Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba?
Cum se vede lumea de acolo, de dincolo de toate cele rele și nedorite ce ni se întâmplă acum? Cum e să fii poet într-o lume a Poeziei însăși?
Ce crezi că ți-ar răspunde?
Cred că mi-ar răspunde în versuri:
Nisipul din urne
Verde-mucegai este casa uitării.
La fiece poartă-adiindă se-nvineţeşte menestrelul tău decapitat.
El îţi bate toba din muşchi şi-amar părul sexului;
cu degetul supurind al piciorului îţi pictează sprînceana-n nisip.
Mai lungă-o desenează decît era, şi roşul buzei tale.
Tu umpli-aici urnele şi ţi-ai hrăni inima.
sau…
Astfel ai devenit tu însăți, oare,
cum niciodată eu nu te-am ştiut:
îți bate inima în largul mare,
tocmai într-al fîntînilor pămînt,
unde nu bea vreo gură; nici vreo formă
să pună umbrelor hotar nu vrea,
unde și apa curge doar de formă
şi precum apa spumegă părerea.
În toate, însă, fîntînile-ai urcat,
părerii oferindu-te, plutind.
Un joc acolo chiar tu ai inventat,
care uitat de toți va fi fiind.
Cum ți-ai răspunde tu însăți acestei întrebări?
Ce l-aș întreba acum și aici pe Paul Celan? Nu știu care ar fi prima întrebare… dar știu că, înainte de orice cuvânt e o tăcere. Una incomensurabilă, atât de necesară construirii unui dialog. Și după tăcerea asta atât de plină de cuvinte, l-aș întreba despre meridian și despre Naum, despre cum este să locuiască în propria lui poezie, despre ce se mai păstrează din credințele lui. Despre cât de des îi este cu albastru-n suflet, despre cum e să nu-ți afli sfârșitul niciodată, pentru că ai intrat în memoria cititorilor care, iată, vă rostogolesc gândurile iar și iar.
Paul Celan, 100 de ani de la naștere. Dar dincolo de cei 100 de ani mai stau să vină alți o mie. Și încă o mie. Și iată cum devine posibilă veșnicia. Îți mulțumim, poete, că ne-ai arătat că este posibil să facem parte dintr-o veșnicie atât de caldă și de umană!
