După concertul Băieților de Cartier din Berăria H, îmi comandasem un gin. Păcat că la coadă am dat nas în nas cu domnul Ursuz. În timp ce ne holbam unul la celălalt, mă gândeam că dacă norocul meu era cimitir, oamenii ar fi încetat să moară. Revenind la domnul Ursuz, acesta era sunetistul trupei. M-am îndrăgostit de el, s-a îndrăgostit de mine, dar nu am fost niciodată împreună. Greșeala mea a fost că am avut o aventură cu un bun prieten al său înainte să ne cunoaștem, greșeala lui a fost că l-a afectat mult prea mult acel lucru.
Ne-am văzut ultima oară cu doi ani în urmă, când mi-a spus că ține la mine, dar că s-a combinat cu prietena lui cea mai bună din copilărie. Ea i-a fost alături și la bine, și la rău, plus că nu era problematică comme moi. Am făcut ce ar fi făcut orice om matur de 20 de ani: i-am dat block și m-am combinat cu un coleg de-al lui pentru o săptămână. Cea mai plictisitoare săptămână din viața mea.
În acea noapte, domnul Ursuz m-a întrebat ce mai fac. L-am mințit că o duceam foarte bine. Participam la un reality show foarte cunoscut și publicul mă adora, eram la un master unde reușisem să obțin bursă de merit, în fiecare săptămână eram la altă petrecere. I-am mai povestit cum sunt curtată de un filozof, de un psihoterapeut și de un cântăreț și cum cea mai mare problemă a mea e pe care să-l aleg.
În realitate, o duceam oribil. Aveam filmări de la 8 la 1, petreceam în fiecare seară cu gașca mea de tineri boemi, mă trezeam la 5, învățam două ore pentru master și apoi mă duceam din nou la filmări. Ajunsesem la 43 de kile și fără tone de machiaj și haine potrivite arătam ca un copil somalez. Nu mai făcusem sex trează din liceu, iar băieții cu care ieșeam foarte rar erau tipi arătoși, inteligenți sau talentați, care mă făceau să mă simt prost că nu pot să simt nimic pentru ei.
Însă pe domnul Ursuz îl durea fix în cur de viața mea profesională sau amoroasă. Pe el îl rodea un singur lucru: la cine m-am referit în emisiune când am spus că m-am îndrăgostit acum ceva timp de un sunetist timid: la el sau la Prostea?
Sinceră să fiu, uitasem complet de faptul că și Prostea era sunetist. Dar mi-am imaginat cum dragii de ei stăteau noapte de noapte la televizor, uitându-se la o emisiune pentru mimoze, mâncând popcorn și așteptându-mi cu nerăbdare cele 15 minute de faimă. Nu m-am putut abține și am început să râd isteric.
I-am mărturisit că în emisiune mă referisem la el, dar că mi s-a făcut dor de Prostea și că m-am hotărât să îi scriu, să ne nostalgizăm ca-n vremurile bune. Evident că nu îmi era dor absolut deloc de acel căcat de om, dar voiam să văd reacția domnului Ursuz. Eram curioasă dacă îi mai păsa de mine câtuși de puțin.
Reacția lui Ursuz m-a întristat: m-a rugat să nu-i scriu lui Prostea. Aparent, acesta era într-o depresie nasoală, iar mesajul meu l-ar fi putut distruge și mai rău. Vorbea despre omul care nu mă căuta decât când era foarte drogat și care mă ignora când ne întâlneam întâmplător. Sunt „ferm convinsă” că a ținut cu adevărat la mine și că nu i-a spus asta domnului Ursuz doar ca să se asigure că nu-i fură nimeni distracția ocazională.
În acea noapte, n-aveam chef să dezvolt un subiect precum depresia, așa că l-am rugat pe domnul Ursuz să mă ducă acasă. Ne-am urcat în duba lui blestemată și am pornit la drum. Nu vorbeam, iar la radio se auzea „Back to Black” de la Amy Winehouse. Ce pot spune, soarta a avut mereu o plăcere în a-și bate joc de mine în momente mai puțin amuzante. Dorind să sparg tăcerea, l-am întrebat indiferentă ce mai face.
Mi-a spus că e foarte bine și că urma să se mute la prietena lui în Brașov deoarece detestă București din tot sufletul lui și nici nu-l mai leagă nimeni și nimic de capitală. Era foarte fericit deoarece o putea lua de la capăt într-un loc drag lui, aproape de orașul lui natal, Codlea.
Am început să plâng isteric. Normal, el se muta în orașul meu favorit din țară, avea un partener calm și drăgăstos, cum nu voi avea niciodată, iar eu rămâneam singură și deprimată într-un cerc vicios din care nimeni nu mă va salva niciodată.
Trebuie să recunosc că domnul Ursuz avea o capacitate dubioasă de a-mi citi gândurile. Nu știu dacă noi doi chiar am avut o conexiune specială sau pur și simplu a învățat să mă citească urmărindu-mă obsesiv pe Instagram. Cert este că s-a prins că nu sunt ok în general. M-a sfătuit să mă folosesc de talentul meu și să scriu despre trăirile mele nefericite în loc să scriu povestiri duioase despre alții pe rețelele de socializare.
Wow, unde erau lecțiile de viață când aveam nevoie de ele. Aș fi jurat pentru o secundă că sunt în mașina psihoterapeutului, nu a domnului Ursuz. Lăsând sarcasmul la o parte, cel mai rău mă enerva că acest simplu codlean mă putea citi atât de bine. Și nu urăsc nimic mai tare decât oamenii care-mi spun ce știu, dar nu vreau să aud.
I-am explicat că unii oameni, printre care se număra și el cu siguranță, nu pot să fie fericiți pe cont propriu. Eu am nevoie de cineva care să mă ia în brațe când am crize depresive și care să-mi spună că totul o să fie bine. Dacă mă ajuta să scriu despre problemele mele cu propria persoană, aș fi făcut-o din generală…
Dacă mă ajuta să fiu singură cu gândurile mele, nu l-aș fi rugat să rămână cu mine în acea noapte. Evident, domnul Ursuz a interpretat totul greșit și mi-a refuzat invitația, crezând că am gânduri necurate cu el. Nu l-aș fi lăsat în vecii vecilor să împartă patul cu mine și cu cele 25 de jucării de pluș din dormitor, l-aș fi cazat pe canapeaua din sufragerie.
Refuzul lui m-a enervat atât de tare încât l-am înjurat, i-am trântit ușa cât de tare am putut și i-am lovit duba aia blestemată cu bocancul drept. Ce fel de persoană mă crede, nu m-aș băga în viața mea în relația lui fericită. Voiam doar o persoană în casa mea care să-mi spună „bună dimineața, Monica, totul va fi bine”. Căci nu e nimic mai trist decât să te trezească zi de zi alarma aia enervantă de la Iphone și să nu ai cu cine să-ți bei cafeaua.
Când a coborât după mine și m-a rugat să aștept, distanța dintre noi s-a umplut cu speranță. Speranța mea că nu mă va lăsa baltă așa cum au făcut-o ceilalți înaintea lui. Dar când mi-a spus că mi-am uitat geanta, am luat-o razna. L-am scuipat și l-am făcut bastard, iar el m-a privit cu o tristețe acută, s-a urcat în dubă și a plecat fără să se mai uite înapoi.
Acasă m-am uitat în oglinda de la intrare și nu m-am recunoscut. Cu machiajul scurs și fața deformată de la plâns, păream fugită de la Bălăceanca. Dacă eram nebună, aș fi avut o scuză, dar eram doar o ratată care scuipă unde a lins cândva… Normal că Domnul Ursuz a fugit de mine ca Dracul de tămâie.
Am dat cu pumnul cât am putut de tare în oglindă și, spre oroarea mea, am spart-o. Nu mai țin minte ce m-a speriat mai tare în acel moment: cei șapte ani de ghinion care urmau sau tăietura adâncă care nu se oprea din sângerare. Dar țin minte că am băgat un Xanny și aș mai fi băgat încă două dacă nu bătea cineva la ușă.
