| © editura Litera

Doina Ruști: „Orice ciudățenie e un miracol, are parte de legături cu un zeu mic”

Vă recomandăm volumul Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, de Doina Ruști, apărut la editura Litera. „Povestirile pe care ni le spune Doina Ruşti, despre iubiri imposibile, sprijinite pe documente şi scrise cu talentu-i bine cunoscut, ridică perdeaua de pe o lume cu obiceiuri, relaţii private nemiloase, comportamente surprinzătoare şi habitudini stranii.“, a scris Eugen Negrici pe coperta a patra.

Ce ciudățenii amoroase din secolul al XVIII-lea v-ar plăcea să mai apară în timpurile de acum? Ar mai fi considerate ciudățenii?

Ciudățeniile sunt perene. Ele apar în zonele de graniță, unde pasiunile și vanitățile se amestecă. O femeie, gătită-fulg intră în Mânăstirea Antim, iar călugării nu pot s-o mai scoată afară. Nu ți se pare ciudat de actual? Ei fac plângere la Mitropolie, apoi la Palat, dar între timp pantofiorii de mătase le intră în urechi, le lasă greieri în sânge. Iar nu după mult, viața mănăstirii nu mai poate fi concepută fără pașii alintați ai vizitatoarei necunoscute. După cum e de înțeles, mi-ar plăcea să ascult șoaptele ciudate ale acestor pantofi, de care sunt îndrăgostită pe NV.

Dacă ar fi să mergem pe firul etimologic al cuvântului „ciudat”, am ajunge la semnificația „minunat”!

Normal, orice ciudățenie e un miracol, are parte de legături cu un zeu mic. Dar ciudat e rudă și cu ciudă, prin urmare e nonconformist și plin de fiere, iar de cele mai multe ori nici nu știe că e așa de diferit în ochii semenilor. Disprețuiește aroganța farfaragiului și dichiseala snoabă, crezând despre sine că e pur și simplu natural, iar pentru că i-e teamă că lumea n-o să-și dea seama de frumusețea fireșteniei sale, se străduiește atât de mult, încât devine o prună uscată, un natantol, o ființă prețioasă și cu ceva electric în ochi. Adică un ciudat și atât. Iar oamenii, ca și faptele sau obiectele ciudate, au o forță de atracție, un teritoriu amoros, îți intră în minte și pulsează în venele tale, ca parte esențială a unei vieți făcute să treacă prea repede.

Încă din copilărie, universul dvs. a fost populat de imagini și documente din secolul al XVIII-lea, care și-au găsit locul, peste ani, în scrierile dvs. Cum ați ales din cufărul cu povești vechi și ce ați lăsat deoparte?

De doi ani și ceva scriu în fiecare săptămână o povestire, pentru blogul din Adevărul, uneori reluată parțial și la Litera MOV – video-povestirile de la Muzeul Literaturii. Inițial am vrut să fac curățenie, să-mi scot din minte o parte dintre povești. Dar chiar de prin primele săptămâni mi-am dat seama că voiam să încerc cât mai multe registre narative. Fiecare povestire are o altă schemă epică. O parte dintre acestea, rescrise, cu oprire în zona ciudățeniilor amoroase, au intrat în această carte, dar am adăugat și texte scrise special pentru Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot, descinse din temă, venind de la sine. Prin urmare, nu aleg, ci las clipa cu toate providențele ei. Când îmi trece prin minte un gând țepos, mă uit la galeriile pe care le lasă în urmă, iar acolo, deus ex machina, apare o parte din istoria mea.
Secolul al XVIII-lea l-am descoperit în cărți, prin Ștefan Lemny, V.A Urechia, apoi căutând prin arhive, în special la Academie, iar la un moment dat am realizat că parte din acel secol se găsea și în casa bunicilor mei. Dar să nu te gândești că sunt aventuri, întâmplări povestite la gura sobei, ori ficțiuni istorice!
Ele vin firesc din mărgica uitată într-o cutie, din silueta fantomatică a unei femei, pomenită într-o plângere de pe vremuri, din scrisoarea unei slujnice care-și revendică o simbrie. Nu povestea în sine e importantă, ci emoția care se strecoară din ea, marcând o geografie, suprapusă perfect, deși straniu, peste actualul București. Ba chiar aș spune că, ținându-mă bine de titlu, se conturează o hartă a întâmplărilor, începând cu actuala stradă a Enei, unde altădată se afla una dintre casele Venețianei Văcărescu, pe care se spune c-ar fi otrăvit-o nepotul ei, poetul Alecu Văcărescu. Acesta ar putea fi un centru al cărții, aflat în legătură subtilă atât cu perioada preromantică, așa cum am învățat-o la școală, cât și cu casa bunicilor mei, în care se află pentru mine toate istoria privată a veacului al XVIII-lea, despre care am scris. O văd pe Venețiana încărcând cuferele în trăsuri, învăluindu-se în blănuri, văd perna rotundă, știi, pernă de mătase, umplută cu paie, special de pus pe jos, ca să-ți odihnești picioarele pe ea… și luând drumul spre Jilava unde avea să moară. În urma ei se întinde tot Bucureștiul, cu foișoare, din care crainicii anunțau veștile în goarnă de alamă, peste orașul cu anterie trandafirii și papuci galbeni, cu trăsuri și cu lăutari. Vreau să spun că nicidecum nu mă interesează vechea istorie a Venețianei, nici să reconstitui moartea ei, faptele istorice etc, ci să fac ficțiune din situații și psihologii tipice pentru zona bizară a pasiunilor.

În povestiri apar obiecte care-s încărcate de istorii atemporale: medalioane cu portrete, gulere și ciucuri, scatulca, degremele de sarâk cu flori albe, ișlice etc. Aceste detalii apar și în unele ilustrații care însoțesc cartea. Cum ați strâns materialele documentare? Ce muzee, palate, colecții private ați vizitat?

Există un fundament al imaginarului meu, nu o documentare, ci doar o sedimentare a observațiilor adunate în timp. Scatulca doctorului și picioroangele purtate de bucureștence se găsesc la Palatul Suțu. Un ișlic fabulos am văzut în timpul studenției la Biblioteca Fundațiilor din Iași. Se spunea că ar fi fost al lui Costachi Conachi, un glob imens, de carton, tapetat cu fâșiuțe de piele fină și vopsit meseriaș, gri-strălucitor, ca o cască de cosmonaut. Degremelele de sarâk le știu de-acasă. Bunică-mea avea unele foarte fine, cele mai multe albe, mărginite cu danteluță, pe care le purta pe frunte și abia peste ele își așeza pălăria. Ea moștenise astfel de deprinderi din perioada interbelică, un timp în care era foarte la modă balcanismul vestimentar.
Dar la aceste experiențe se adaugă și pasiunea mea pentru muzee. Mai ales tablourile m-au interesat de data aceasta. M-am bucurat să dau de Banul Furtună la Palatul Suțu. Figura lui încrâncenată, hainele, care în mod evident, erau ale tinereții lui, mi-au deschis alt drum în povestea pe care o aveam în minte. În muzee se află obiecte și tablouri care merită să fie cunoscute, iar prin cartea aceasta, deși una de ficțiune, am vrut să arăt o față a lumii despre care vorbesc, aflată la îndemâna tuturor. În special Muzeul de Artă din Târgoviște m-a ajutat, prin d-na Maria Neacșu, care a descoperit câteva reproduceri după Louis Dupré, păstrate în depozitul muzeului, dar și alte imagini interesante, Mihaela Velea, de la Muzeul „Th. Aman” din Craiova, ca și Adrian Majuru, cu bine-știuta-i generozitate, – m-au ajutat să completez imaginea lumii fanariote. Cu excepția unui muzeu național, care m-a tratat negustorește, toate celelalte mi-au sărit în ajutor. Alte imagini au fost cumpărate de editura Litera de pe site-urile specializate. Mai sunt fotografii, de pildă una fabuloasă, făcută de Stefana și Ioan Pop Curșeu într-o biserică, sau reproduceri după alte desene, făcute de Bogdan Calciu sau prelucrate în varii feluri.
Tot acest vizual face, într-un fel, parte din ficțiune, uneori determinând decisiv cursul epic.

Ce opțiuni au personajele de secol XVIII atunci când iubirile lor se sting?

Fiecare după puteri. Un bărbat e atașat de-o umbreluță, care îi este furată. Între timp, ajunge la închisoare. Vremurile sunt grele, dar în mintea lui fâlfâie franjurile acelei umbrele, luminându-i ultimele clipe de viață. Ca să înțelegem acest episod, ar trebui să ne imaginăm umbreluța, colorată și fragilă, folosită împotriva soarelui, atât de către bărbați, cât și de către femei, accesoriu de lux, ca și bastonul, narghileaua sau metrul de stofe al lui Leun (din Manuscrisul fanariot). Și abia după aceea vom înțelege sentimentul acestui personaj căruia niște tâlhari i-au furat cortelul, păstrat sub pat. Alteori, dincolo de iubire încep violențele, răzbunările. Nu zona convențională a legăturilor m-a interesant, ci cea în care apar anomaliile fascinante. O mamă îi interzice unui fiu (în vârstă de 21 de ani) să se însoare, cere apoi anularea căsătoriei, își consumă o mulțime de timp scriind jalbe, cerând audiențe. Desigur, aici nu iubirea fiului este interesantă, nici iubirea maternă, ci teritoriul fragil, al legăturilor care se rup. În acea porțiune a dizolvării mă interesează ce se întâmplă.

Dacă s-ar putea să trăiți viața unuia dintre personajele acestui volum, cine v-ați dori să fiți?

Păuna Cantacuzino. Cred că i-aș îmbogăți aventurile. Dar fără copii. Cu ei nu cred că m-aș descurca. Nu e rea nici viața Fârțogului ori a unei creatoare de mărgele, care-i atrage atenția scriitorului neștiut, Scarlat Ralet. Dar eu zic că m-aș fi descurcat bine și în rolul prințesei Ecaterina, în relația ei bizară cu valetul Nicolache.

Povestirile obișnuiesc treptat cititorul cu secolul al XVIII-lea și îl poartă, în ultima povestire, spre „Sfârșit de secol fanariot, București. Toamnă ploioasă, gânduri vinovate peste oraș.”

În acest ultim text am scris cum văd eu conceptul de ciudățenie. E un fel de epilog. Poate și o sinteză a volumului.

De ce 47 de povestiri? Are numerologia o însemnătate aparte?

Mi-am propus, cum am spus deja, să scriu fiecare povestire în alt stil. Fiecare text este un model narativ. Cel de-al 48-lea nu mi s-a mai părut interesant și m-am oprit. Prin urmare, la momentul în care scriam cartea, am fost în stare să scriu în 47 de feluri diferite, iar tipologia asta epică face parte din ființa mea scriitoricească, definindu-mă mai bine decât temele sau personajele. De la narațiunea tradițională, în care acțiunea e urmărită în crescendo, până la epicul observațional sau descriptiv, am trecut prin povestirea în contrapunct, prin autobiografism și prin eposul fabulos. Am și povestire barocă și modelul en detail și analiză ori investigație. Și desigur între toate și un model preferat, ținut la secret:)

  • Volum disponibil aici

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

O perlă întunecată, literară a fantasticului

Flavius Ardelean a publicat romanul fantasy „Scârba sfântului cu sfoară roșie” la editura Homunculus Verlag, în Germania, în traducerea Evei Ruth Wemme, în 2020. Presa germană a întâmpinat cu multă căldură acest roman, iar mai jos redăm câteva fragmente:

Vorbim o limbă străină

În timp ce fluiditatea caracterizează natura umană tot mai mult, vă propunem colaje poetice, în care actanții explorează literatura din spațiul de limbă germană. Continuăm cu poetul George-Ștefan Niță, care pornește de la texte de Ernst Jandl.

Moni Stănilă: „O zi e un ciclu deplin al vieții”

La editura Max Blecher a apărut volumul de poezie „Ale noastre dintru ale noastre”, de Moni Stănilă. „O apropiere, fie ea de moarte sau de lumină, de boală sau de dragoste, dă o anumită profunzime celui care se apropie. Doar cunoștințele despre aceste teritorii nu ne pot iniția, e nevoie de înaintare, de mers pe drumurile lor. Privirile oamenilor aflați la poartă sunt altfel. Eu merg și știu că voi ajunge, fie că vreau, fie că nu.”, scrie Moni Stănilă.