Stepa eurasiatică în primăvară
Pe al doilea meu soț îl chema Tann. Era din regiunea Gäuboden, iar eu am înțeles, când am vorbit prima dată cu el pe coridorul unui spital, că e din Goi-boden așa că i-am spus, foarte bine, tu ești dintr-un pământ fertil, din care răsar unul după altul goi, iar eu de-a lui Otto.
Îmi aduc aminte exact, cum mă privea pe atunci. S-a uitat direct în ochii mei, și, în timp ce eu mă gândeam, la culoarea ochilor lui, dacă erau vezi sau albaștri și-a întors brusc privirea, înspre nasul meu, sau poate înspre patul de spital învelit în folie de plastic transparentă. Și-a trecut mâna prin păr și a rămas cu ea după cap. Arăta de parcă ar fi ajuns, după o perioadă de gândire lungă și aprigă, foarte aproape de rezolvarea unei probleme, iar eu am știut în acel moment, că înțelesese propoziția ciudată.
Tann o vizita în fiecare sâmbătă pe o femeie scundă și în vârstă, care zăcea ca o albină în fază de pupă, așteptând ultimul stadiu al metamorfozei. Iar eu îl vizitam pe Otto, ai cărui ochi erau de cele mai multe ori închiși, și a cărui față preluase în starea vegetativă o expresie acuzatoare, de parcă ar fi fost furios pe bunul Dumnezeu (sau pe noi, fetele lui: Cine a mai văzut așa ceva? Înfiorător!). Din când în când, eu și Tann ieșeam din saloane, ne întâlneam la mijlocul coridorului care separa pacienții asigurați la stat de cei asigurați la privat, cum era tatăl meu, și beam la cantină o cafea sau două, fără să ne trezim. Tann era însă agitat și fără cafea; am observat asta mai bine în săptămânile care au urmat. Alterna între a fi supărat și melancolic sau uneori ambele în același timp, mai cu seamă când povesteam despre familia mea.
La puțin timp după ce ne cunoscusem între camera asistentelor și liftul pentru marfă, Tann a venit pe la mine, ieșeam în una dintre cele mai triste cafenele din apropiere, sau ne plimbam o bună bucată pe malul Isarului și când ne întorceam acasă, ne puneam în pat și așteptam să vedem pe care dintre noi se așeza prima dată pisica. Tann zicea că sunetul lui preferat e psț!, sunetul pe care-l scoate corpul pisicii, în momentul în care atinge podeaua cu labele. Primele dăți după ce a mângâiat pisica, a strănutat, i s-au înroșit ochii și i s-au făcut mici. Dar apoi corpul i s-a obișnuit cu pisica, a început să-i fie dragă iar după câteva săptămâni mă ruga să-i dau cheia de la apartament, ca să-i poată da de mâncare, când nu eram eu acasă. Timna, frigiderul tău e mai gol decât privirea tatălui tău, s-a plâns apoi. Așa nu merge, trebuie să mănânci ceva când vii acasă de la spital. Seara următoare am găsit la întoarcere unt și legume în el.
●
Poate dintr-un anumit punct de vedere lui Tann îi era mai ușor decât mie și lui Babi, pentru că tatăl lui murise deja. Tatăl nostru încă trăia. Unii considerau o minune, faptul că Otto era încă printre noi, sau cum s-ar fi putut numi asta. Uneori se îndepărta puțin de condiția lui și îți amintea ce îl ținea încă: se strecura pe lângă viață, pe lângă mine; îi curgea efectiv apă din plămâni, începea să înghită dintr-odată și să respire singur. Era ca în documentarele acelea despre stepa eurasiatică de la televizor: iarna lungă ia sfârșit, zăpada, care s-a lăsat mocnind și aburdind peste Manciuria și Puszta, se topește. Un vlăstar tânăr răzbate prin pâmânt, hotărăște să înmugurească în derulare rapidă, orchestra cântă Vivaldi, mugurii se desfac, strălucesc, sunt fermecători și te gândești la cât de frumoasă e viața, cât de puternică natura și la alte cuvinte prostești, pe care ți le șoptește o voce britanică din off; ea însăși buimăcită de ce se întâmplă.
Diferența era că tatăl meu reînflorea de atâtea ori, încât medicii dădeau din cap, arătând ca florile-soarelui uscate în vântul tomnatic, spunând, măi fetelor, tatăl vostru nu se lasă chiar deloc, este?
Am putut observa fiecare ciclu al stingerii și reînvierii. Tatăl nostru este ca Isus Cristos, părinte, însă fără încetare, i-am spus preotului catolic din spital, care ne abordase, după ce ne văzuse de trei ori cum dispăream în cămăruța, în care ne dezinfectam mâinile de pe secția de terapie intensivă și ne dezbrăcam de halatele acelea care foșneau pe noi. A râs și ne-a întrebat dacă eram gemene, la care Babi i-a spus: eu sunt mai înaltă, dar la minte foarte mititică!, moment în care preotul a devenit puțin mai serios și ne-a spus că umorul e o cale bună, pentru a o scoate la capăt în anumite situații, și că ne dorește toate cele bune. (Situații, spusese preotul; o boală gravă și nedreaptă!, a strigat tatăl meu, iar eu m-am gândit dacă povestea noastră se termina aici. M-am gândit la volumele groase de pe rafturile lui Otto, toate cu titluri despre lumi de mult apuse sau culturi dispărute și la multele lucruri despre el, pe care Otto nu mi le-ar mai fi putut povesti de acum niciodată.)
În decursul vizitei pe care i-o făcusem într-o dimineață, Otto s-a trezit, după ce fusese două săptămâni în comă, m-a privit cu ochii lui căprui și proeminenți ca la hipertiroidism și a zâmbit. Eu eram fiica lui preferată, pe mine mă jignea rar, în schimb lui soră-mea îi zicea des nenorocito. Timna, cum e noua ta viață, m-a întrebat brusc, iar eu am râs și i-am spus, Otto, care viață nouă? Totul e neschimbat.
Să nu-ți minți tatăl! mi-a răspuns Otto și a râs și el. Cu toate că ceea ce-i spusesem nu era o minciună, viața mea era întra-adevăr, în cea mai mare parte, ca de obicei. Doar partea cu Tann era nouă.
●
După ce i-a murit cunoștința, Tann nu voia să mai calce prin spital. Dacă venea sau nu cu mine la Otto, depindea de starea în care se afla tata. N-a spus însă niciodată, că ar vrea să-l viziteze când e mai bine sau mai rău. Venea fără să se opună doar când tata era în comă și nu-i mai putea fi auzită decât respirația prin tubul de ventilație, care suna ca o grupă de yoghini la un curs de meditație dintr-o sală de sport. Dacă Otto era conștient, Tann se scuza. Timna, îmi spunea, nu mai suport rahatul ăsta din spital, nu astăzi, nu te supăra pe mine. Nici când era Otto nervos, pentru că fusese lăsat pe coridorul spitalului într-un scaun cu rotile, nu era momentul potrivit pentru Tann. Și chiar dacă Otto bodogănea la telefon, cum că s-ar bucura să ne vadă și că poate i-ar sări o bacnotă din portofel, așa se exprima el, Tann făcea o față speriată și își mișca degetul arătător din stânga spre dreapta. Eu dădeam din cap înțelegător.
Îl înțelegeam foarte bine pe Tann.
Câteodată când venea totuși cu mine și Otto era într-o pasă bună, cumpăram pe drum două prăjituri, una cu fructe și una cu ciocolată; nu doar pentru că iubeau amândoi dulciurile, ci și pentru că îmi plăcea să văd cum le taie în două jumătăți egale și fac schimb iar după câteva îmbucături stau și se gândesc care prăjitură i se potrivește cui mai bine. După care discutau despre cine e cu câteva grame mai slab și ar trebui să mănânce din acea cauză ciocolată. De cele mai multe ori concluzionau că prăjitura cu ciocolată ar trebui să-i revină tatălui meu, care se plângea după primele înghițituri de hotărârea luată, așa că Tann și el se hrăneau reciproc cu prăjitură și rădeau la sfârșit tot din farfuriile de hârtie. Împărțim totul, ca în comunism, spunea tatăl meu, doar că în comunism nu exista prăjitură pentru evrei.
Tann își petrecea cea mai mare parte a timpului, în care-l vizitam împreună pe tata, lângă pervaz. Răsfoia partea de sport din Süddeutschen Zeitung, ziar pe care tata îl primea în fiecare zi, deși nu îl citea, și încerca să nu audă monoloagele psihotice ale lui Otto.
Nu putea înțelege, de ce mergeam într-una la tata, de ce-i spălam și dezinfectam hainele de la spital, de ce mă ambalam imediat ce trimitea un sms de urgență. Îmi zicea, Timna, oamenii îmbătrânesc, dar voi sunteți tinere, ar ajunge să mergi la spital o dată la două săptămâni, doar are o sută de medici și douăzeci de asistente. Știe toată lumea, că la voi creștinii lucrurile stau altfel, i-am spus atunci lui Tann (tata chiar îmi spusese asta, că creștinii nu știu ce este o familie adevărată, că își vând bunicile pentru câteva felii de salam sau chiar mai rău, le bagă într-un azil). Am zis: la noi e altfel, trebuie să te ocupi de familie, trebuie să-ți faci griji, să fii agitat, dacă într-o zi n-ai auzit nimic de celălalt te aștepți mereu la ce-i mai rău. Și taman în timp ce încercam să-i explic, mi-a sunat telefonul și bineînțeles că era Otto; și nu era ca și cum ar fi trebuit doar să deschidă clapeta telefonulului mobil, ca să mă sune. Trebuia întâi să se sprijine de ceva ca să-și poată ridica cu greu partea superioară a corpului și să bâjbâie după telefonul mobil. N-ar fi folosit niciodată telefonul fix din spital, în primul rând pentru că n-avea chef să aibă de-a face cu butoane noi și în al doilea rând pentru că mai putea judeca într-atât încât să știe că un apel costa douăzeci de cenți pe minut. Abia apoi deschidea clapeta telefonului. Și nici chiar asta nu mai era un lucru ușor pentru el, nu doar pentru că una dintre mâini i se legăna spânzurată de o perfuzie ci și pentru că bătrânilor totul le vine greu, iar lucrurile li se opun, le alunecă din mâini și aterizează pe podea.
Știam ce eforturi trebuia să depună tata, că să mă sune, văzusem asta de o sută de ori. După ce deschidea telefonul lua la rând fiecare contact din agendă, pentru că uita că exista o tastă verde care-ți arăta ultimele apeluri, iar el ne suna doar pe mine și pe Babi (Tann reușise să-și păstreze numărul secret). Dacă trecea din greșeală în lista de contacte de numărul meu, trebuia să o ia de la capăt, pentru că tocmai el, cel care scrisese în anii ’80 programe extraordinare în BASIC, uitase că există tasta înapoi. Uneori suna la serviciul de depanare ADAC, doar pentru că era salvat în ordine alfabetică înainte de soră-mea; dar totuși, aproape că o sunase pe Babi. Am văzut pe telefonul lui că sms-urile pe care ni le trimitea erau trimise și altor destinatari, avocatului, medicului de familie, dar de cele mai multe ori serviciului ADAC.
Când eram la el și voia să vorbească la telefon, îi zmulgeam telefonul din mână, glisam cu degetele mari de la ambele mâini și după o fracțiune de secundă găseam numărul căutat sau scriam un sms. Tata spunea atunci: Timna, mai ușor! Nu trebuie să ne grăbim așa, tu mai ai atât de mult timp.
În orice caz, am răspuns la telefon, iar Tann a făcut ce făcea întotdeauna când se supăra pe mine: și-a dat ochii sus de tot peste cap, arăta ca un Caravaggio și după acceea, de parcă asta nu au fi fost destul de teatral, și-a mai tras peste frunte și o palmă cu mâna stângă.
© Verlag Kiepenheuer & Witsch
