De fiecare dată când m-am aflat în fața unuia dintre eroii mei, timiditatea mea provincială m-a împiedicat să-i pot adresa vreo întrebare. De regulă, eroii mei sunt oameni care au trăit totul; care au mers până la capătul spaimei; care au văzut dincolo. Celan e unul dintre ei. Ce poți să-l întrebi pe un astfel de om?
Îmi aduc aminte, din Caietele lui Cioran, că până și pe el îl intimida Celan. Când îl vedea prin Paris, scurgându-și pe lângă zidurile orașului-lumină tristețea venită direct de dincolo, din marile întinderi de întuneric, Cioran era paralizat. Doi erau oamenii care-l intimidau: Celan, prin tristețea lui inumană, supraumană – și tocmai prin asta monstruos de umană, atât de definitoriu umană. O tristețe cât pentru toată specia. Purtată în cârcă de câțiva aleși ai disperării – pentru ca noi, ceilalți, să putem supraviețui.
Al doilea era Beckett. Îl întâlnește o dată întâmplător prin Jardin de Luxembourg, irlandezul citea ziarul – iar Cioran, arhicinicul, cel dezvrăjit de tot umanul, nu are curaj să-l deranjeze. Beckett i se părea singurul om nobil pe care-l întâlnise. De fiecare dată când notează ceva în Caiete despre el, apare referința asta la un tip de noblețe naturală.
Tristețea excesivă – și noblețea excesivă: iată cele două calități care-l intimidau pe Cioran. Și care, cu atât mai mult, m-ar intimida pe mine, care cred încă în oameni cu o naivitate provincială de care Cioran ar fi râs în hohote. Așa că știu sigur că n-aș îndrăzni să-l întreb nimic. Poate doar dacă ar vrea să-i recomand un loc unde să poată să bea cafea în liniște.
Iar el cred că mi-ar răspunde că ar vrea.
Și eu, admit, mi-aș răspunde la fel.
(Nu fiindcă tristețea excesivă ar fi vindecabilă prin cafea. Nu e. Dar singurătatea excesivă & cafeaua neagră sunt, adesea, singurul ei anestezic.)
