Dacă Paul Celan ar fi în fața mea, l-aș invita să ne plimbăm prin Tübingen

În ultimul volum din Lupta mea, Karl Ove Knausgaard analizează pe mai mult de 50 de pagini
câteva versuri de Paul Celan. Trece nu doar prin analize semantice și stilistice, dar și prin
biografia lui Celan, prin religie și filozofie, doar ca să ajungă, de cele mai multe ori, la problema
identității. Poemele lui, afirmă Knausgaard, anulează tot ce ne-a fost oferit de cuvinte – prin
urmare de lume – ca să ne deplaseze dintr-un spațiu în altul, în căutarea identității. Am citit
paginile acestea chiar după un timp în care m-am întors la poezia lui Celan, pe care până de
foarte curând, nu o puteam înțelege pe deplin. Aveam mereu senzația că rămân în urmă, că nu
dispun de limbajul necesar sau că pur și simplu Paul Celan distruge limbajul. De ce acum totul s-a
schimbat? Pentru că așa cum spune și Knausgaard, identitatea pregnează în poemele lui, iar
problema identității se pune și acum între mine și multele bagaje nedesfăcute. Dacă Paul Celan ar
fi în fața mea, l-aș invita să ne plimbăm prin Tübingen. Să-mi povestească în timp ce pașii noștri
se aud aritmic, ca niște bătăi de ceas vechi, pe străzile liniștite ale lui Hölderlin, dacă a reușit să
își păstreze identitatea în toate călătoriile lui, și dacă da, cum. Dacă între Franța, Germania,
România, Israel reușea să își schimbe conținutul bagajelor și să observe dacă identitatea lui
depindea de un loc, de o limbă învățată, sau pur și simplu era „a state of mind” care depindea de
momentele scurte în care credea că în sfârșit aparține unei culturi. Să răspund eu la această
întrebare încă nu pot. Chiar cu ajutorul lui Paul Celan încerc să-mi dau seama de cât timp este
nevoie și cum poate poezia ajuta la construirea sau deconstruirea unei identități. „Mother, they
write poems”, scrie Paul Celan într-un poem, și asta ne-ar putea ajuta să înțelegem, poate și
numai pe un sfert, de ce nimeni nu poate întrerupe o tăcere care anunță absența.