voce exersată în studenție și ulterior, dar la care crezusem că am renunțat) în paralel cu maternitatea. Scriu așteptând, scriu imaginându-mi straturi de corp, țesuturi în formare, rotunjire, rupere, scriu când nu mai știu dacă e noapte sau zi, dacă noaptea prin cameră sunt eu sau umbra mea purtând copilul în brațe, scriu încercând să anticipez viitorul care e deja aici, despre transformare, despre corpuri legate inginerește. Debutez în poezie, semnez volumul Sisteme de fixare și prindere, am câteva receptări bune, chiar și un premiu și o nominalizare, totuși nu știu dacă debutul este, va fi prins în bilanțuri. Și nici nu contează, contează că debutul meu nou m-a stabilizat pe drumul mai vechi al scrisului.
Îi urmăresc pe „rețele” pe cei care debutează azi, le adulmec versurile revoltate, depresive, ritmate, minimaliste sau tehnologice și mi se pare că ei sunt eu de acum 16 ani care-și punea textul pe dischetă.
© arhiva personală a Ștefaniei Mihalache
Marian Ilea: „Ascultam Europa Liberă şi discutam cu minerii despre comunism, fără perdea. Și a apărut Desiştea”
Am început să scriu literatură într-o zi de toamnă, în anul 1980. Timp de un an, am scris, zilnic, între cinci şi zece pagini. A fost un program personal pentru a-mi face mâna într-ale scrisului. N-am publicat nimic din materialul acela. Apoi am scris prima proză scurtă, intitulată Circul. A fost debutul meu ca scriitor în revista orădeană Familia. Drumul către prima carte, Desiştea, a însemnat alte proze scurte pe care le citeam la cenaclurile „Junimea” şi „Universitas” din Bucureşti. A fost un volum sprijinit de Laurenţiu Ulici, Mircea Martin şi Ovid S. Crohmălniceanu. Am avut alături scriitorii optzecişti de la „Junimea” şi pe cei nouăzecişti de la „Universitas”, doar devenisem membru al acestor două grupări. De sprijinit, m-a sprijinit fratele meu, Daniel, care devenise un fel de „impresar” al meu la Bucureşti, unde era sportiv de performanţă la clubul „Steaua” şi se împrietenise cu Laurenţiu Ulici, cel care, de fapt, a girat întâi apariţia prozelor debutului meu de la Editura Cartea Românească. De influenţat viaţa ca om şi scriitor, s-a ferit Laurenţiu Ulici s-o facă. Era delicat şi credea în „destinul” scriitorilor. Aşa cred şi astăzi. Noi ne-am format în plin şi odios comunism. Eu am publicat prima carte în anul 1990. Cartea ar fi trebuit să apară în anul 1988, dar nu s-a putut. Au fost nenumărate şedinţe la editura unde mergeau criticii literari Ovid S. Crohmălniceanu, Mircea Martin, Laurenţiu Ulici, să întrebe de ce nu apărea Desiştea. Redactorul de carte a fost Gabriela Adameşteanu, care s-a bătut ca Desiştea să apară. În anul 1990, era pe piaţa cărţii din România. Lucrând la acea vreme tot la prospecţiuni geologice, tot în munte, n-am resimţit o agresiune la nivelul gândirii libere. Ascultam Europa Liberă şi discutam cu minerii despre comunism, fără perdea. Și a apărut Desiştea.
_
Desiştea, editura Cartea Românească, prezentare copertă Mircea Martin, redactor de carte Gabriela Adameșteanu, copertă de Florin Creanga, an apariție 1990; prima cronică: Eugen Simion în România literară. Cartea a luat premiul Salonului național de carte Cluj Napoca, președinte de juriu Petre Poantă.
© Silviu Gheție
