3
La finalul înmormântării, Emanuel a condus-o pe Paula la metrou. Și-a imaginat până în ultima clipă că o să fie din nou împreună, că ea o să preia inițiativa și o să-i comunice că s-a hotărât să se împace. Ăsta era scenariul ideal pentru Emanuel. Îi lipsea Paula, nu-și dădea seama în ce fel și nici nu știa cum ar putea înțelege asta, dar a simțit cum toată energia i se scurge din corp când ea s-a făcut nevăzută în gura de metrou. Înainte să plece, l-a strâns puternic în brațe și i-a zis: ai grijă de tine. Rămas singur, s-a așezat pe bordură, respira greu, și fără să participe în vreun fel la ce se întâmpla în interiroul lui, o propoziție se formă singură și răsuna cu claritate în mintea lui: A murit mama.
A plecat a doua zi în orașul de provincie în care se mutase după despărțirea de Paula. Era același oraș în care a făcut primul an de liceu. La finalul gimnaziului, mama a hotărât că cel mai bine ar fi să facă liceul departe de casă. Simțea că e prea atașat de ea. Dormeau în continuare în același pat. Emanuel voia să petreacă tot timpul cu ea. Era un copil curios, dar timid, fricos peste măsură. Voia să facă aia și aia, dar doar dacă venea și ea. Singura aventură de unul singur fusese vizita la tatăl lui, dar ea nu știa de asta. Era un băiat înalt. La 14 ani avea deja unu optzeci și cu atât mai mult i se părea că lumea se uită cruciș la ei. Erau de nedespărțit. Nu de puține ori a auzit vecinii vorbind între ei: e un copil cu probleme. Mia îi spunea mai mereu: Lasă-l, nu-l mai cocoloși. Nu o să se descurce în viață. I-ar prinde bine să stea la internat câțiva ani.
Deși i se rupea sufletul, în momentul în care a hotărât să-l trimită la 3 ore distanță cu trenul de casă, credea că e spre binele lui, o decizie pe care avea să o regrete toată viață. În ultimii ani își spunea: ce prostie e asta cu ce nu te omoară, te face mai puternic.
Era un elev excepțional la matematică, mediocru în rest. Decizia a fost ușoară. A mers la secția de informatică, toată lumea spunea că e ceva de viitor. Se potrivea pe aptitudinile lui. Mama nu a aflat niciodată ce s-a întâmplat acolo, dar la fiecare final de săptămână, când revenea pentru două zile acasă, Emanuel era din ce în ce mai retras. Acel băiat lipicios, fragil, se transformase în ceva care nu mai emitea niciun semnal către exterior: e ca și cum ai înlocui un gard prăpădit, din lemn, cu niște ziduri groase, din piatră își spunea mama lui. I-a făcut câteva vizite la internat. Totul părea în regulă. Avea trei colegi de cameră bine crescuți, cuminți, după cum spunea responsabilul internatului. A încercat de câteva ori să vorbească cu Emanuel despre asta. Răspundea că totul e în regulă și-i întorcea spatele. Vacanța de vară de după a noua a petrecut-o închis în camera lui. Nu voia să facă nimic. Ieșea în fiecare zi în parc, alerga, dar cam la asta se reduceau activitățile lui. Nu a mai ieșit din cameră în ultima săptămână de vacanță. A vomitat câteva zile la rând. Tremura de fiecare dată când venea vorba de începutul școlii, îl lua cu frisoane.
L-a transferat la București. De-a lungul anilor, chiar și în ultimul ei an de viață, a tot încercat să înțeleagă ce s-a întâmplat la internat, dar Emanuel era la fel de opac ca întotdeauna: Nimic mamă, nu m-am adaptat eu. Ea își imagina că ceva teribil s-a întâmplat acolo, un abuz groaznic, de dumnezeu știe ce natură, ceva care l-a dărâmat, care l-a făcut să-și piardă cu totul încrederea în oameni.
În acel început de februarie, după despărțirea de Paula, mama a fost mirată să audă că se mută din București, și unde? tocmai în orașul de care fugise în urmă cu douăzeci și cinci de ani. S-a mutat de pe-o zi pe alta. Nu a fost nevoie să schimbe locul de muncă. Muncea de acasă, doar de acasă. Schimba joburile des și se obișnuise cu asta. Mereu aceleași scenariu: după câteva luni primea un feedback tras la indigo: Ești foarte bun tehnic, dar te adaptezi greu la munca în echipă. Productivitatea ta scade dacă sarcinile pe care le primești nu sunt 100% clare. Navighezi cu greutate situațiile neclare. I se păreau corecte aprecierile, dar nu înțelegea cum ar fi putut face altfel. Dacă nu i se zice clar ce are de făcut, cum ar fi putut să-și facă treaba? Nu era genul care să lucreze pe bâjbâite. Avea colegi care se apucau de treabă cu doar 80% din informații disponibile, care făceau presupuneri, prioritizau scenariile în funcție de probabilitatea lor, dar lui, genul ăsta de abordare, îi dădea o senzație de amețeală, de greață, așa că ori aștepta să se clarifice situația, ori trimitea mailuri kilometrice cu întrebări lămuritoare. Cu timpul s-a învățat: în momentul în care primea feedback-ul inițial, începea să-și caute de muncă. Dacă găsea ceva care se încadra în așteptările lui salariale, își dădea demisia, dacă nu, aștepta să i se propună să plece. A înțeles cu timpul că era genul de situație în care nu aveau cum să-l dea afară. O corporație nu câștigă niciodată în fața unui angajat care nu lipsește, merge la program, își dă silința. În genul ăsta de muncă hiper-specializată, înțesată de interdependențe, era imposibil de susținut faptul că Emanuel nu își îndeplinea obiectivele, așa că întotdeauna se termina cu acordul părților. Învățase să negocieze și concluzionă că angajatorul era dispus să ofere cam dublu față de oferta inițială, așa că, dacă i se propuneau trei salarii pentru încetarea colaborării, el nu pleca fără șase. În zadar se chinuiau managerașii de corporație să-l sperie pe Emanuel că, dacă nu acceptă oferta, o să intre într-o comisie pentru evaluare performanței, o să i se desfacă contractul de muncă și nu o să primească nimic. Pistol cu apă, asta era. Emanuel era de neclintit și întotdeauna se termina în termenii lui. Își găsea relativ repede de muncă. Era un deficit constant de programatori pe piață, iar companiile, sub presiunea îndeplinirii planului de angajare, nu erau alarmate de istoricul profesional al lui Emanuel, care, în 15 ani, trecuse prin mai mult de 10 joburi.
4
În ziua în care mama lui ar fi împlinit 65 de ani, în jurul orei 18, Emanuel abandonă ideea că ar fi putut să-și amintească ultima întâlnire cu ea. Căută în telefonul mobil pozele făcute în săptămânile de dinaintea morții ei. Spera să găsească măcar o fotografie din ultimele vizite la ea, dar nimic, absolut nimic.
Păstrase telefonul ei. L-a mai pornit de câteva ori în ultimul an și ceva, a încercat să intre pe el. Revenea mereu în fața ecranului care-i cerea codul de acces. În zadar a introdus zile, luni și ani de naștere, ale ei și ale tuturor celor apropiați. Nimic nu se potrivea. Știa că după un anumit număr de încercări eșuate, ca măsură de protecție, telefonul va șterge toate datele. Estima că e aproape de limită, așa că, în ultimele câteva luni, în lipsa vreunei idei de cod nou, nu-l mai pornise. Știa că mai are cel puțin o încercare. Asta îl liniștea.
În ultimii ani, mama lui era mai mereu online, conectată la rețelele de socializare. Nu posta niciodată nimic, părea în căutarea a ceva. Emanuel își imagina că în căutarea aia e cheia vieții ei, o cheie care ar răspunde tuturor întrebărilor pe care le avea despre ea. De fapt toate încăpeau într-una singura: ce a vrut mama de la viață? O întrebare despre care nu s-a gândit că ar putea fi validă și în cazul lui sau al altor oameni. Era convins că doar mamei lui i se potrivea, ca și cum ar fi fost singura ființă care avea o voință proprie. Odată cu moartea ei, părea din ce în ce mai probabil că a dus cu ea în mormânt acel mister, cutia neagră în care se afla grăuntele ăla de liber arbitru.
Telefonul ei mobil era cel mai ușor mod de a accesa conturile de pe rețelele de socializare, dar în lipsa acestui acces, singurul vizor în viața ei erau scrisorile. Le-a găsit înainte să elibereze apartamentul în care crescuse și în care mama lui a locuit până la moarte. A luat un preț mai bun decât se aștepta. Centrul Vechi își câștigase reputația de locație de noapte, iar turiștii străini, în căutare de distracții facile la prețuri accesibile, luaseră cu asalt zona. Îl vânduse unei familii tinere care voia să-l renoveze și să-l închirieze în regim hotelier. Înainte de a-l preda, a trecut să ridice lucrurile personale ale mamei, printre care și câteva teancuri de scrisori. Multe dintre ele erau primite de la diverse rude de prin țară, în care se povestea cu lux de amănunte viața de zi cu zi, cu marile ei drame și bucurii. Copiii creșteau, mergeau la școală, plecau în armată, la facultate, se căsătoreau, aveau la rândul lor copii. Câteva zeci de vieți, pe care puteai să le pui cap la cap, trecând prin scrisorile primite. Ai fi crezut că corespondența era într-o singură direcție. Niciun fel de referire la ce le-ar fi scris ea, niciun fel de întrebări din partea lor. Poate că în toți anii ăia, constrânsă fiind să colaboreze cu securitatea, a învățat să fie discretă, să își ascundă urmele, să-i protejeze pe ceilalți, să distrugă orice fel de informație care ar fi spus ceva despre ea. Și cu toate astea, printre hârtii, găsise una scrisă de ea, dar netrimisă. Nu o citise niciodată. Își aducea aminte des de ea, dar mereu își spunea: nu am chef acum, poate într-o zi când sunt mai odihnit.
Astăzi, la un an jumătate de la moartea ei, trebui să recunoască că scrisoarea aia era probabil ultima speranță de a mai afla ceva nou despre mama. Se hotărî să o citească.
5
Celei mai dragi,
Sînt șapte ani de cînd nu mai știu nimic de tine. Ce ar putea fi mai dureros de atît?
Și unde aș putea să-ți trimit scrisoarea asta? Oare mai ești în țară sau poate ai fugit? În Occident le e mai ușor celor ca noi, chiar tu mi-ai zis asta în prima seară petrecută împreună. Îti aduci aminte? Îl adormisem pe Emanuel și noi am rămas în bucătărie. Am pus aceleași disc la pick-up, de zeci de ori, dat tare, ca să nu ne audă vecinii. Știam prea bine că pereții au urechi.
Sînt nopți și nopți, dar sînt puține cele în care nu mă gîndesc la tine. Ăsta e cel mai drag dintre gînduri, și asta nu poate niciun tovarăș de la secu să mi-o ia.
Am petrecut cincizeci și patru de ore împreună. Am pus cap la cap toate întâlnirile noastre. Cincizeci și patru de ore conștiente una de cealaltă. Nu am adăugat și orele pe care le-am dormit una în brațele celeilalte.
În ăștia șapte ani, m-am gîndit mii de ore la orele alea. Îmi aduc aminte fiecare secundă, fiecare gest, fiecare cuvînt. A fost iubire.
În unele nopți mă gîndesc că nu am fost decît un moft oarecare pentru tine, și, odată satisfăcut, ai plecat să oferi altora ce mi-ai oferit mie. Aș fi egoistă și nedreaptă să-mi doresc să fi fost doar a mea, și totuși, gîndul că ai putea să te plimbi nestingherită pe unul din marile bulevarde ale Londrei sau ale Berlinului, de mînă cu o altă femeie, gîndul ăsta îmi taie respirația. Mă sprijin de chiuvetă, mă spăl pe față cu apă rece (alta oricum nu e!), pentru că altfel simt cum leșin, iar după ce îmi revine respirația, mușc din prosopul de bucătărie, altfel plînsul, țipetele, l-ar trezi pe Emanuel, care doarme în camera de lîngă. Îmi spuneai că-ți place de mine că sunt mereu veselă. Dacă m-ai vedea acum. Nu a mai rămas nimic. Au făcut o ruină din viața mea.
În alte nopți, mă gîndesc că poate te-au ridicat după ce ai plecat de la mine, în nenorocita aia de dimineață de decembrie din ‘82. A fost ultima dată cînd te-am văzut. Și așa drăcoasă cum te știu, ai refuzat să colaborezi cu ei, ai preferat terapia de conversie, electroșocurile, spitalele de nebuni, de unde probabil nu ai mai scăpat, sau dacă ai scăpat nu mai ești tu, te uiți în gol, bolborosind la nesfîrșit ceva neinteligibil. Și asta mă sfîșie, mă face să mă simt vinovată. Pînă la urmă să fi fost eu cea care a scăpat ușor?
În foarte puține nopți, și te rog să mă ierți că îmi trec prin minte asemenea bazaconii, mă gîndesc că tu ai fost ,,agentul meu provocator”, poate lucrai la brigada moravuri, sau poate erai un informator așa cum sînt și eu acum. Ai fost constrînsă să raportezi toate femeile cu care aveai relații și ai fost obligată să dispari din viața mea imediat după ce-ai dat nota informativă, dar din asta nu aș înțelege că m-ai iubit mai puțin, că ți-ar fi fost mai ușor. Dimpotrivă, ai știut de la început că timpul nostru e limitat, dar ai hotărât să te bucuri de relația asta, ai tras de timp cît de mult s-a putut, ți-ai asumat riscuri, dar pînă la urmă a trebuit să o faci.
Și dacă toate astea ar fi adevărate, nu te-aș iubi mai puțin. Ba chiar vreau ca ăsta să fie adevărul, pentru că e singurul scenariu în care noi am mai putea fi vreodată împreună. Cît pot să mai reziste și ăștia? Se zice că la Timișoara au ieșit azi oameni în stradă și protestează împotriva regimului.
Au venit la ușă după câteva zile de la plecarea ta. Mi-au spus că au martori, că în interesul meu nu ar fi decât colaborarea, alternativa e un proces scandalos, pușcăria și terapia de conversie. M-am gândit la Emanuel. Nu puteam să-l abandonez, nu aveam cui să-l las, l-ar fi înghițit orfelinatele, strada, școlile de corecție.
Nu am mai avut nici o altă relație. Am jurat să-ți rămân credincioasă pînă cînd aflu ce ți s-a întâmplat, dar și dac-aș afla că ai murit sau că pur și simplu m-ai abandonat, tot nu aș putea să mă mai leg de nimenea. Ar însemna să nenorocesc o altă femeie, să o amăgesc într-o relație care ar arunca-o în ghearele securității. Așa că îmi dedic tot timpul creșterii lui Emanuel. Ai fi bucuroasă să auzi că e aproape la fel de înalt ca mine, frumos foc și cel mai bun din clasa lui la matematică.
Emanuel puse scrisoarea pe masă, merse la chiuvetă și se spălă pe față. Ceva se schimba în el, nu putea să descrie ce, dar simțea cum totul în jurul lui prinse culoare, ca și cum un filtru de vitalitate fusese aruncat peste milioanele de pixeli palizi ai unei realități muribunde. Totul părea mai cald, mai luminos.
Cutiuțele din interiorul lui, în care depozitase informații despre oameni și situații pe care le considera importante pentru a-și putea ține viața pe o traiectorie cât mai previzibilă posibil, acele cutiuțe, lăzi frigorifice, începeau să vibreze, iar conținutul lor se amesteca acum.
Se temea că totul o să-i devină confuz, dar foarte repede simți prezența unui fir roșu, aprins, care deși baleia în interiorul lui, simțea că e ferm ancorat.
Mama nu a avut de ales. A trebuit să colaboreze cu ei. Acum înțelegea ce simțise în iarna lui ‘90: rușine și milă. Într-un ziar oarecare, apăruse lista completă a informatorilor, pe sectoare, pe străzi. Numele mamei lui n-avea cum să lipsească. El află asta la școală. Părinții colegilor lui, care citiseră ziarul de dimineață, le-au spus copiilor: mama lui Emanuel e securistă, numai ea știe pe câți a băgat în pușcărie sau, mai rău, în mormânt. A fost înjurat, scuipat, bătut. Profesorii au stat pe margine la început. Au intervenit abia când situația degenerase. L-au scos cu greu din mijlocul unor băieți mai mari, care îl loveau cu picioarele. Era în clasa a patra. Învățătoarea l-a trimis acasă. Și-a îngrijit cât de bine a putut rănile, apoi s-a ascuns în pat, hotărât să-i spună mamei că a răcit. Mama a venit târziu. A intrat, a aprins becul, s-a așezat pe scaunul din hol, a stat acolo vreo oră, privind în gol. Din când în când încerca să se ridice, dar se prăbușea la loc pe scaun, își acoperea fața cu mâinile și plângea înfundat. Emanuel o vedea, o auzea. Rușinea pe care o simțise până atunci se transformase în milă. Ar fi vrut să o ia în brațe, să-i spună că o apară el, se întreba dacă și pe ea o bătuseră la fabrică, dar nu îndrăznea să se ridice, nu voia ca mama să-l vadă plângând, plin de vânătăi și răni. Mama s-a așezat lângă el în pat, l-a luat în brațe și, deși îmbrățișarea îl durea, s-a prefăcut că doarme.
Lucrurile au revenit la normal. Mama credea că o să-i bată cineva la ușă, să o ducă la pușcărie sau cel puțin să fie dată afară de la fabrică. Lista aia a fost uitată mai repede decât ar fi crezut. Mai departe de înjurături, bârfe și priviri dușmănoase, care și alea au avut viață scurtă, nimic altceva nu s-a întâmplat. După un timp, nimeni nu mai părea interesat de cine ce făcuse înainte de ‘89, ceea ce, în mod paradoxal, o dezamăgise. Știa că făcuse ceva greșit semnând scrisoarea aia de adeziune. Alții au avut demnitate până la capăt, au înfundat pușcăriile comuniste, simțea că nu merită să fie în aceeași oală cu ei, dar nici în oala cu ăia care au șantajat-o, care au obligat-o să semneze. Să plătească fiecare prețul lui, dar avea să constate curând că nu era niciun preț de plătit.
Nu au vorbit nimic despre asta, până în adolescență când Emanuel s-a întors din provincie după primul an de liceu și a început să o tachineze, să folosească asta ca monedă de negociere, de relativizare a relației dintre ei: cine ești tu să-mi dai lecții, tu care ai colaborat cu securitatea? I se părea teribil de crud că a zis toate astea, dar își aducea aminte calmul cu care mama îi explica mereu că nu a colaborat cu nimeni, că nu a făcut rău nimănui.
Se gândea cu o afecțiune de care nu știa că e capabil, se gândea la faptul că mama s-a iubit cu o femeie când el avea doi ani și că a continuat să o iubească până la moarte; acum știa ce făcea pe rețelele de socializare: o căuta, o căuta pe femeia pe care nu o mai văzuse de aproape patruzeci de ani, femeie care probabil o dăduse pe mâinile securității, o căuta, și o căuta degeaba, după un nume care probabil era fals.
Granițe pe care le credea indestructibile se prăbușeau acum. Lumea părea dintr-odată mai nesigură, dar își dorea să pășească pe teritoriul ăsta minat. Nu mai trăise nici măcar o zi de la plecarea la liceu. Era un paralizat care fusese imobilizat la pat douăzeci și cinci de ani și care printr-un miracol și-a revenit. Făcea acum primii pași. Nu m-a trimis în provincie ca să-și facă de cap departe de ochii mei, nu era o dezaxată care își abandona copilul din cauza unor te miri ce slăbiciuni. Era o mamă care luase o decizie proastă, o mama care credea că își ajută copilul. Oamenii pot să facă rău crezând că fac bine, o ipoteză la care nu se gândise niciodată până atunci că ar putea fi adevărată.
6
Se gândi la Paula. A fost singura persoană căreia i-a permis un anumit fel de prezență în viața lui. A coborât puțin garda, dar doar atât cât să poată vedea mai bine fața adversarului. Asta a făcut toată viața. A stat cu pumnii ridicați, cu corpul încordat în colțul ringului, în așteptarea loviturilor, care de cele mai multe ori nu au venit, dar concluzionase cu mult timp înainte că viața e mai tolerabilă când stai chircit la colț. Nu o mai văzuse de la înmormântare. Au mai vorbit de câteva ori prin mesaje. Paula o tăiase din țară. I-a dat un mesaj lung la plecare, parcă voia să-și justifice plecare în fața lui.
În urmă cu șase luni a dat întâmplător peste Ingrid, care venise în orașul de provincie pentru câtva zile: Să mă bucur și eu de aerul curat. Bine că ai plecat din București. Nu se mai poate locui acolo. Paula s-a căsătorit, așteaptă un copil, s-a mutat la Londra, dar bănuiesc că știi. Tu cum mai ești?
Puse informația asta despre Paula într-o cutiuță, iar cutiuța într-o cutie mai mare pe care lipise eticheta Paula, și toate astea în marea cutie pe care nu lipise niciodată nimic. Acum, când scoase cu grijă conținutul cutiuței și se uită la el, îl încercă un sentiment de tristețe, dar nu ridică pumnii, nu fugi la colț, lăsă tristețea să-l invadeze, un Bau-Bau care se dovedi tolerabil, care, observă cu uimire, nu era decât o treaptă, care, odată urcată, lăsă loc unor alte trăiri. Și-o imagina pe Paula împingând un cărucior prin Hyde Park, alături de soțul ei, o Paula fericită, iar certitudinea că tot ce își imaginează e adevărat, îl făcu să exclame: viața există.
Era aproape miezul nopții și își dori ceva. Se gândi cu amuzament și afecțiune la faptul că are un moft și decise, fără să clipească, că o să-i dea curs. Voia să stea, măcar pentru câteva minute, pe plaja unde o cunoscuse pe Paula, plajă aflată în stațiunea unde fusese cu mama în vara lui ‘89, zece zile la mare, ultima vacanță împreună.
Luă un tren de noapte. A doua zi, deși era o zi de luni, 15 august 2022, nu trebuia să muncească, era un liber legal. Coborî din tren în jurul orei 6 și fugi spre plajă.
Se așeză în fund pe nisip. Soarele ieșea din mare. Pentru un moment avu impresia că soarele cade puțin înapoi și îi veni în minte imaginea unui bătrânel care învârte o manivelă, acționând scripetele care ridică soarele din mare. Își imagină cum, pentru o secundă, bătrânelul lasă din mână manivela, trage un fum de țigară, sistemul are un scurt recul și soarele coboară puțin, ca apoi să-și înceapă din nou urcarea, de data asta mai viguros decât înainte. Nu se miră când bătrânelul apăru pe fundal și-i făcu cu ochiul, apoi mama, Paula. Îi făcură semn să se apropie. Adormi pe plajă.
_
vlad beu s-a născut la Mediaș, în 1980. Fost IT-ist, a programat și coordonat dezvoltarea de jocuri video. În prezent locuiește în Comarnic. mamifere subatomice reprezintă debutul său în poezie, la editura Tracus Arte (2022).
