Când și cum a luat naștere colecția „Biblioteca de proză contemporană” de la editura Litera? Cum te simți coordonând această colecție?
Vara trecută m-am întâlnit întâmplător cu Dan Vidrașcu. El voia să facă o colecție, iar mie mi-a plăcut foarte mult ideea, mai ales viziunea asupra colecției. Cum aveam deja multe manuscrise trimise de scriitori tineri, mi s-a părut că n-ar fi greu să încep. Dar abia în noiembrie au fost gata pentru tipar primele cărți. Trăim într-o perioadă în care lumea se îndepărtează de lectura clasică, de biblioteca pe care o știam noi, dar se deschid alte oportunități. Editura Litera funcționează pe un teritoriu uriaș, în care încap și noile tipuri de cititori. Inițial am fost fascinată de studiourile de înregistrare din editură, apoi au urmat experiențe scriitoricești insolite. În primul rând că am înregistrat romanul Paturi oculte și de-a lungul ședințelor am evaluat acțiunea cărții din afară, intrând în contact cu alte zone ale poveștii, decât cele pe care mizasem în scris. Și-a urmat surpriza de proporții: audiobook-ul s-a vândut excelent, iar în momentul de față Paturi oculte este cel mai ascultat audiobook de pe citeste.ro. Nu voi vorbi aici despre celelalte suporturi de lectură, ci mă voi mulțumi să spun că schimbarea pe care o trăim în momentul de față pentru mine este benefică. În jurul acestei euforii a crescut colecția, cu autori tineri și mai puțini tineri, între care prozatori deja recunoscuți, ca Radu Aldulescu, Radu Găvan, Liviu G. Stan, sau tineri, aflați încă în zona debutului, ca Alexandra Niculescu, Allex Trușcă, Tudor Runcanu ș.a. Prin urmare s-a conturat un plan editorial, constituit din 10 cărți pe an, în principal romane, dar și o carte de povestiri. Pe timpul verii avem un concurs de debut – anul acesta este în plină desfășurare. Este dedicat primului roman și ne așteptăm ca acei scriitori care n-au putut să publice, dar au un text în sertar, să vină spre noi. Din start am respins plachetele de povestiri care-și pot găsi mai ușor editor, alegând acea primă operă epică derulată pe un număr de pagini suficient pentru a impune un mesaj. Mă aștept să găsim naratori insoliți, fără artificiile de circulație. Abia după finalizarea concursului, în octombrie, se va contura și colecția. În acea lună vor fi publicate două romane: cel al premiatului/premiatei și un roman proaspăt, al lui Radu Aldulescu.
Recent, a apărut volumul Treisprezece. Proză fantastică, prefațat de Andreea Apostu. Cititorii vor găsi aici 13 autori și 16 proze fantastice. De ce este necesară o astfel de carte astăzi? De cât timp cititorii din România nu s-au mai delectat cu o culegere de proză fantastică?
Treisprezece este un volum colectiv, care cuprinde povestiri scrise la solicitarea editurii. Practic nu am antologat narațiuni deja existente, ci am făcut invitații, iar cei care au răspuns sunt în general scriitori dedicați genului fantastic. S-a întâmplat să fim până la urmă 13 – și eu fac parte dintre ei, am putea spune că de dragul echilibrului am devenit cea de-a 13-a. Îmi place această cifră, Eliade o considera un fel de ușă spre infinit, deoarece este așezată după fanfaronul 12, devenit un fel de efigie a unei lumi, a unui ciclu: anul are 12 luni, dar pentru cine este înzestrat cu simțuri speciale există și o treaptă spre cea de-a 13 lună, subtilă, evadată din timpul opresiv. Într-un fel, titlul trimite la tipul de fantastic tradițional. Noi toți treisprezece suntem cititori de proză sud-americană și credem că există un număr însemnat de cititori ai acestui gen.
Ce așteptări ai legate de receptarea cărții? Înclina până acum balanța sau gustul publicului spre alte genuri, de exemplu, SF?
Cu siguranță, există un public important pentru fantasy, pentru SF. Dar volumul Treisprezece nu merge în direcția respectivă, dorindu-și să se întoarcă la eliadism, cu mijloacele prozei actuale. Prin urmare, ne așteptăm ca în primul rând cititorul de proză eliadescă să se îndrepte spre noi. Apoi ne dorim ca universul cărții să fie și un loc de popas, de reevaluare a fantasticului tradițional, de la care să se deschidă după aceea alte perspective.
Volumul se deschide cu un text scris de tine – „Prin ochii mei de ambră”. Care au fost primele tale legături cu proza fantastică (autohtonă și nu numai) și cum a continuat odiseea fantastică?
Este un fel de intro, de câteva paragrafe, o punte spre cititor. Toate volumele din colecție respectă canoanele tradiționale, chiar dacă nu întocmai: respectiv, au o mică prefață, uneori, un cuvânt din partea autorului. Am crescut cu astfel de ediții, cu literatura clasică, încât pot spune că primul contact cu fantasticul, după perioada basmelor, a avut loc prin miturile greco-latinității. Însă adevărata școală a generației mele a fost în siajul literaturii sud-americane. Unul dintre primele romane citite – Oameni de porumb de Asturias –, cu un gen de epos magic, m-a făcut să mă atașez de literatura sud-americană. După aceea au urmat Manuel Mujica Láinez, Borges, Adolfo Bioy Casares, Marquez, Llosa, Alejo Carpentier. Abia după aceea a venit José Saramago, mai tehnic, fără libertățile celorlalți. La finele anilor 80 circulau antologii de proză fantastică, în special noir, începuse deja amestecul genurilor. Apoi, la noi, imediat după 90, a avut loc o explozie de literatură SF, din ruinele căreia a apărut noul trend, care combina magicul latino, erudiția lui Eco, pragmatismul epicii europene, tendință ajutată și de ecranizări – Danilo Kiš, Süskind, Pamuk, Zafón, Vodolazkin. Și să nu uităm influența masivă a filmului, care a deplasat atmosfera interioară către un vizual obsesiv. În ceea ce mă privește, experimentul meu cel mai complex în construcția fantasticului se derulează în Homeric și se definitivează cu Paturi oculte – două romane legate compozițional și ca mesaj estetic. Tocmai de aceea, am simțit nevoia unei întâlniri cu ceilalți scriitori de gen, iar actualul volum, Treisprezece, e un fel de pauză necesară, de întâlnire plăcută: aduce texte care încearcă formule familiare mie.
Ce influențe ai sesizat în cele 16 proze din antologie? Se îndepărtează autorii de anumite formule folclorice „în favoarea unui fantastic al literaturii culte și urbane, influențat de scrierile autorilor străini din ultimul secol”?
Cum spunem, toți suntem cititori de proză sud-americană, dar și cunoscători ai ficțiunii lui Eliade. Cam acestea sunt influențele, în mare. Filonul folcloric a fost de multă vreme abandonat – doar una dintre povestirile lui Mihail Victus mai păstrează o temă parțial populară. Răileanu intră în dialog cu Saramago, Mihai Ene face trimiteri la Eliade, Mîndruță, adeptul unui fantastic de nuanță satirică – e sartrian. Ganea vine în continuarea Trenului de noapte (povestirea lui Ioan Groșan). Tot de-acolo pornește și Allex Trușcă, însă cu mijloacele fantasy-ului urban. În ceea ce mă privește am încercat o replică la Kafka, Gregor al său aflându-se în mai multe minți (cred că și Ene face o referire). Pavel Nedelcu scrie pe linia prozei stranii, gogoliene, cu satiric edulcorat în simboluri. Există și o tentativă de basm modern, la Soviany, dar și o parodie excelentă, scrisă de Cosmin Leucuța. Dintre noi, Iulia Micu se depărtează puțin de fantasticul tradițional, alunecând spre Neil Gillman. Găvan e nehotărât între realismul visceral și cel magic, iar Iulia Pană face o mitologizare de tip suprarealist.
Cum ai realizat selecția celor 13 autori, ce particularități ale scrisului lor te-au atras?
Am avut câțiva lectori, între care Andreea Apostu, preocupată de genul fantastic. Ea a și redactat cartea, a decis prezentarea scriitorilor în volum. Dar cum am ales scriitori preocupați de fantasticul literar, nu s-a pus problema unei selecții.
Au existat și dificultăți pe parcursul închegării „echipei” Treisprezece? Dacă ne referim la alunecarea într-un „teritoriu necunoscut”, care de obicei creează mici anxietăți, ce satisfacții neprevăzute au apărut?
Fiind profesioniști, au trimis textele, le-am discutat, iar Andreea Apostu a încercat să le ordoneze după stil, în așa fel încât să nu se creeze discrepanțe agresive între povestiri. A mai dat o mână de ajutor și Ovidiu Șerban, coordonatorul redactorilor de ficțiune din editură.
Dacă ai crea un citat mai lung din toate cele 16 proze, selectând din fiecare câte un citat, cum ar arăta?
Cam așa:
Herr pare ieșit la plimbare, acum îl văd bine. S-a mai îngrăș̦at, în rest, e neatins. Poartă o mască medicinală, ieftină, de culoare albastră. (Ruști). Nu era timid, dar se simțea inhibat de prezența taximetristei. (Pană) În mașină e întuneric. De pe bancheta din spate, abia dacă poți desluși figura șoferului. (Micu) Îi e dor să fumeze, a încercat să iasă din casă să se mai vadă cu amicii la o bere. (Răileanu) A împins ușa barului și a intrat. La tejghea, barmanul vorbea cu unicul client: o lupoaică. (Leucuța)
Fata se dezbrăcase încet și se așezase lângă el pe patul enorm. (Ene) Blondă, cu părul lung, vopsit, rotundă ca un butoi (Trușcă). Scoase din buzunar un șervețel și dădu la iveală un penis chircit, cu o moacă bleagă. Îl recunoașteți? Sigur că da. (Nedelcu) Muriseră de zece minute, într-un accident de mașină, și-acum încercau să stabilească a cui era vina. (Mîndruță) Iar după o lungă chibzuinţă, cei doi au hotărât ca Haremburga să-l însoţească pe amantul ei la locul supliciului. (Soviany) Crima plutește prin aer, a spus femeia (Găvan). Dar oricât de odioase le-au fost faptele, pălesc în fața celei săvârșite de tine… (Victus) În vara lui ’94, mi-am luat inima-n dinți și am sărit. (Ganea).
_
Celor pasionați de proza fantastică le recomandăm și două trailere ale volumului:
