Codul pe care îl scrii în viața de zi cu zi are vreo influență în cea literară?
Cred că toate lucrurile care devin o parte din rutina zilnică, pînă la urmă, devin o parte din tine și sigur diferite îndeletniciri au o influență reciprocă. În ceea ce privește scrisul, o deprindere care vine din programare e obsesia de ordonare și numerotare a textelor. Mai demult, mapele cu texte de pe laptop arătau ca documentația la un proiect, era groaznic, acum m-am liniștit și cu ordinea, și cu alte lucruri, poate doar cînd programez îmi place ca liniile de cod să arate frumos, ca un text aranjat bine în pagină.
Pe lîngă lucrurile astea de suprafață, o altă chestie e procesul de a scrie texte sau de a programa, e o stare asemănătoare, un fel de plutire în safe space, o lume în care mintea se focusează doar pe procesul de moment și într-un fel te face fericit. Ceva asemănător simțeam cînd îmi făceam temele la geometrie în școală, logica unor reguli foarte clare are tendința să te facă calm și împăcat, sigur la fiecare pas ajungi în spații care nu îți sunt sub control și atunci lucrezi cu ele pînă le îmblînzești, dacă poți.
Care sunt lucrurile care par să se apropie de perfecțiune?
Puterea de a îți dedica viața altora, capacitatea creierului de a construi copii ale realității și de a modela din ele lumi imaginare, uneori neștiute de conștiință… și copacii.
Cititorul e purtat pe mai multe continente parcurgînd triphopuri. Recomanzi un loc anume unde să se așeze, să se relaxe și să deschidă triphopuri pentru prima dată?
Aș vrea să zic în locurile unde se simte acasă, dar nu cred că este o carte despre asta. Un loc bun pentru a deschide cartea este pe drum, cînd ești între locurile pe care obișnuim să le considerăm destinații. E o carte pentru oameni aflați în drum, oricare ar fi acesta.
Cum arată pentru tine țara cyberpunk? Ce ți-ai dori să faci în ea?
Chestia asta cu cyberpunkul vine de la o carte citită în adolescență – Neuromancer de William Gibson – și deja tot ce a urmat după aceasta a făcut ca media și cultura de azi să fie pline de referințe la un viitor utopic sau distopic.
Deci țara cyberpunk nu e un loc unde ai vrea să trăiești, dar unde te găsești din cauza unor circumstanțe. Într-o lume a viitorului post-umană și condusă de inteligență artificială în diferitele ei manifestări, o țară cyperpunk e o zonă periferică, unde mai predomină umanul, prin deficiențe și un amalgam de tehnologie și anacronism, unde oamenii mai practică obișnuițele trecutului. Cred că locurile unde am copilărit, dacă nu chiar toată Republica Moldova, ar fi o astfel de zonă într-un viitor utopic. Și după cum știm, periferiile au libertatea, lipsurile și farmecul lor. Cred că aș face contrabandă de ciuperci și nanoroboți.
Într-un poem personajul spune: „a fi bărbat înseamnă a răbda”. Ești de acord cu el?
Aici personajul vorbește cu vocile societății în care a crescut și, cu toate că sună maximalist, e doar o stare într-o perioadă a vieții nu tocmai fericită. Mai realist, aș spune: răbdarea, acolo unde se cuvine, e o trăsătură umană care te poate face fericit cînd te trezești dimineața, indiferent dacă ești femeie sau bărbat.
De la pictură la literatură distanța e mică, iar melanjul dintre arte firesc. Ce ți-a plăcut la arta lui Otto Dix? Ai găsi un corespondent literar al acestuia?
Picturile lui Otto Dix și cartea Călătorie la capătul nopții de Celine sunt operele care vindecă foarte bine orice romantism al războiului care ne face din ochi de prin neolitic.
Dacă ai găsi fosile, ce ți-ai imagina că au fost? Ce ți-ai dori să poți să dezgropi?
Aș vrea să găsesc fosile ale unei alte specii raționale. Și să descifrez câteva tăblițe cu inscripții despre viața de zi cu zi a acestora.
Atunci cînd unele lucruri de care ești legat ar începe să dispară, ce ai vrea să se păstreze?
Cred că fiecare își are felul și timpul său cînd se împacă cu faptul că lucrurile dispar, indiferent de încercările care se fac pentru a păstra cîte ceva: specii de animale, opere de artă, meserii sau moduri de viață. Altceva e faptul că pe lîngă lucruri, pleacă dintre noi oamenii dragi, cu acest fapt nu cred că poți să te împaci. În arta japoneză Kintsugi, obiectele din ceramică sparte, cum ar fi un ulcior sau o farfurie, sunt lipite la loc, iar crăpăturile sunt umplute cu aur, iar tot ce s-a întîmplat cu ele e scos în evidență. Cred că asta se întîmplă și cu noi – cînd pleacă oamenii dragi, de fiecare dată ne umplem golurile lăsate, fiecare cu ce poate, pînă cînd rămîne prea mult loc gol, iar atunci plecăm și noi.
