Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
© Suhrkamp Verlag

Deniz Utlu: Fragment din romanul „Către dimineață”

Deniz Utlu s-a născut în 1983 la Hannovra, a studiat macroeconomie la Berlin și Paris. Din 2003 până în 2014 a fost redactorul revistei de lifestyle freitext. Romanul său de debut, Die Ungehaltenen, apărut în 2014 a fost montat în 2015 într-un spectacol de teatru la Maxim Gorki Theater. Din 2017-2019 a scris pentru Tagesspiegel rubrica Einträge ins Logbuch. A mai scris piese de teatru, poezie și eseuri (printre altele pentru Frankfurter Allgemeine Zeitung, Stuttgarter Zeitung, Tagesspiegel și Der Freitag). Lucrează ca cercetător la Insitutul Pentru Drepturile Omului și coordonează în cadrul Maxim Gorki Theater întâlnirile literare Prosa der Verhältnisse. În anul 2019 i-a fost acordat „Premiul Pentru Literatură al Orașului Hannovra“. Romanul de față Gegen Morgen (Către dimineață) a apărut în 2019 la editura Suhrkamp.

La coada de la security check unui bărbat îi pulsează venele de la gât, pentru că îl înghesui. Și noi trebuie să zburăm tot azi, bombăne o femeie. După ce trec prin chestia aia care piuie, trebuie să-mi dau jos papucii, le spun că zbor doar până la Frankfurt, că ratez zborul, dacă nu se mișcă mai repede. Bărbatul cu mănuși de unică folosință insistă să deschid larg brațele. În timp ce îmi atinge cu mâinile subsuoara, mă gândesc că pentru unii asta e singura formă de îmbrățișare.

La poarta de decolare o femeie din echipajul de la sol trage de banda retractilă și blochează accesul. Afară se închid ușile autobuzlui. Dacă e prea târziu vreau să mă duc acasă, cu tot cu pardesiu și geantă, Frankfurt nu depinde de mine. Am ajuns prea târziu?, întreb, și femeia dă din cap, îmi spune că sistemul se închide la fără un sfert și îi sunt legate mâinile, se uită la încheieturile mâinilor ei, pe stânga are un tatuaj caligrafiat. Fără șaișpe, îi spun eu, mai sunt șaișpe minute până la fix. Trage cartea de boarding peste scanner, piuie. Deschide accesul spre culoar, apoi ușa, autobuzul care deja plecase se oprește, pasagerii privesc lipsiți de orice expresie. Grăbiți-vă. Nu știu dacă să mă grăbesc, îi zic. Mă înlănțuie un val de căldură, la subsuori, între omoplați, mă strânge de gât. Ploaia s-a întețit.

Oamenii din autobuz se uită la mine, până și șoferița se întoarce. Cei mai mulți dintre ei stau în picioare, au câte o valiză între picioare sau câte o geantă pe umăr, cărți și ziare în mâini sau vârâte la subraț, un bătrân are un buchet cu flori galbene. Simt în spate răceala ușii, de a cărei sticlă mă sprijin. Un bărbat cu ochelari cu ramă de baga neagră și păr puțin, dar pieptănat mă salută: Bună ziua. E mic, are o statură ieșit din comun de dreaptă și gâtul scurt. Dau din cap ca să-i răspund la salut. Ne încadrăm bine, zice el rânjind. Lentilele groase îi măresc ochii pe care-i mișcă sub pleoapele pe jumătate închise, în intervale neregulate, ca o șopârlă. Nasul îi e atât de mic, încât aproape dispare sub ochelari. Ajunși lângă avion sunt primul care coboară din autobuz. Nu vreau să fiu nevoit să aștept împreună cu el pe scară.

Mă ghemuiesc într-un colț pe locul meu de la geam. Aud cu ochii închiși oamenii care-și caută locurile: o pungă foșnește, clapetele compartimentelor pentru bagaje sunt deschise și trântite înapoi, un copil numără rândurile de scaune, un bebeluș plânge. Turbinele încep să vâjâie. Pe geam se văd mașini dreptunghiulare în mișcare. Bună, spune bărbatul de lângă mine. Șopârla. Avem o mică întârziere, dar recuperăm sigur. Nu mă grăbesc, îi răspund. Își încrețește fruntea.

Zburăm.

Trebuie să fim deja deasupra Magdeburgului, insistă bărbatul și trage de gulerul cămășii încercând să se facă mai lejer. Afară totul e alb.

La un moment dat pilotul anunță prin difuzor că urmează aterizarea. Din cauza traficului intens obținuse abia acum permisiunea, avem în jur de treizeci de minute întârziere. Din partea mea putem să mai dăm ture deasupra orașului ore întregi. Șopârla îmi zâmbește. Ce vă aduce la Frankfurt? Îi fac o vizită prietenei mele, îi spun. Tot e greșit în propoziția asta. Sunt o molie care dă ture în jurul orașului. Șopârla zice că o vizită la Franfurt merită întotdeauna. Fix în clipa aceea avionul cade într-un gol de aer, șopârla strigă: Hopa!, urmat de un râs nesigur, de parcă l-aș fi surprins într-un moment jenant. După care din nou cădem. Pentru prima dată înțeleg fizic importanța centurii de siguranță. Organele mele se mișcă în altă direcție decât corpul care le cuprinde. Se desprind, stomacul se deformează, apasă pe plămân și-mi îngreunează respirația. O senzație aproapiată de greață, dar altfel.

Văd gălăgia, n-o aud, doar văd: ochi umezi de copil, obraji aburiți, degete care se înfing în scaunele din față, șopârla își ține capul în poale, puținul păr i se așază pe creștet în șuvițe transpirate. Îmi imaginez cum cădem mai departe, cum astea sunt ultimele minute ale vieții mele, înainte de prăbușire.

În față mea se rostogolește o carte pe culoar, și în spate se aude o bufnitură, mă uit în jur, ușa de la toaletă se deschide și se trântește la loc. Un bărbat boxează în spătarul omului din față. Poartă cămașă și cravată, părul scurt și blond îi e turtit pe cap, mai dă un pumn scaunului. Recunosc un zâmbet pe fața lui. Și bărbatul de lângă șopârlă zâmbește, însă bucuria și durerea nu pot fi deosebite. Își ține cartea deschisă în poale și încearcă să citească mai departe, de fiecare dată când situația se liniștește. De unde atâta siguranță? Sau poate nu acordă importanță acestui moment: doar un minut printre celelalte minute trecute în viață. Șopârlei îi lucește transpirația pe ceafă.

N-am mai văzut-o de mult pe mama. Dacă m-aș prăpădi, n-ar suporta. A nu suporta înseamnă să nu mai poți trăi viața, așa cum o știai, înseamnă să lași praful să câștige bătălia, să nu mai tragi și nici să nu dai la o parte draperiile. Să uiți ceainicu pe aragazul deschis. Să pui la prăjit pâine mucegăită. Știu că n-o să ne prăbușim. Și totuși: posibilitatea există. Oboseala de azi dimineață, bărbatul care spăla scara blocului, taximetristul. N-ar fi trebuit să iau zborul ăsta, îmi spun, n-ar fi trebuit să iau zborul ăsta. Șopârla se uită de jos la mine, din unghiul ăsta ochii ei par uriași.

Nadia sigur ar încerca să dea de mine, dar telefonul meu ar fi închis. L-ar suna pe Vince, care n-ar ști nimic și ar spune doar că sigur e totul în ordine. Pe maică-mea n-ar suna-o Nadia, nu azi. Nadia care mi-ar lăsa un mesaj vocal întâi pe un ton bând, apoi ușor enervată, apoi furioasă, rănită și ore mai târziu speriată. Maică-mea în cinci ani, Vince în cinci ani, cenușa în care se va fi transformat corpul meu în cinci ani. Știu că nu ne prăbușim. Nadia care și-ar fi purtat copilul la piept, care ar fi rămas în Frankfurt, s-ar fi plimbat pe malul Mainului structurând în mers ultimul capitol din lucrarea de doctorat. Vince într-o locuință la mansardă de o sută douăzeci de metri pătrați cu mașina teleghidată a fiică-sii. Mama într-un azil, un infirmier ar certa-o pentru că iar a vărsat supa din farfurie, de ce nu poate fi atentă. Și Ramón într-un sanatoriu, burdușit cu medicamente. Respir.

Îl văd pe Ramón în geaca lui cu puf, pe care încă o mai poartă în avion, așezat într-unul dintre rândurile din față. Și el foarte liniștit. În cădere totul coexistă, ce a fost și ce n-a fost și ce a fost doar în mine. O mutiplicare a tuturor experiențelor. Nu m-am mai gândit de mult la Ramón. Și taman acum în minutele care ar putea fi ultimele, reapare. El, pentru care nu se mai găsea niciodată loc, el, care era întotdeauna prea exagerat, întotdeauna în plus, niciodată binevenit, doar prezent. Realizez că zâmbesc; un zâmbet care-mi încordează mușchii feței – până acum nici nu știam că îi am – și îmi simt oasele ca pe o bucată de piele tăbăcită.

Nadia îmi reproșează dezordinea jalnică a timpului, îmi spune, ai treizeci și trei de ani, dar trăiești ca un student. De ce să nu mergi la cinșpe ani la facultate, la șapte ani să râzi de povești și la treizeci și doi să crezi în puterea dragostei, zic eu. De ce să nu fii om de afaceri la douăzeci de ani și la șapteșcinci de ani să depui acte pentru finanțarea studiilor? Întâi mori, după aceea trăiești. Hopa, repetă șopârla, repetă și zâmbetul celui jenat. Organele din corpul meu sunt în cădere.

Nadia și cu mine într-o seară de primăvară pe Bergmannstraße, copacii încă fără frunze, afară e plăcut, oamenii pe terasele cafenelelor, cerul albastru închis, lumini la ferestrele caselor, prin sticla geamurilor se văd bucătării, oale, cărți și flori. Vreau să păstrez momentul acesta, mă opresc, ea, ținându-mă de braț, trebuie să se oprească și ea, ne sărutăm, totul în jurul nostru se transformă într-o gară, vatmanii fluieră, trenurile sosesc, oamenii fug pe peroane cu valizele după ei, îndrăgostiții pe jumătate în ușa trenului, o parte din ei e deja plecată. Ceva din mine a fost mereu plecat. Eu, la douăzeci de ani, în pădurea din mijlocul orașului, lumina străbate spațiile dintre frunzele de pe cărare, dar sunt deja pe peronul meu, în trenul meu. Nadia, care-mi povestește despre cel mai veșnic moment al nostru, ziua aceea cu vânt, în turnul din Swinemünde, capetele noastre ivite de sub glugi și corbii care se plimbau pe balustrade, ea povestește, dar eu mă gândesc că mâine dimineață trebuie să mă trezesc devreme, mâine va fi o zi lungă.

În avionul ăsta care cade nimic nu e trecut, nu mai sunt pe fugă. Aici orice grabă e neîntemeiată. În cădere liberă gravitația se dizolvă, nu cădem, plutim, gravitația și timpul. O indiferență care mă miră: brusca posibilitate, ca viața să mi se întrerupă, nu mă afectează. Cad. Șopârla își ridică capul și trage aer în piept.  Pe culoarul avionului sunt pahare și genți. În viața mea scurtată domnește o secundă de liniște, o secundă de eternitate.

Manuela Klenke
Manuela Klenke
Traducătoare. Traduceri publicate: "Null Komma Irgendwas" (trad. "Interior zero" de Lavinia Braniște), "Sonia meldet sich" (trad. "Sonia ridică mâna" de Lavinia Braniște), ed. mikrotext, "Die grünen Brüste" (trad. "Sînii verzi" de Florin Iaru), ed. danube books. În prezent lucrează la o antologie de poezie germană contemporană care va aparea în 2022 la Casa de Editură Max Blecher.

Citește mai mult:

Fragment din romanul „Carne de om” de Marcel Beyer

Marcel Beyer s-a născut pe 23 noiembrie 1965 în Tailfingen/Württemberg și a crescut în Kiel și Neus. Din 1987 până în 1991 a studiat Germanistică, Anglistică și Literatură comparată în cadrul Facultății din Siegen. A obținut numeroase premii dintre care amintim Premiul „Joseph Breitbach” în anul 2008, Premiul „Georg Büchner” în anul 2016 și Premiul „Peter Huchel” în anul 2021. Până în 1996 a trăit în Köln, apoi s-a mutat la Dresda.

Mara-Daria Cojocaru: Îndreptar pentru ultimul om

Mara-Daria Cojocaru s-a născut în 1980 la Hamburg. Este scriitoare și predă filosofia la universitate. Abordează în tradiția pragmatismului tematica eticii animale și politice. Scrie în compania animalelor. Personal gândește mai puțin în termeni de activism și potențialism – motiv pentru care câinii ei o consideră dubiosă. Cu toate acestea încă se joacă cu ea.

Un fragment din romanul „Annette, epopeea unei eroine” de Anne Weber

Anne Weber, scriitoare și traducătoare, s-a născut în 1964 la Offenbach. În 1983 a plecat la Paris unde a studiat Literatura franzceză și Literatura comparată în cadrul Universității de la Sorbona. Între 1989 și 1996 a lucrat ca redactor pentru diverse edituri din Franța.

Jan Curtiș de Bogdan Perțache

Bogdan Perțache a publicat proză scurtă în Literomania, Revdepov, O mie de semne, OPTmotive, LiterNautica, Itaca, Viața medicală, Timpul și Familia. Urmează să debuteze în volum la editura Polirom.