| © editura Litera

Daniela Rațiu: „Mulțimea devine locul în care individul se pierde, eul colectiv se formează, se metamorfozeză, se deformează”

Daniela Rațiu a publicat un nou roman, Ultimul an cu Ceaușescu, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană de la editura Litera. În ultimul an al erei ceaușiste, românii așteptau „să se întâmple ceva”, în vreme ce Europa de Est era cutremurată de căderea Zidului Berlinului. Pe acest fundal, romanul urmărește viața unei familii care trăiește experiențele traumatizante ale totalitarismului, aflat la final.

Există un timp al prezentului și un timp subiectiv, care-și permite să arunce noi înțelesuri asupra trecutului și asupra momentelor sale cheie. Ce te-a impulsionat să scrii acest roman?

Suntem generații care am prins timpul de dinainte și după 1989. Sunt straturi de istorie pură, apoi de istorii (istorie) personale, straturi și straturi, aluviuni. Toate astea, uneori, sunt scurtcircuitate de memoria personală/amintire/de memoria colectivă, prezentul o face din când în când. Scurtcircuitările astea sunt importante pentru că sunt, probabil, chei de înțelegere a prezentului. Uite, dacă ți-aș da un exemplu, ar fi războiul din Ucraina și lentoarea cu care Europa de Vest a priceput jocul lui Putin. În jocul lui, piesele sunt gândite și mutate încă din 2000. Dar îndrăznesc să cred, și așa e, de fapt, pentru cei din spațiul Europei de Est, fostul Bloc comunist, înțelegerea asta este „facilitată” de cheile despre care vorbeam – trecutul, rănile lui, filtrul prin care sunt trecute toate, chiar dacă e filtrul timpului subiectiv, despre care vorbești tu. Nu doar noi, generațional, dar cred că toată istoria aia cu tancurile sovietice care au intrat în România după cel de Al Doilea Război Mondial, toată istoria care a urmat, sunt straturi pe care memoria colectivă le-a întregistrat/depozitat, care se adună într-un popor, e zestrea cu care străbați/înțelegi timpul pe care îl trăiești. Istoria e ca informația genetică care se păstrează/arhivează și cumva te ajută să „citești” prezentul, să îi înțelegi capcanele. Vine la pachet și cu trauma, iar a noastră e nevindecată. Semnele astea ale traumei le vedem astăzi.
Era în 2019 o întreagă discuție în spațiul public despre nostalgia asta a trecutului care edulcorează – cum că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu – serviciul sigur, apartamentul de la stat, uitând frigul, foamea, frica. Jurnalista și scriitoarea Ramona Ursu m-a invitat să răspund la o întrebare pentru Newsweek – Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu?, o anchetă la care au răspuns mai mulți scritori. Am scris atunci mai degrabă reconstituind o coadă la carne, iarna, de la ora 5 dimineața, pe ger. Eu am prins acele cozi, frigul din apartamentele comuniste, foamea, sentimentul de sufocare între granițele unei țări și pe care, dacă suntem onești și nu edulcorăm trecutul, am resimițit-o ca pe o închisoare. Desigur ne-am trăit viețile găsind evadări – în copilărie, cu bucuriile simple, dacă vrei, apoi, în literatură, film. Ăsta a fost declicul pentru mine, cumva, de la care am pornit scrierea romanului. Așa m-a prins pandemia/izolarea scriind/reconstituind Ultimul an cu Ceaușescu. Scriindu-l am avut sentimentul că fresca aceasta romanescă e cumva necesară, cel puțin pentru mine, pentru că din toate câte s-au scris și se vor mai scrie despre comunismul traumatic din România sunt, de fapt, cărămiziile puse una peste alta, patetic dacă vrei, ca un zid al neuitării. Chiar sună patetic, dar, vezi, vorbind de informațiile „genetice” ale istoriei, vezi cum operează scurtcircuitul?! Zid, Zidul Berlinului, Cortina de Fier.

Personajele din perioada comunismului sunt fermecate de ceea ce se întâmplă peste hotare, de bunăstarea psihică și materială a celor plecați. Atunci când foști prieteni vin în vizită din noile țări adoptive, de exemplu, din Germania, este o mare sărbătoare.

Atât cât puteam întrezări – la televizor, la Timișoara prindeam sârbii, la București se prindeau bulgarii, iar la sârbi, spre deosebire de televiunea noastră publică, singura, unde era un program de nevăzut de doar două ore – propagandă, iar filmele erau difuzate cenzurate, da, eram fermecați de tot ce vedeam la televizor la vecinii noștri. Muzică, filme, reclame. Ca și cum ne-am fi uitat printr-un ochean și vedeam lumea colorată. Și, da, venirea românilor, etnici germani plecați în RFG, era prilej de bucurie, ca o sărbătoare cum îi spui. Copii fiind, colectam ambalajele de ciocolată sau cele de gumă, dozele de Coca-Cola, orice ambalaj devenea de colecție, numai bun de pus în vitrine. În piețele de vechituri ale comunismului, se vindeau chiar și aceste doze goale sau sticlele goale de băuturi alcoolice, la mare căutare, Johnnie Walker. Cataloagele de modă circulau și te zgâiai în ele de parcă erau de pe Marte. Cât de bizar, nu?! Autoturismele cu numere de RFG erau simbolul bunăstării occidentale, le priveai hipnotizat, și mereu același scenariu. Opreau, portbagajele erau deschise, pline cu plase colorate doldora de produse care erau de negăsit în magazinele goale ale anilor 80 într-o Românie atât de cenușie. Doar să privești, poate fără nicio legătură cu oamenii aceia, și tot era un eveniment al zilei. Îl povesteai, îți imaginai gustul de ciocolată, al băuturilor răcoritoare, gustul gumei de mestecat.

Și în prezent există o anumită apreciere exacerbată față de tot ceea ce e fabricat peste granițe. Sau o admirație față de aceia care au reușit să-și facă o nouă viață peste hotare. Cum îți explici această mesmerizare?

Exact despre trauma despre care îți spuneam, sau mai degrabă deformarea noastră ca popor trecând prin experiența asta a lipsei de libertate, a terorii, a abuzului. Cred că am rămas cu această percepție deformată, un fel de lentilă pe care încă nu am reușit să o potrivim bine, corect. Fie vedem mărit, deformând dimensiunile, fie ocultăm ceea ce nu vrem să vedem. E ca și cum deformarea asta ne-a schingiuit percepția despre lume, despre noi. Am dezvoltat un soi de ură de sine, ne e greu unora cu alții, mai degrabă demolatori, decât să ne simțim împreună, și prin lentila asta deformată îi vedem și pe cei care și-au luat bocceluța și au fugit mâncând pământul. E cool scârba/greața de România, dacă e să vorbim despre ura de sine. Cum era aia cu reproșul în anii 90 despre cei care nu au mâncat cu noi salam cu soia? Așa strigau/scriau despre Coposu, pe care, de fapt, comunștii l-au aruncat în închisoare. Și nu oricum, nu doar închis, ci regim dur de tortură. E un amestec de love and hate pentru cei care au plecat din țară. Până la urmă, de fapt, dacă simplifici povestea asta de istorie a noastră, e ca în teoriile alea cu copiii care cresc în medii disfuncționale, traseul lor în viața va fi marcat, vindecarea anevoiasă, cere un efort de voință.

Romanul redă ultimele luni de chin din perioada comunismului românesc. Și-au lăsat amprentele asupra ta restricțiile și traumele? Ți-au influențat scrisul și preferințele literare?

Evident. Suntem generații care încă purtăm trauma asta. Când crești într-un timp istoric în care unele cărți erau interzise, când circulau cărți copiate, pentru că nu puteau fi publicate în Republica Socialistă România, erau considerate periculoase pentru regimul politic, când singura formă de legătură cu lumea îl constituia ascultarea unui post interzis și bruiat – radio Europa Liberă, în 1989, 70% din populația României, cu vârsta peste 15 ani, asculta acest radio, atunci, da, toate astea își pun amprenta. Dacă reușeai să ajungi în posesia unei cărți o citeai de parcă viața ta atârna de înțelegerea ei. Citeam pe nerăsuflate, era forma noastră de supraviețuire. Toate astea se adună undeva, se reflectă, în ceea ce mă privește, în această propensiune pentru înțelegere și recuperare a unui timp istoric care ne-a mutilat. Recuperarea lui, odată pentru că nu trebuie să îl uităm, dar și pentru cei care nu l-au trăit, e fundamentală. De altfel, mărturisesc și că mă fascinează arhivele, sunt probabil 10 ani de când am dat pentru prima dată cu nasul într-un dosar de arhivă. E fascinant să compui trecutul din toate piesele astea. Încheind cartea asta cred că am rămas cu sentimentul că nu am contextualizat îndeajuns și, în plus, toate aceste dosare CNSAS pe care le-am tot citit au rămas parcă nepermis într-o penumbră, astfel că am scris și acest volum de poezie carcerală Anestezia. Un singur poem, care cred că explică, deși nu e corect spus atunci când vorbim despre poezie pentru că ea nu explică, ci esențializează, oferă un fel de perspectivă revelatoare prin conectarea la un limbaj care îți dă cheile de înțelegere a ceea ce este viața, raportul tău cu lumea. Iarăși, cuvinte mari. Dar, dacă tragem linia, asta e ceea ce de fapt ne interesează și ne frământă de-a lungul vieții. Pe de altă parte, dacă mă întrebi despre cum m-a influențat, răspunsul e în asta. Tema totalitarismului mă băntuie, e în centrul preocupărilor mele.

Există păreri pro și contra despre a scrie despre comunism sau a tăcea. Ce părere ai despre necesitatea de a înfățișa trecutul și fantomele sale?

Există această schismă între cei care cred că e inutil, obositor, redundant și enervant să tot vorbești despre comunism și cei care se încăpățânează să scoată tema asta și să o pună pe masă. Dacă cercetezi povestea asta cu comunismul românesc, cărți, arhive, filme, înțelegi și de ce această schismă a fost și este întreținută. Nu vorbesc despre conspirații, ci despre o chestiune extrem de simplă. Cine este răspunzător pentru crime și pentru toate abuzurile săvârșite înainte de 1989? Cei vinovați au dorit să nu răspundă penal. E simplu. Nu vorbim despre conspirații, ci este vorba despre răspunderea penală pentru fapte care se încadrează în infracțiuni penale de omor, abuz, tortură, vorbim despre abolirea unor drepturi fundamentale ale omului în condițiile în care Ceaușescu semnase în numele RSR TratatuL de la Helsinki, în 1974, privind respectarea drepturile omului. Cine răspunde, de exemplu, pentru vânzarea a un sfert de milion de oameni, etnici germani, statului german și pentru care Ceaușescu a încasat bani și produse? Oameni care nu doar că erau vânduți, dar pentru a putea părăsi România, erau deposedați de casele lor, apartamente, bunuri. Vorbim așadar de un stat comunist care folosea metode mafiote, care tortura, teroriza. Îmi vine în minte acest exemplu cu vânzarea de oameni pentru că, iată, spre exemplu, regizoarea Carmen Lidia Vidu a făcut un spectacol porind de la această istorie de vânzare de oameni, la Teatrul German de Stat din Timișoara, premiera a avut loc în luna aprilie. Un spectacol care se joacă încă de la premieră cu casa închisă. Deci, iată, oamenii vor să înțeleagă ce s-a întâmplat, dar și cine sunt vinovații. Sau peste 10.000 de elevi au fost obligați să semneze angajamente în raportul Securitatea, fără știrea părinților, fără acordul acestora, încălcându-li-se drepturile, apăsând butoanele fricii. Cine răspunde pentru asta? Cine răspunde pentru „frontieriștii” care erau împușcați, bătuți, aruncați în pușcării? Din păcate, în spațiul public, persistă și e întreținută această, să-i spunem, „ enervare” – iar vorbim despre comunism, de parcă altă treabă nu avem. E cumva trist că ne putem lăsa furați de acest discurs. Vezi, și în asta se văd semnele deformării noastre.

Cui i-ai recomanda acest volum?

Celor care au trăit comunismul, dar și celor care nu l-au trăit, pentru că trebuie să ne prețuim istoria, să o scoatem la lumină, să nu o dosim. Efectele acestei neînțelegeri, sistematic întreținute după 1989, se văd în disfuncționalitățile României de astăzi. Toată arhitectura statului e afectată de asta, pe cale de consecință avem toate efectele – educația: peste 40 % dintre elevii României sunt analfabeți funcțional, peste 4,6 milioane de români sunt considerați săraci, 3 din 10 copii trăiesc sub pragul sărăciei. Vorbim despre România care nu este o țară săracă, ci este prost administrată, capturată de grupuri de interese. Rezultatul este și un efect al istoriei neasumate. Dacă dăm filmul înapoi, chiar după Ultimul an cu Ceaușescu, ce avem? Instalarea lui Ion Iliescu și a FSN la conducerea unei Românii post-comuniste confuze, avem Mineriadele, bâtele, minerii, gloanțele, diversiunile după 22 Decembrie 1989, crimele pentru care nu a fost tras nimeni la răspundere, avem simulacrul de proces al Ceaușeștilor, s-au grăbit să îi omoare. Noi, românii, aveam nevoie de un proces în care Ceaușeștii, împreună cu tot sistemul lor, să răspundă penal pentru tot. S-a trecut rapid la executarea lor pentru ca Iliescu și camarila să preia puterea. Și mai e ceva, ca argument. Ignoranța, lipsa de reacție, necunoașterea sunt doar etape cu ajutorul cărora se instalează controlul, e apoi doar un pas până când drepturile pe care crezi că le ai dispar. Dovadă că tot ce spun nu e un recurs la conspirații, după aproape 33 de ani de la căderea comunismului, este, spre exemplu, scrisoarea deschisă a unor istorici, cercetători, arhiviști, personalități, ca semn de prostest față de decizia adoptată de Arhivele Naționale ale Românei prin care se limitează accesul liber și neîngrădit la documentele ce fac parte din Fondul Arhivistic Național. Noi încă cerem declasificarea documentelor gestionate de Arhivele Naționale ale României, nemaivorbind și despre arhivele altor instituții care încă nu au fost predate integral către CNSAS, deși există legislație care prevede acest lucru. Și înțelegi și de ce, atunci când îți arunci ochii pe aceste dosare, mă refer la cele care sunt publice. Sistemul de supraveghere construit de fosta Securitate, brațul de fier al PCR, a fost atât de laborios, diabolic, atât de în detaliu încât a consturit o arhitectură cu o structură fractalică, dacă ar fi să folosesc o metaforă. Ramificațiile duc spre multe personaje care sunt bine merci și astăzi în structurile statului. Acum mai bine de 10 ani, când am început să cercetez dosare, am dat, spre exemplu, la Arhivele Naționale, direcția din Timișoara, peste un document legat de Ion Iliescu care în anii 70, era membru supleant al partidului, a fost trimis la Timișoara cu probleme de propagandă, era ochiul vigilent al Partidului, iar în documentul la care mă refer trasa direcții de supraveghere și control al femeilor care erau obligate lunar la controlul ginecologic. Vorbim despre celebrul Decret 770 din 1966 care interzicea avortul și care, până la căderea regimului comunist, a lăsat în urmă 10.000 de femei victime ale, am putea spune, „ingineriei sociale” ca politică de stat.

Care sunt plusurile și părțile mai dificile ale libertății de astăzi? 

Libertatea nu este un dat, ea dispare când nu o aperi. Omul e o ființă paradoxală, pe de o parte, dorința de libertate pentru care e în stare să își dea viața, pe de altă parte, covârșit de responsabilitatea libertății care presupune asumare. Am recitit recent Peter Sloterdijk, Critica rațiunii cinice, despre cum societatea umană a ieșit în anii 70 din cheia „mitologiei revoluționare”, moment care ar schița zorii unei antropologii cinetice. Cheia, că tot vorbeam despre chei, de înțelegere a lumii în devenirea ei ar consta în înțelegerea rolului pe care îl are mulțimea/masa și saltul spre „masa de diverstisment”. Saltul ăsta e atât de uriaș, vulnerabilizând. Tot Sloterdijk, pe care îl recomand, într-o altă lucrare Disprețuirea maselor, analizează intrarea mulțimii în istorie, citându-l la rândul său pe Elias Canneti care definea mulțimea drept „negru de oameni”. Are legătură cu întrebarea ta despre libertate și trebuie să îți reproduc motto-ul pe care îl folosește Sloterdjik, din Elias Canetti, Masă și putere. Masse und Macht, ediția din 1978, și anume: „Masa este o apariție care, pe cât de enigmatică, pe atât de unviersală, se află dintr-odată acolo unde înainte nu era nimic. Câțiva oameni, mai puțini, ar fi putut sta liniștiți împreună; cinci sau zece sau doisprezece nu mai pot. Nimic nu este anunțat, nimic nu este așteptat. Dintr-o dată totul este negru de oameni”. Astfel, scrie Sloterdijk, mulțimea devine locul în care individul se pierde, eul colectiv se formează, se metamorfozeză, se deformează. Pentru că individul se refugiază în masă atunci când presiunea deciziei e prea mare, a fi sau nu liber, a-ți asuma sau nu libertatea, iar dacă se mai apasă și pe butoanele fricii, angoasei, tabloul devine cinic. Cred că secolul XXI, dacă ne uităm la the big picture, e despre această dilemă – tirania mulțimii, anestezierea ei, libertate sau te pierzi în masă. Nu se invață din istorie, se spune tot mai des, iar libertatea ține totuși de esența condiției umane. Iarăși vorbe mari. În decembrie 1989, dar și în 1990, se striga „Libertate te iubim, ori învingem, ori murim”. Suntem și pe plus și pe minus, dacă vorbim despre libertate, dovadă că libertatea nu e niciodată pe deplin câștigată.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Dacă Paul Celan ar fi în fața mea, l-aș invita să ne plimbăm prin Tübingen

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însăți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu scriitoarea Krista Szöcs.

Lumea este alcătuită din lucruri tangibile și intangibile

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însăți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu poeta, prozatoarea, publicista și eseista Ruxandra Cesereanu.

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”