Volumul acesta este senzorial și ne face să redesenăm un labirint al unor momente cheie din viață. Retrospectiv, ce mirosuri îți aduc aminte de copilărie? Cum e să îmbini simțurile de acum cu simțurile de odinioară? Cum păstrezi fidelitatea acestora?
Sunt mai multe mirosuri care mă întorc în perioada speranțelor și a marilor așteptări. Îndeosebi, sunt mirosurile din încăperile în care m-am simțit în largul meu, iubită, așteptată, unică. Țin foarte bine minte mirosul din casa mămucăi Nina, mama tatei, cea de la care am aflat, pentru prima oară în viață, că sunt deșteaptă:
— Bună ziua, se saluta ea pe drum cu sătenii, după care ne prezenta, pe mine și pe sora mea, Victoria, proaspăt ajunse la ea, să petrecem câteva săptămâni în sătucul de pe malul Răutului. Astea sunt fetele lui Filea, strașnic deștepte.
Memoria mea a păstrat, de fapt, un amalgam de mirosuri vindecătoare: de medicamente, ulei de la mașina de cusut, stofă nouă. Peste astea, s-ar adăuga mirosurile de mâncăruri specifice zonei: mămăligă cu brânză de oi, lapte proaspăt fiert, cucoșei din porumb, plăcințele cu chișleac, colțunași, mere văratice. De cele mai multe ori, amintirea mirosului e însoțită de amintirea gustului, ceea ce îi amplifică impactul. Apoi, se suprapun sunetele: ticăitul ceasului deșteptător, plus melodia altui ceas, cu muzică, neobișnuit, care, la fiecare oră, cânta melodia ,,Stepi da stepi krugom”. Ceasul ăla arăta ca un mic radio, îl primise tătuca de la kolhoz, drept premiu.
La sfârșitul acestei veri, am fost la părinți și, trecând pe lângă școala veche, am cules dintr-un prăsad, pe care îl țin minte din timpurile când abia mergeam și mă lua mama cu ea la careurile de început de an școlar. La 1 septembire, dimineața, elevii erau aliniați în curtea școlii. Unor clase le revenea locul de sub prăsad sau, cum i se spune la noi, ,,prăsădari”, doldora de pere galbene, răscoapte. Îmi plăceau careurile alea, mirosul școlii, mirosul de cărți, caiete, creioane noi, de astre și gheorghine, florile lunii septembrie și de prăsade galbene. Așa că, odată cu mustul din acea pară galbenă, sălbatică, care mi-a umplut gura, mi-au țâșnit instantaneu și lacrimile. Teleportarea a fost momentană, o mașină a timpului la care nici nu speram.
Dacă m-aș aventura să înșir aici toate mirosurile, lista ar ieși foarte lungă, chiar interminabilă. Poate voi încerca vreodată să fac totuși una, în care să încapă mirosurile minunate din copilăria mea, foarte diferite, contradictorii, tari și fine deopotrivă: cel al cărbunilor din cazangeria veche a școlii, dar și mirosul unui parfum franțuzesc, făcut de sovietici în parteneriat cu parfumierii francezi, Novaya Zarya cu L´Oréal, ,,Eau Jeune. Pour vous et peut-être pour lui ”, pe care mi-l dăruise profesoara de română, Vera Toma, de ziua mea, când împlinisem 15 sau 16 ani. Vera Toma nu mai e, dar mirosul acelui parfum îmi va aminti mereu de ea, de casa ei și de atmosfera unei vieți deosebite.
Încerc să îmbin simțurile, aș zice că sunt destul de fidelă trăirilor mele, acumulate de-a lungul anilor, stau toate pe polițele lor, învăluite de mirosuri inconfundabile. Am destule lucruri vechi, care îmi încurcă uneori să merg înainte, să las naibii amintirile care, da, pot fi benefice, dar pot fi și extrem de distructive în viața de zi cu zi. M-aș bucura să găsesc un echilibru.
În unele poeme apare laitmotivul FaceBook-ului, acest depozitar al momentelor noastre. Îți mai aduci aminte care a fost prima ta postare pe FB? De ce avem tendința să postăm pe FB frânturi din momentele festive sau mai triste ale vieților noastre? Tu scrii: prima mea pască/a ieșit nesperat de frumoasă/am postat imediat o poză pe FB.
Primul și-a făcut cont pe FB Florin, soțul meu. Mi-a făcut și mie, în toamna lui 2009. Nu erau încă mulți oameni cunoscuți, care să-și fi deschis conturi pe FB. Interacționam cu Mihai Vakulovski, Oleg Brega, Vasile Ernu, Andreea Toma, Răzvan Țupa, cu rudele mele, cu scriitori. De fapt, FB e pentru mine și o agenție bună de știri.
Pe atunci, prin 2009, cei mai mulți eram cu blogurile. Scriam și ne comentam pe bloguri, apoi distribuiam pe FB însemnările de pe blog. Prima mea postare pe FB a fost o distribuire de pe blogul meu. Era o însemnare (de rău) despre scriitorul Zahar Prilepin, prezent atunci la București, la un festival de literatură. M-am amuzat, când am revăzut postarea. Nu am deloc încredere în național-bolșevism nici acum, cum n-am avut nici atunci. Și nici Prilepin nu mi-a devenit simpatic.
,,Naţional-bolşevicii se simt bine la Bucureşti
Am sperat că o să pot ajunge la Festivalul de Literatură de la MŢR, dar, din păcate, aşa şi nu mi-a fost dat. Am ratat astfel întâlnirea cu prozatorul rus neobolşevic Zahar Prilepin. În consecinţă, am ratat să îi pun câteva întrebări incomode ,,naţbolului”, pe care le-am păstrat pentru Vasile Ernu. (Vasile a zis că nu e supărăcios şi îl pot întreba orice.) Prezent inclusiv pe coperţile revistelor lucioase din Rusia, Prilepin reprezintă, în viziunea mea, ,,glamourizarea” terorii. Fiecare ţară cu eroii (şi scriitorii ei), numai noi cu ai noştri.”
Am mai găsit și o invitație de la Răzvan Țupa. Ce vremuri ale începutului serios al FB în România!
În general, avem tendința de a posta tot felul de lucruri intime pentru că avem oareșce înclinații spre exhibiționism, probabil. Mai e și partea fals psihoterapeutică. Mai e nevoia de publicitate, când e vorba de scriitori, actori, pictori etc.
Cel mai des, însă, folosesc FB ca pe o agenție de presă cu multe ramificații. În plus, îi urmăresc pe oamenii care mă interesează și de la care am ce învăța.
Ți-a fost teamă vreodată că amintirile pe care le-ai avut și le ai vor putea cândva să se disipeze? Că nu-și vor mai găsi drumul spre casă?
Da, bineînțeles. Ar fi groaznic. Din păcate, nu suntem scutiți de un astfel de sfârșit. Sper totuși ca Dumnezeu să fie milostiv cu mine.
Dacă nu ar fi mirosurile, ce ar putea să te apropie de tine și trecutul tău?
Mirosurile nu sunt unicele punți de legătură cu trecutul. Nu au cum fi. De cele mai multe ori, ele însoțesc imagini, sunete, filme întregi și amplifică impactul lor, așa cum o fac și gusturile. Omul e un animal foarte complex, mirosul și gustul îl fac să simtă totul la limită.
Când lumile în care ne-am format se modifică, cum reacționezi? Cum îți apropii lumile noi, lumile străine de tine?
Greu. Ca să-mi devină apropiate, lumile noi trebuie să conțină elemente din lumile mele vechi, elemente esențiale fără de care nu aș fi eu.
Schimbările (de orașe, de mediu) ți-au oferit libertatea pe care ți-o doreai?
Da. În linii mari, da. Cea mai mare libertate mi-a oferit-o Florin, m-a înțeles și nu mi-a pus niciodată piedici. Mediul bucureștean a fost și este, din toate punctele de vedere, foarte prielnic pentru mine.
Cum îți explici că asociem diversele lucruri pozitive, care am dori să ni se întâmple, cu gradul de virtuozitate la care am ajuns? Pe principiul nu am făcut X, nu merit asta?
Grea întrebare, dragă Andra. Dar nici nu mi-ai promis că va fi ușor. J Eu mă compar cu alți oameni de vârsta mea. Știu, știu, e total greșit să faci asta, dar mă uit la ei și constat că au ajuns unde au juns (sus, cum altfel?) pentru că au fost consecvenți, au muncit, au știut să folosească oportunitățile etc. Uneori mi se pare că nu am făcut suficient de mult, că nu am fost lucidă, că am ratat momente importante și mă gândesc: dacă nu am făcut, de ce aș merita?
Cum te simți după publicarea cărții?
Cartea asta mi-a adus multe satisfacții: mi-a ieșit cum am vrut, arată minunat, are o copertă fabuloasă, s-a bucurat de multe cronici, recenzii, toate de bine. Eu am primit o sumedenie de mesaje de la cititori. Dar nu pot spune ,,m-a eliberat”, așa cum am auzit că li s-a întâmplat atâtor poeți. Poate mi se va întâmpla la cea de a patra. Lia Faur m-a asigurat că va urma, zicea că probabil mai am de scris. Sper să fie așa.
Diana Iepure (n. 1970, Chișinău) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004) și O sută cincizeci de mii la peluze (2011). A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).
