Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Mihai Surdu

Cum citim acest roman de Ilija Trojanow?

Editura Cartier consideră că e important să ne cunoaștem și să ne traducem vecinii
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

„În mod absurd, astăzi știm mai multe despre ce se întâmplă în SUA decât despre ce se întâmplă lângă noi. De aceea, după ce l-am tradus pe marele scriitor bulgar Gheorghi Gospodinov, pe ucraineanul Serhii Jadan, pe sârbul Svetislav Basara, pe georgianul Zaza Burciuladze, am ales să traducem acum romanul politic Putere și rezistență, care spune povestea a doi dușmani: Konstantin și Metodi, un disident anticomunist și un securist devenit mare politician după căderea regimului în Bulgaria. Romanul e docuficțiune, rezultatul a zeci de interviuri și cercetări prin arhivele securității (documente ale securității fiind inserate chiar pe paginile cărții) realizate de scriitorul Iljia Trojanow — scriitor de limbă germană născut în Bulgaria, care a copilărit în Kenya, iar azi e stabilit la Viena.” – Paula ERIZANU

Cum citim acest roman:

Putere și rezistență mi se pare un amestec curios de docuficțiune și mitografie. Nedumerirea începe cu titlul, care anunță mai degrabă un studiu sau un eseu decât un roman. Intră în scenă un opozant (anarhistul Konstantin, care a făcut lungi ani de pușcărie și de lagăr în urma unui atentat cu bombă comis, în 1953, asupra unei statui a lui Stalin din Sofia), urmat de un aparatcic (ofițerul de Securitate Metodi, opresorul lui Konstantin). Monologurile lor alternează pe parcursul romanului, în contrapunct cu documente reale din arhivele Securității bulgare și cu capitole ce dau cuvântul câte unui an din istoria postbelică a Bulgariei (până în preajma lui 2000); acești „ani povestitori“ sunt voci colective, care variază – în registru poetic, patetic, sarcastic, nu rareori brutal – tema enunțată în titlu.

La Trojanow, Puterea și Rezistența (nu întâmplător le scriu cu majusculă) sunt entități statice, nemediate una prin cealaltă, între care (și în interiorul cărora) nu există devenire, ci doar o relație unidirecțională: Puterea înglobează totul și oprimă la nesfârșit, Rezistența reacționează, simetric, la puterea represivă; cu toate că – pasivă – e mereu înfrântă, umilită, strivită, ea nu capitulează niciodată, rămânând demnă, fermă, consecventă, incoruptibilă. Principiul Putere–Rezistență premerge narațiunii și o dirijează. De ce a ales Trojanow să pornească de sus în jos, de la general la particular, de la abstract la concret – să-și înceapă „demonstrația“ cu ceea ce ar fi trebuit să fie rezultatul ei? Poate pentru că aici Puterea și Rezistența sunt forțe mitice, arhetipuri. Nu avem, în Metodi și Konstantin, două experiențe individuale, singulare, ci mai degrabă două forme: putere generică (demonizată) și rezistență generică (idealizată); fiecare personaj e predestinat să acționeze conform ideii abstracte care-l guvernează, e confiscat de discursul total care trece prin el, care e grefat pe el. Eșecul lor ca personaje de roman înseamnă succesul lor în plan mitologic, în planul destinului. Destinul lui Konstantin: rezistență necondiționată, inflexibilă, incoruptibilitate, suferință, noblețe, sfințenie. Destinul lui Metodi: ticăloșie, vulgaritate, lăcomie, cruzime, coruptibilitate. Destinul societății bulgare: triumful vechii puteri în perioada postcomunistă, întârzierea schimbării mult așteptate, corupția iremediabilă a Estului etc. Bulgaria din romanul lui Trojanow pare captivă într-un flux istoric, decupată de pe harta lumii, ipostaziată, un simplu decor pentru mecanismul binar – reprodus la nesfârșit – al Puterii și Rezistenței. Versiunea pesimistă despre mersul istoriei care se desprinde din roman explică, poate, melancolia, ranchiuna și resemnarea din tonul „eroului“ Konstantin, acest anarhist manqué, diluat, rezistent universal fără putere, redus la stadiul ideal(ist).
Documentele inserate în text și corul cvasi antic al „anilor“ le vor permite unora dintre cititorii mai puțin pesimiști – și care nu cred în destin – să reașeze/reamestece piesele acestui puzzle, să chestioneze ordinea fatidică în care se înscriu personajele principale, să fragmenteze cele două poluri antitetice în puteri și rezistențe mobile, discontinue, poroase, între care sunt posibile – chiar și într-un context totalitar – multiple negocieri și tranziții.” – Andrei ANASTASESCU, autorul traducerii

Mai jos, un fragment:

 

METODI

Aman, pisnalo mi e, primăvara le scarpină coaiele, îmi șterpelesc duminica cu degetele lor lungi, manichiurate. Paraziții ăștia se pripășesc pe lângă mine și mă tapează de bani, lipitorile dracu’! Ce mai urăsc duminicile! Miercurea o întreabă pe secretară, așa cum se cuvine, dacă ai câteva minute libere pentru ei, duminica te terorizează cu pălăvrăgeala lor. Și, de parcă n-ar fi de-ajuns, văicăreala nevesti-mii, ce-i asta, oase roase sub scaune, Albena e mereu sătulă până peste cap, deși sunt nepoții ei, copilașii ei răsfățați. N-am voie să mă plâng, cine n-are grijă să lase urmași se alege doar cu progenitură prin alianță. E un blestem să n-ai decât nepoți și niciun fiu. Odată am vrut să le interzic să-mi mai calce pragul, la care pe Albena au și apucat-o istericalele, în cazul ăsta plec de-aici, a țipat ea, ce amenințare ridicolă! De-atunci mi-am luat gândul de la duminici, asta e, o zi pe săptămână trebuie sacrificată. Mai lasă-i și pe alții să se vaite, îi spun eu, că doar n-oi fi tu singura pe lume care are motive să se jelească. Dar nu, ea se văicărește mai departe, pete de grăsime pe canapeaua ei iubită, marca Rolf Benz, mă asurzește cu văicărelile ei, împroșcături pe catifea, ce i-aș mai trage una! Nimeni nu-i perfect, dar hachițele unora sunt greu de suportat.

De ce dracu’ trebuie nepoții să-și care și curvele după ei, înainte le lăsau acasă, acum încrezutele astea plescăie la masa noastră și nu se mai satură să dea din gură. Duminica trecută, una din ele mi-a ținut o predică, la friptura de miel, mi-a zis ce crede ea despre politica internațională, nu, de China nu trebuie să ne fie frică! De ce mă rog, păpușico? Acolo bărbații sunt mici de statură, iar bărbaților scunzi nu le iese nimic cum trebuie. De unde știi tu asta? Din istorie, Bai Metodi; când au venit aici războinicii înalți și puternici din Nord, ne-au făcut mare imperiu, juma’ din lume tremura de frică în fața noastră; când s-au strecurat printre noi ticăloșii de la Răsărit, am început să ne ducem la vale. Ce mai turuia fătuca, înfumurată ca un akademik, mai lipsea să-și argu- menteze teoria pe baza mazării din farfurie, cică nu-i place mazărea. N-am contrazis-o, câte nu mi-au auzit mie urechile la viața mea, de exemplu, acum o groază de ani, discursul lui akademik Potok, care învăța corpul ofițeresc întrunit că orientarea după viitor sau după trecut a conducătorilor unei țări determină cursul evenimentelor politice, iar ai noștri se uitau, după părerea lui, la viitor, toți în frunte cu tovarășul secretar general, care planifica viitorul de după viitor, în timp ce alde noi întorceam fila calendarului cu degetul ud de scuipat. Ce mai discurs! Ne-am ales cu o durere strașnică de cap, iar akademik-ul c-o vilă la Pomorie. Potok ăsta era un pitic cu rânjetul sălciu al cuiva trecut pe linie moartă, mai scund cu două capete decât manechinul ăsta care ne ține lecții acum la masă, îi sar vinetele din decolteu dacă nu-i atentă, te pomenești că eu le-am plătit operațiile, cine știe ce prostii fac nepoții cu banii pe care-i bag în ei, mai mult ca sigur că le-ajung să-și extragă grăsimea de pe curul lor leneș.

— Așa, carevasăzică, foarte interesant, spun eu, amabilitatea în persoană, doar sunt gazdă și stau pe scaunul președintelui. Deci astea sunt dureroasele lecții ale istoriei noastre. Unde le-ai pescuit matale? Într-un butic de pe bulevardul Vitoșa?

— Liniștește-te, Mecio, liniștește-te!

Albena dă să-mi apuce mâna.

Toți cei de la masă se holbează la mine, mă las păgubaș, de obicei mă abțin de la comentarii, până când simt că plesnesc, e insuportabil ce aere-și dau ceilalți.

Nepoatele erau mai de Doamne-ajută, dar s-au cărat, țara asta nu-i destul de bună pentru ele. Ce ne-am mai spetit noi să transformăm ogorul ăsta înapoiat într-o țară modernă! Am muncit pe brânci, douășpe ore pe zi, până ne cădea capu-n piept. Și ce succese am avut! Da’ cine să le mai aprecieze azi? După, agită toți steagul deșteptăciunii, deștepții lu’ pește! E de-ajuns să compari anul ’44 cu anul ’89 ca să-nțelegi ce victorii am repurtat noi; și să vedem cine e-n stare să se pună cu noi. Un fiu de porcar a produs la noi stivuitoare cu furcă, calitatea întâi, se dădeau ca banița1 caldă, în toată lumea. N-am fost ași în toate domeniile, nu poți să arzi etapele chiar așa, dar, oricum, ce-am realizat noi se vede cu ochiul liber. În schimb, pentru mucoasele astea ingrate nu-i destul. Una-și desface cracii pentru ăia de la Washington, scrie rapoarte pentru un think tank de acolo, trece drept expertă în Balcani, a jucat bine, afurisita, numai cineva ieșit din talmeș-balmeș poate să explice talmeș-balmeșul, mare pișicheră, nimic de zis, am fost mândru de ea, chiar dacă nu-i de-același sânge cu mine, bun, e clar că i-am fost model, m-a admirat în secret, n-o să recunoască niciodată, evident, nici moartă n-o să-mi ceară direct sfatul. Ailaltă stă la Londra și se dă cu jetul de la Moscova la Nisa ca să bifeze toate petrecerile, dar drumul până la noi i se pare prea lung. A venit numai când și-a făcut nunta. E urâtă ca o ghicitoare, dar și-a tras un gagiu chipeș, atașat pe probleme economice la ambasada noastră de acolo, familie bună, maică-sa – mama fetei – se pricepe la pețit, nu-i vorbă, chiar dacă în rest nu se pricepe la nimic. Toată lumea a insistat să țin și eu un toast, așa că le-am urat mirilor să tragă împreună de odgon, în aceeași direcție, desigur, iar gluma asta mi-a atras simpatia nuntașilor, a fost un toast de mare efect. N-am nimic cu nepoata din Londra, dar să nu-mi spună mie că ea, cu trei telefoane și patru ecrane sub nasul ăla ascuțit, are mai multă trecere decât am avut eu vreodată-n viață. E ridicol. Bloomberg adună toate informațiile importante, pretinde ea. Ce naivitate! Mută și ea de colo-colo câteva milioane și-și imaginează că are putere. O inepție totală. Îți spun eu, fetițo: numai când îi faci să-ți știe de frică, numai atunci ai putere. Orice altceva e o glumă. Frica se cultivă în arhive. Iar arhivele, noi le controlăm, oricât s-ar umfla alții-n pene. Nu, n-o să înțeleagă niciodată asta, până la următoarea criză, când o s-ajungă pe stradă la cerșit, cu o cutie de carton la picioare, și o să-și aducă aminte că are drept de moștenire la noi. Atunci o să-i râd în nasul ăla ascuțit: ai drept de moștenire numai și numai pentru că trecutul ne aparține nouă. E singura bancă adevărată, înființată de noi cu mult timp în urmă, mult înainte de băncile tale de aer: prezentul e dobândă, viitorul e dobândă la dobândă. Poate-i pică și ei fisa atunci.

Interfonul țârâie, mai țârâie o dată, ah, duminică, nenorocita asta de duminică, de toate trebuie să mă ocup!

— Ce e?
— Ieși la poartă! zice grăsanul de Serghi.

— De ce la poartă?
— Vrea cineva să vorbească cu tine.
— La ora asta?

— Hai odată!
— Dar cine?
— O femeie, necunoscută.
— Spune-i să plece!
— Nu vrea să plece.
— Ce?
— Zice că trebuie neapărat să vorbească cu tine.
Se putea? Bate la ușă o neica-nimeni, face și pe căpoasa – și uite-așa încep să mă calce pe bătături. Gonește-o de-acolo, om de nimic ce ești! Cine m-o fi pus să ascult de nevastă?! Vrea să se odihnească duminica, fără străini pe teren, bărbații să stea de gardă de luni până sâmbătă, dar o zi pe săptămână vrem să fim între noi. Între noi? Când suntem între noi duminica?

— Vin.

Mai întâi trebuie să mă închei la cămașă. Să mă pieptăn. Ce binecuvântare, claia asta! Săracii chelioși, parc-ar umbla în șosete găurite.

— Ce vrei?
— Să stau puțin de vorbă cu dumneavoastră.
— N-am timp acum.
— E important.
— Pentru mine nu e.
— Ba da, e important, și pentru dumneavoastră.
Acum înțeleg de ce n-a putut Serghi să-i facă vânt. Are ceva îndârjit, te înșfacă de un crac al pantalonilor și începe să tragă cu dinții în timp ce latră, mai cunosc capsomani din ăștia, e o pacoste să-i pui la punct. Pe ecran pare cam sfrijită, dar e destul de frumușică, ar putea să-mi placă. Ecranul păcălește, cu toată rezoluția lui înaltă și alte șmecherii de ul- timă oră, e ca și cum te-ai uita prin vizetă, îți faci o idee, dar n-ai privire de ansamblu, riști să treci cu vederea esențialul. Privirea prin vizetă mi s-a părut mereu îndoielnică, dintot- deauna, mai bine ceri să ți se descuie ușa, ca să-ți rotești în voie ochii prin celulă.

— Ia ascultă aici, fătuco! Nu știu ce te mână la mine. Am birou și o secretară la care te programezi, ai înțeles? Știi unde, nu?

— Am încercat. Mai întâi la telefon, pe urmă m-am prezentat chiar personal acolo. Și de fiecare dată am fost refuzată.

— Trebuie să fi avut ea un motiv, secretara.
— Mi-a spus să nu mai deranjez. N-a fost politicoasă.
— Se mai întâmplă. Dacă oricine…
— Eu nu sunt oricine.
— Te rog, nu face o scenă în fața casei mele! Dacă nu dispari în cinci secunde, apăs butonul roșu și să vezi cum te trezești în trei minute cu o haită de gealați, care o să te măture imediat de-acolo, iar ăștia nu lucrează cu mănuși, crede-mă!

— N-o să faceți asta!

— Mă ameninți?
— Da, vă ameninț.

— Ce crezi tu…

— Vă ameninț, domnule Metodski!

Metodski? Pe mine nu mă doboară nimeni așa, cu una, cu două, dar numele ăsta, din gura unei necunoscute, porecla asta uzuală printre ofițeri, aproape uitată, nefolosită niciodată în rest, ce-am mai urât-o, mi-au lipit-o colegii. Metodi are ceva nobil, sună a demnitate și trei stele; Metodski sună ca un elicopter care se prăbușește des. De unde știe numele ăsta? Când unul dintre colegi vorbește despre mine azi, după toți anii ăștia, oare cum mă numește? Zice: Metodski era un tip simpatic? Sau zice: Maiorul Metodi Popov era un om pe care te puteai bizui? Sigur a venit cu o misiune aici. Cine a trimis-o? A fiică de ofițer nu arată, haine ponosite, felul cum se poartă, nesigură pe de-o parte, îndârjită pe de alta, ceva nu e-n regulă cu ea. O glumă, nu poate să fie decât o glumă, sigur e un coleg după colț, pitit într-o mașină, și așteaptă să vadă cum rămân paf. Urăsc surprizele. Dar cine să fie? Dintre glumeții de serviciu, unul e la Medico-Militară, asistență staționar-ambulatorie, ca să zic așa, internat mai tot timpul, altul își udă legumele la Vrața, alții s-au curățat. Cei cu care mai sunt în legătură nu fac din astea. Glumele deocheate nu sunt stilul lor.

© Editura Cartier

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.