Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
| © Vlad Beu

Cutia neagră, de Vlad Beu (partea I)

Vlad Beu a intrat în atmosfera prozei lui Bernhard Schlink, Liebesfluchten (Flights of Love), iar textul de mai jos ne va purta într-un spațiu alternativ:

1

În ziua în care mama lui ar fi împlinit 65 de ani, Emanuel se trezi târziu, în jurul prânzului. Plănuise cu o seară înainte o drumeție în pădurea de la marginea orașului. Acum, i se părea că plimbarea asta are nevoie de tenacitatea unui explorator care parcurgea primul lui kilometru spre Polul Nord. Nu putea stabili niciun fel de legătură cu acel Emanuel din seara precedentă, care crezuse că aventura asta are sorți de izbândă.

Renunță.

Asta a fost decizia cea mai grea, dopul care ținea canalul înfundat. Canalul renunțării își spuse. Abandonă imediat ideea de a coborî la colțul străzii pentru o cafea, iar mersul la bucătărie pentru o felie cu ceva ieșea din discuție. Știa că inevitabilul se va întâmpla și că va trebui să se ridice din pat, dar, pentru moment, putea să tolereze senzația de urinare care-l sâcâia încă din timpul somnului, ba chiar o vedea ca pe un lucru util. Se temea că în lipsa ei o să se întâmple ceva, un fel de prăbușire, iar senzația asta era mâna care-l ținea suspendat deasupra hăului. Simți că o singură măsură de siguranță nu era suficientă. Avea nevoie de o ancoră suplimentară: porni televizorul.

Stătea ghemuit. Respira cu băgare de seamă. Pitit între cearceafuri, își imagina că-i un animal imens, rănit, ascuns în desișuri, căruia, de fiecare dată când inspiră, corpul i se ridică puțin deasupra vegetației, secundă în care e la discreția prădătorilor. Respiratul deveni o succesiune rapidă și interminabilă de siguranță și teroare.

La început, alegea subiectele la care să se gândească: relația cu Paula, mama, ratarea profesională, falimentul personal. O făcea în felul lui, de la distanță, dintr-un loc în care cuvintele nu ajungeau. O imagine devenea din ce în ce mai clară: o cameră dezordonată, supraîncărcată cu tot felul de lucruri. La intervale regulate, apăreau obiecte noi: o veioză, un cântar, câteva umerașe cu haine agățate de draperie. După un timp, generatorul de obiecte se dereglă: apăreau la intervale aleatorii și nu le mai asocia cu nimic, dar știa că imagina asta e cea mai fidelă reprezentare a vieții lui.

O voce stridentă îi trase cu forță atenția către televizor: Mâine, 15 august, este sărbătoare uriașă în calendarul ortodox, Adormirea Maicii Domnului sau Sfânta Maria Mare. 2,2 milioane de români (dintre care 1,8 milioane sunt femei) își serbează onomastica.

Azi e 14. E ziua mamei, își spune Emanuel. Mi-ar plăcea să știu care a fost ultima noastră întâlnire, când am văzut-o ultima oară în viață? și ideea de a încerca să răspundă la întrebarea asta dădu sens duminicii, mătură cu dexteritate un sentiment din ce în ce mai ascuțit că s-a împotmolit, că nu mai poate înainta.

Încercă inițial să fixeze ultima întâlnire fără niciun fel de ajutor din partea tehnologiei: mă strădui să nu trișez. Își aduse aminte două-trei vizite pe care i le făcuse în ultimul ei an de viață. Știa că era vorba de ultimul ei an, pentru că erau doar el și mama, fără Paula, iar despărțirea de Paula se întâmplă cu exact 11 luni înainte de moartea ei (10 ianuarie 10 decembrie). Dar de unde știa că niciuna dintre ele nu a fost ultima? Pentru că se vorbea despre Paula:

Ești trist, mamă? Ești trist, se vede. Și eu am suferit ca un câine din dragoste.

Nu sunt trist. De ce mă tot întrebi? Sunt doar obosit.

Vitamine mai iei?

Iau

De care?

De care? nu știu… vitamine.

Nu reușea să înțeleagă cum se simte tristețea și din cauza asta îl iritau întrebările mamei. Înțelegea că face referire la întreg, că nu are legătură neapărat cu corpul, că este un concept care are în centrul lui o anumită preocupare față de ansamblu, ca și cum acel ansamblu era demn de a fi considerat un scop în sine, ipoteză care-i părea că se construiește pe un fanatism deplorabil. Nu-și putea imagina ceva care ar putea fi mai mult decât un mijloc. Un ceva servește întotdeauna unui altceva și acel altceva unui altceva, și tot așa, într-un sistem nesfârșit de servituți. Să ai o slăbiciune pentru o verigă din acest lanț infinit, i se părea o indecență, o stridență nerușinată.

Era vară în toate ultimele lui amintiri. Purta un tricou și niște pantaloni scurți, vechi, la care ținea mult. Îi avea din liceu, iar acum că slăbise vreo 10 kg, îl încăpeau din nou. Mama îl întreabă dacă mai știe ceva de Paula:

Nu mă mai întreba nimic de Paula. Suficient.

Măi, mamă, măi, ești nervos. Ai și slăbit în ultimul hal. Nu te mai întreb nimic, dar să știi că sunt îngrijorată.

De ce să fii îngrijorată? Sunt foarte bine, doar puțin obosit.

Să nu te superi pe mine, dar am o fostă colegă care locuiește în bloc cu Paula și am rugat-o să vadă ce și cum.

Mamă, tot cu asta te ocupi? O fostă colegă? Adică cineva care a colaborat…?

Ce știi tu despre chestiile astea? Iarăși te apucă? Ți-am zis că nu am colaborat cu nimeni. Nu am făcut rău nimănui. Scriam prostioare, majoritatea inventate, le compuneam în așa fel încât să dea bine toată lumea. Fata asta de care îți zic e o fostă colegă de fabrică.

Și ce-a zis?

A zis că Paula e singură, că nu are pe nimeni, că pleacă dimineața, vine seara, iar în weekenduri e mai mereu plecată, ba la munte, ba la mare.

Dar de unde știe baba ta dacă pleacă la munte sau la mare?

Ei, o vede cum e îmbrăcată, cam ce bagaje are, cum are prins părul. Dacă ești atent la detalii, înțelegi multe despre oameni. Nu trebuie să-i urmărești chiar pas cu pas.

Gata cu Paula!

Discuția asta avu loc în timpul verii sau poate prin septembrie, dar, între septembrie și decembrie (moartea mamei), au mai fost cel puțin două-trei vizite de care nu-și aducea aminte.

Dacă i-ar fi dat prin cap să se gândească la problema asta în ziua înmormântării sau în zilele de după, cu siguranță că ar fi determinat cu precizie data ultimei întâlniri. Ar fi trebuit să reconstituie ultimele câteva săptămâni, dar acum, după mai bine de un an, începea să i se pare imposibil de adus la suprafață momentul în care a văzut-o ultima oară în viață.

Nici zilele cu înmormântarea nu formau un ansamblu coerent. Dormise prost. Era depășit de amănuntele birocratice ale decesului. Toată alergătura a fost făcută de sora mamei, Mia, și de soțul ei, Felix. Un singur cadru din zilele alea și-a păstrat intactă prospețimea, nu și-a topit granițele, nu s-a revărsat peste alte amintiri sau impresii, cum avea să constate că se întâmplă cu tot trecutul lui.

Privea corpul întins în sicriu, ajuns la temperatura camerei, algor mortis, își aduse aminte de ecuația lui Gleister. Își imagină cum bacteriile au început să roadă, să digere organele, un miros din ce în ce mai puternic de putrescină și cadaverină indicau faptul că mama intrase într-un proces de putrefacție și ceva din toate astea îi aduceau aminte de ea în viață, de ipostaze opuse, o mamă de o vitalitate debordantă, pe la treizeci și foarte puțin, în curtea interioară, chiar la capătul scărilor, își umezește din abundență degetul mare cu salivă, apoi îi șterge o pată de dulceață de la colțul gurii.

Fii și tu mai atent, că râde lumea de noi. Era să ieși pe stradă așa murdar. Bine că nu ne-am întâlnit cu nimeni pe scări. Nu că ar conta ce crede lumea, dar mai bine să nu le dăm motive de bârfă.

Îl miră faptul că, în imaginea de la capătul scării, mama are aceeași înălțime cu el, ceea ce era imposibil. Avea șase ani, hai, maximum șapte. Era un copil înalt, dar, cu toate astea, nu putea să aibă peste unu treizeci. Mama avea unu șaizeci și cinci, o diferență de treizeci și cinci de centimetri. E ca și cum azi, o femeie de vreo doi douăzeci i-ar șterge colțul gurii de dulceață. Ar percepe dimensiunile cu totul altfel decât în amintire, o amintire care era atât de clară, dar trebuia să admită că începea să-și piardă din credibilitate: și câte altele poate că s-au întâmplat cu totul altfel decât mi le amintesc?

Locuiau într-o casă confiscată de comuniști, dată în folosință mai multor familii, pe strada Franceză, în Centrul Vechi al Bucureștiului, în perioada aia o zonă mizerabilă, în paragină. S-a tot întrebat de ce mama lui nu primise un apartament nou, construit de comuniști în anii 80, nu conta faptul că era de-a lor? că lucra pentru ei?

La înmormântare, amintirea acelei combinații de miros și gust de salivă de la colțul gurii, mirosul corpului în putrefacție, aflat la jumătate de metru de el, figura mamei tot mai greu de recunoscut (se întreba dacă algoritmii de învățare automată, care organizează și clasifică imaginile pe telefon, ar fi identificat-o, sau cel puțin ar fi pus întrebarea is this mama? cerând ajutorul utilizatorului în situații în care scorul era sub un anumit prag), toate astea îi dădeau o senzație puternică de real, că ce se întâmplă chiar se întâmplă cu adevărat, o senzație pe care Emanuel o simțea din ce în ce mai rar. Cele 5 minute de realitate avea să le zică, și asta era cam tot ce își mai aducea aminte din zilele alea. Și de prezența Paulei. Deși nu mai formau un cuplu, Paula a stat lângă el la înmormântare și asta-i dădea o senzație de siguranță, de liniște. Și Mia și Felix au spus la final că Paula s-a comportat impecabil, a fost alături de Emanuel, dar a și ajutat cu organizarea, a făcut o mulțime de drumuri, avea acel ceva care-i permitea să-și păstreze simțul practic în cele mai complicate situații, dar toate astea fără a pierde nimic din disponibilitatea emoțională pe care o oferea cu generozitate celor apropiați, lucru cu totul nefiresc în familia lui Emanuel. A fost privită inițial cu scepticism: prea face pe interesanta, ca apoi, la despărțire, după înmormântare, părerea să fie unanimă: o fată excepțională, ce o fi văzut ea la Emanuel?

Ce a văzut la Emanuel s-a tot întrebat și ea și, oricât de neplăcut îi era răspunsul, a trebuit să o recunoască până la urmă: era un bărbat frumos, ăsta era motivul. A vrut și ea să aibă un iubit chipeș. Umblase cu tot felul de hipsteri, de șoareci de bibliotecă, de intelectuali sau de autoproclamați artiști. Dar toți, absolut toți, erau, în cel mai bun caz, mediocri din punct de vedere fizic. Voia să se bucure de imaginea bărbatului lângă care se trezea, măcar pentru câteva zile.

Își amintea cu amuzament de prima lor întâlnire. Era întinsă pe șezlong, cu ochii închiși, aproape ațipise:

Pot să mă așez lângă dumneavoastră? E singurul șezlong liber.

Deschise ochii pregătită să-l repeadă și, deși nu îi distingea trăsăturile din cauza soarelui puternic, își putu da seama că avea o constituție atletică, peste un metru optzeci. Concluzionă repede că e un bărbat bine. Aruncă o privire în jurul ei ca să verifice dacă mai erau locuri libere. Nu mai erau, ceea ce dădea credibilitate demersului lui. Îi făcu semn că se poate așeza, închise ochii la loc, dar nu mai putea reveni la liniștea de dinainte. Prezența străinului îi dădea o stare de agitație de care era conștientă, o privea cu amuzament: ia uite, sunt ca un copil la coadă la înghețată, dar apoi realiză încurcătură în care intrare. Păstrase locul de lângă ea pentru Ingrid, colega cu care venise la mare, dar care, spre deosebire de ea, se trezea târziu, spre prânz. Mai avea cam două ore la dispoziție pentru a rezolva situația, dar nu îi plăcea să amâne. Îi trimise un mesaj: nu am găsit decât un șezlong liber. Dacă vrei, îl împărțim. Răspunsul veni după câteva ore: Eu nu mai ies azi la plajă. Mă doare capul. Ne vedem direct în cameră, dar la ce oră ai ieșit de nu mai erau locuri libere? Nu i-a mai răspuns. Era prinsă în ceea ce părea a fi o conversație, prima conversație cu Emanuel.

Paula nu planifica continuarea aventurii după întoarcerea la București, și din puținul pe care îl înțelese despre el în cele două zile petrecute la mare, tipul ăsta ciudățel, cum îi spunea Ingrid, nu părea că-și dorește o relație. Era relaxată și sigură că, odată ajunși în București (s-au întors cu același tren la finalul weekendului), o să se despartă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. După ce au coborât, Emanuel s-a oprit în mijlocul peronului, cu bagajele în mână, spre nemulțumirea zecilor de călători care trebuiau să-l ocolească. Se uita la ea fără să zică nimic. Chiar și după ani de zile, Paula se mai mira încă de faptul că a simțit presiunea să zică ceva, să deblocheze situația, să-l pună pe Emanuel în mișcare, si tot ce a reușit să spună în momentul ăla era total contrar planului:

Vrei să ne mai vedem?

Dacă vrei și tu.

2

Au început un fel de relație, pe care Paula își propunea săptămânal să o încheie, dar în care simțea că se adâncește tot mai tare. După câteva luni de relație, Paula concluzionă că Emanuel nu-și dorește cu adevărat ceva, dar asta nu o deranja, îi plăcea să aibă inițiativa. O altă constatare a Paulei a fost faptul că Emanuel nu avea simțul umorului. La început a crezut că nu prinde un anumit gen de autoironie, dar foarte curând i-a devenit clar că nu gusta niciun fel de umor. De-a lungul relației, nu l-a văzut niciodată râzând, la fel cum nu l-a văzut niciodată plângând. Curând a realizat și faptul că noul ei iubit nu avea niciun prieten. Când a venit vorba despre asta, Emanuel a răspuns scurt cu un ton care a lăsat de înțeles că e un subiect despre care nu vrea să vorbească: Am avut câțiva prieteni în facultate, dar s-au răcit relațiile. Fiecare cu viața lui.

Inițial, au ieșit în cercul ei de prieteni. Emanuel a fost primit cu o oarecare curiozitate. Era un bărbat bine, îmbrăcat elegant, dar fără să-și asume riscuri vestimentare, tăcut, ceea ce îi dădea un aer misterios, dar foarte curând prezența lui în acel grup a devenit problematică.

Vorbea rar, și, de regulă, doar când era întrebat care e părerea ta?, iar atunci răspundea simplist pe subiecte care în grupul Paulei erau abordate cu prudență, conversația se construia pe o anumită artă a nuanțelor, pe un fond comun de valori, de atitudini, față de subiecte care divizau societatea. Când a fost întrebat ce părere are despre situația romilor din România, a răspuns că fiecare doarme cum își așterne, sunt puturoși, în 20 de ani o să fie mai mulți decât noi. I s-a cerut părerea și despre partidul aflat la putere, despre faptul că e plin de corupți: dar nu fură toți? toți fură, de asta nici nu mai votez, nu mă interesează politica. Când a venit vorba despre literatură: nu citesc decât cărți tehnice, restul e pierdere de vreme, iar la ultima întâlnire, în mod surprinzător, fără să mai fie întrebat, a avut o remarcă referitoare la un caz șocant din acea perioadă: o femeie a fost bătută până la moarte de soț, aruncată în fântână, unde a fost găsită după câțiva ani. Emanuel a ridicat capul și, pe un ton neutru, dar răspicat a spus nu știm noi ce se petrece cu adevărat între patru pereți. Ăsta a fost finalul întâlnirilor.

Situația a devenit stânjenitoare pentru Paula. A renunțat să-l mai ia cu ea, iar faptul că nu a mai fost solicitat părea că-l bucură pe Emanuel. A revenit la ceea ce Paula a observat că-l pasiona: alergatul și jocul de GO.

Relația lor s-a redus la câteva nopți pe săptămână petrecute de Paula în apartamentul lui. În intimitate, intensitatea relației rămăsese la fel de puternică. Emanuel era un amant desavârșit, tandru, sofisticat. Paula nu înțelegea cum nimic din tandrețea, din capacitatea de a se conecta la cealaltă persoană, de a o înțelege, nu depășea cadrul actului intim.

Și-a făcut curaj într-o seară și l-a întrebat de tatăl lui:

A dispărut înainte de nașterea mea. Mama mi-a spus puține despre el, dar m-a tot încurajat să-l caut, să-l cunosc. Avea adresa părinților lui, unde bănuia că a plecat. Am fost într-o zi să-l văd. Aveam 12-13 ani. Erau doar părinții lui acasă. M-au pus pe un scaun în hol să-l aștept să vină de la serviciu, timp în care și-au văzut de ale lor. A venit pe la opt seara. Era băut bine. Când a înțeles într-un final cine sunt, a început să mă înjure, că am venit să-i cer bani, dar că el nu o să-mi dea nimic, că mama l-a păcălit, că l-a dus cu zăhărelul până în noaptea nunții, când, ce să vezi, o dădea din colț în colț, dar el ce era să mai facă acum, a făcut ce a avut de făcut, dar după jumătate de an și-a dat seama că e dezaxată rău, atât de ciudă îi era că-l păcălise, încât s-a gândit serios să o toarne la moravuri, dar era deja însărcinată, așa că a lăsat-o în plata domnului și a plecat. Mi-a mai zis că numai din iubire nu sunt eu născut, dar că răbdarea lui a avut limite. Nu l-am mai văzut de atunci. Nu i-am povestit niciodată mamei că am fost la el. Ea încă crede că nu l-am cunoscut.

Pe mama lui Emanuel, Paula a cunoscut-o cam la jumătate de an după prima lor întâlnire. Era iarnă. A acceptat invitația de a merge, nu pentru că ar fi considerat-o un pas înainte în relația lor, ci din curiozitatea de a o cunoaște, ca să vadă cum arată mama unui tip atât de diferit, să înțeleagă dacă explicația e în mediul în care a crescut sau dacă pur și simplu așa e el. Invitația a venit brusc într-o vineri seara: m-a întrebat mama dacă vrei să mergem mâine la ea la masă.

A fost surprinsă să întâlnească o femeie volubilă, cu o curiozitate aproape copilărească pentru ceilalți. Era ceea ce s-ar putea numi o persoană deschisă, agreabilă, tot ceea ce Emanuel nu era. Nu-și putea explica cum, trăind în preajma ei, Emanuel a ajuns tipul ăsta rigid, lipsit de cel mai mic interes pentru ce se întâmplă în jurul lui, pentru viețile celor apropiați. Părea un aparat de trăit viața, programat pentru câteva scenarii esențiale, iar în rest nimic. Dacă nu avea cod, și nu avea cod pentru majoritatea situațiilor, stătea liniștit, privind în gol… și totuși, în intimitate… nu avea nicio explicație.

Cu timpul renunță să mai încerce să dezlege enigma Emanuel. Relația a mai continuat încă un an, urmând aceeași rutină. Câteva nopți pe săptămână petrecute împreună, iar o dată la câteva săptămâni luau masa de prânz la mama lui, în compania și în casa căreia, Paula se simțea acasă, acel acasă pe care nu îl simțea în prezența părinților ei, dar pe care îl cunoștea din vacanțele de vară petrecute la bunici.

Relația s-a terminat la începutul anului în care mama lui Emanuel a murit. Paula petrecuse revelionul la munte cu niște prieteni. Pe 1 ianuarie, pe rând, fiecare și-a anunțat intențiile pentru noul an: mă las de fumat, mă apuc de sport, slăbesc, îmi schimb jobul, tot repertoriul care se aude an de an la spargerea petrecerilor de revelion. Când a venit rândul ei, Paula a ezitat, nu știa ce să zică. A intervenit Ingrid: Paula se desparte de Emanuel anul ăsta. S-a râs. Paula a zâmbit, dar cuvintele lui Ingrid i-au tot revenit în minte în săptămâna următoare. Erau ca un verdict. Nu putea să nu le mai audă. Erau cuvintele pe care și le spunea și ea săptămânal, de la începutul relației cu Emanuel, dar, pentru a acționa, era nevoie ca propoziția aia să fie spusă de altcineva. Se gândea cu o oarecare tristețe că petrecuse un an jumătate într-o relație despre care a știut de la-nceput că nu duce niciunde. A simțit furie împotriva ei înseși pentru că a lungit lucrurile peste măsură, apoi împotriva lui Emanuel pentru că nu poate fi altfel, iar spre finalul săptămânii a simțit vinovăție față de Emanuel, dar mai ales față de mama lui, pentru că urma să-l părăsească.

Discuția a fost scurtă. Câteva propoziții. Emanuel nu a zis decât un Ok, dacă așa vrei tu. Paula simțea că-l lăsa așa cum l-a cunoscut și a sperat că, odată ieșită pe ușă, viața lui o să continue ca și cum nu ar fi cunoscut-o niciodată. Ar mai fi vrut să vorbească cu mama lui, să-i explice, nu știa cum, dar voia să se justifice cumva, în ultimă instanță își dorea ca ea să-i spună: Oamenii se mai despart, Paula. Tu ești un om minunat, mă bucur că te-am cunoscut. Te mai aștept pe la mine. Nu a avut curajul să o mai caute, iar acum, că murise, nu putea să nu se gândească: oare cu ce părere despre mine a murit?, dar oricât de mult își dorea să știe asta, înțelegea că nu e momentul să discute așa ceva cu Emanuel.

 

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Alina Pietrăreanu: „Uneori, personajele cu cele mai bune intenții ajung să comită erori grave de empatie”

Recent, în colecția „Prima dragoste” a editurii Paralela 45, a apărut volumul Să trăiești cu o presiune constantă, de Alina Pietrăreanu. „Toată adolescența mi-am dorit să mă îndrăgostesc nebunește, dar nu am reușit, și asta m-a făcut să mă simt defectă. Am început, din disperare, să ascult muzică binaurală pentru atragerea sufletului-pereche, dar era îngrozitor de plictisitoare, la fel ca toată viața mea. În vara următoare s-a întâmplat, în sfârșit, marea dragoste, și, după doar o lună de relație, am căzut la pat cu simptome de depresie.” a scris autoarea pe coperta a patra.

Vlad Beu: „Mi-ar plăcea să existe sensuri unice în destinul nostru”

La editura Tracus Arte a apărut volumul de debut „mamifere subatomice”, de Vlad Beu. Autorul s-a născut la Mediaș, în 1980. Fost IT-ist, a programat și coordonat dezvoltarea de jocuri video. Descoperiți ce puteți face când „există camere fără interior care nu trebuie deschise”:

O perlă întunecată, literară a fantasticului

Flavius Ardelean a publicat romanul fantasy „Scârba sfântului cu sfoară roșie” la editura Homunculus Verlag, în Germania, în traducerea Evei Ruth Wemme, în 2020. Presa germană a întâmpinat cu multă căldură acest roman, iar mai jos redăm câteva fragmente: