Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
© Mihai Surdu

De citit când ai răcit

Pentru că e greu să fentezi iarna fără să te trântească măcar o viroză, e bine să ai pregătită o carte nici prea grea, nici prea fierbinte cu care să-ți faci de lucru până te poți da jos din pat.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Eu am zăcut zilele trecute cu Casa germană, romanul de debut al Annettei Hess, o alternativă elegantă la documentarele despre nazism care bâzâiseră în prima dimineață la televizor. Las mai jos scena-cârlig a romanului, pe care-l recomand și la ocazii mai fericite; funcționează și dacă nu trebuie să-ți amintești că se putea și mai rău, infinit mai rău. Traducerea din germană și notele îi aparțin Danielei Ștefănescu.


CASA GERMANĂ

 

Blondul din spatele mesei de scris dădu din cap spre Eva. Îi arătă spre bărbatul de pe scaun.

– Acesta este domnul Iosif Gabor din Varșovia. Trebuia să vină astăzi și translatorul polonez. Dar a avut probleme la ieșirea din țară. A fost reținut la aeroport. Poftiți.

Cum nici unul dintre bărbați nu dădu vreun semn că ar fi vrut s-o ajute pe Eva, își scoase singură paltonul și-l atârnă de un cuier din spatele ușii. Blondul arătă cu degetul spre o masă la perete, pe care erau cești de cafea folosite și o farfurie cu niște biscuiți rămași. Evei îi plăceau acești biscuiți Spekulatius[1]. Dar încercă să se abțină. Se îngrășase două kilograme în ultimele săptămâni. Luă loc la masă în așa fel, încât să-i poată vedea domnului Gabor direct chipul și își scoase cele două dicționare din servietă. Unul general și unul economic de specialitate. Dădu la o parte farfuria cu biscuiți și puse cărțile în locul ei. Apoi își pregăti blocnotesul și un creion. Tânăra în verde se așezase de partea cealaltă a mesei, unde se afla o mașină de stenografiat. Puse înăuntru o rolă de hârtie, mișcarea fiind însoțită de un păcănit. În tot acest timp, nu-l slăbea pe domnul cel blond din ochi. Era interesată de el, nu însă și el de ea, ceea ce Eva remarcă imediat. Și David Miller își scoase paltonul și se așeză, de parcă n-ar fi participat la ce se întâmpla, pe un scaun de lângă peretele opus, cu paltonul pe genunchi.

Toți stăteau acum, parcă așteptând un semnal de start. Eva se uită la biscuiți. Bărbatul noduros de la fereastră se întoarse. Se adresă bărbatului de pe scaun.

– Domnule Gabor, vă rog să ne povestiți exact ce s-a întâmplat pe 23 septembrie 1941.

Eva traduse întrebarea, mirându-se însă de data respectivă. Asta era cu peste douăzeci de ani în urmă. Era deci vorba mai degrabă de un caz penal (dar ăsta trebuia să se fi prescris?), decât de ceva legat de un contract. Omul de pe scaun o privi pe Eva drept în față, vizibil ușurat să întâlnească în fine în această țară pe cineva care-l înțelegea. Începu să vorbească. Glasul era în contradicție cu ținuta lui atât de dreaptă. Vorbea însă de parcă ar fi citit dintr-o scrisoare decolorată, ca și cum n-ar fi putut descifra toate cuvintele de la prima încercare. În plus, mai vorbea și într-un dialect rural care-i crea dificultăți Evei. Traducea poticnindu-se.

– În acea zi, era cald, chiar aproape zăpușeală, trebuia să decorăm toate ferestrele. Toate ferestrele hanului cu numărul unsprezece. Le decoram cu saci de nisip și umpleam toate crăpăturile cu paie și pământ. Ne dădeam osteneală, pentru că n-aveam voie să greșim. Spre seară ne-am terminat treaba. După aceea i-au dus pe cei opt sute cincizeci de oaspeți sovietici în pivnița hanului. Au așteptat până a venit întunericul, ca să se poată vedea mai bine lumina, presupun. Apoi au aruncat lumina în pivniță, prin puțurile de aerisire, și au închis ușile. În dimineața următoare au fost deschise ușile iar. Noi a trebuit să intrăm primii. Cei mai mulți oaspeți erau iluminați.

Bărbații din cameră o priviră pe Eva. Eva simți cum i se face puțin rău. Ceva nu era în regulă. Tânăra bătea, ce-i drept, impasibilă la mașina ei. Blondul o întrebă însă pe Eva:

– Sunteți sigură că înțelegeți corect?

Eva răsfoi prin dicționarul ei de specialitate.

– Scuze. Eu traduc de obicei la contractări, deci în chestiuni economice, și la negocieri pe probleme de despăgubiri…

Bărbații au schimbat câteva priviri. Blondul a clătinat nerăbdător din cap, însă bărbatul noduros de la fereastră i-a făcut semn să se liniștească. David Miller o privea pe Eva disprețuitor din capătul celălalt al camerei.

Eva luă dicționarul general, care era greu ca o cărămidă. Îl deschise și constată că nu era vorba de oaspeți, ci de deținuți. Nu era han, ci un bloc. Și nici o lumină. Nici o iluminare. Eva se uită la bărbatul de pe scaun. Acesta o privi la rândul lui de parcă lăuntric și-ar fi pierdut cunoștința.

Eva spuse:

– Îmi pare rău, am tradus greșit. Este așa: I-am găsit pe cei mai mulți deținuți asfixiați de gaz.

În încăpere se lăsase liniște. David Miller vru să-și aprindă o țigară. Un timp, bricheta lui refuză să funcționeze. Rșșt-rșșt-rșșt. Blondul tuși apoi și-l privi pe cel noduros:

– Putem și-așa fi bucuroși că am găsit totuși un înlocuitor. Atât de repede. Mai bine decât nimic.

Acesta răspunse:

– Să încercăm mai departe. Ce altceva putem face?

Blondul i se adresă Evei:

– Dar dacă nu sunteți sigură, verificați imediat.

Eva dădu afirmativ din cap. Traducea încet. Domnișoara bătea la fel de rar la mașina ei.

– Când am deschis ușile, mai trăiau o parte din deținuți. Cam o treime. Fusese prea puțin gaz. Se repetă procedura cu o cantitate dublă. Acum am așteptat două zile până să deschidem din nou ușile. Acțiunea a fost un succes.

Blondul se ridică în picioare îndărătul biroului său:

– Cine a dat ordinul?

Împinse ceștile de cafea mai încolo și înșiră douăzeci și una de fotografii pe masă. Eva privi dintr-o parte chipurile. Bărbați, în fața unor pereți văruiți în alb, cu numere sub bărbie. Unii erau însă în grădini însorite, jucându-se cu câini mari. Un bărbat avea o față de cimpanzeu. Iosif Gabor se ridică de pe scaun și se apropie de masă. Se uită lung la fotografii și apoi indică atât de brusc una dintre ele, încât Eva tresări. În poză, un bărbat mai tânăr apucase de ceafă un iepure gras și-l ținea în fața aparatului de fotografiat zâmbind mândru. Bărbații din încăpere schimbară priviri mulțumite, dând din cap. Și tatăl ei crescuse iepuri de casă, gândi Eva, în grădina lor de zarzavat din afara orașului, unde cultiva și legumele pentru bucătărie. În cuștile mici stăteau câteva animăluțe care mestecau mereu. Însă când Stefan pricepu într-o zi că el nu numai că-și mângâia camarazii de joacă mătăsoși și-i hrănea cu păpădii, ci îi și mânca, făcu o criză groaznică de plâns, așa că tatăl lui renunță să mai țină iepuri.


Casa germană / Annette Hess; trad. din germană și note de

Daniela Ștefănescu. – București: Humanitas Fiction, 2020

[1] Biscuiți germani, care se pregătesc în preajma Crăciunului și sunt puternic aromatizați cu scorțișoară, cuișoare, eventual nucșoară, ghimbir etc.

© Humanitas Fiction

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Open Call: Media Incubator 2021

Dacă sunteți pasionați de jurnalism și vreți să descoperiți tainele presei de calitate, Goethe- Institut București vă invită între 14 – 17 octombrie 2021 la MEDIA INCUBATOR București, un eveniment ce presupune întâlniri cu speakeri, workshopuri cu mentori – jurnaliști români și germani consacrați, ori activități conexe.

Vlad Drăgoi: „Am lucrat mult pe punchlines și mi-a fost la îndemînă”

Anul trecut apărea la OMG Publishing House volumul „Aer, păsări, bere”, de Vlad Drăgoi, care a atras imediat atenția cititorilor. Ca să o cităm pe Anca Zaharia: „Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni.”

Un poem de Elena Boldor

„Elena nu se teme să arate piele învinețită pe sub strasurile de siliciu și să încerce să îmbrățișeze întreaga lume în gol, strângându-se de fapt pe sine la piept.” (Florentin Popa)

Ce te face specială, Stela?

Corina Sabău este câștigătoarea Celei De-a Doua Burse de Creație DLITE – ediția 2021, în valoare de 1000 de euro; vă invităm să citiți un fragment din romanul ei în lucru.