| © editura Litera

Dorian Dron: „În Neuroleptic nimeni nu are dreptate şi toţi sunt parte din dreptate”

În curând, la editura Litera va apărea romanul Neuroleptic, semnat de Dorian Dron. Aici ne vom întâlni cu lumea persoanelor cu probleme de memorie, un univers care este pe cât de fascinant, pe atât de sfâşietor.

Anii de început ai personajului sunt marcați de puterea de a construi și deconstrui, de a desface în bucățele lumea înconjurătoare. Astfel, personajul descoperă și înțelege funcționarea unei lumi într-un mod practic și creativ. Ai avut ocazia să vorbești și despre propria-ți copilărie în acest volum? Ți-a dat ocazia să-ți aduci aminte de lucruri aparent uitate?

Copilăria în sine e o temă care apare în romanele mele sub diferite forme şi aş spune că în fiecare am adus ceva din acele timpuri pe care le-am trăit. Raportându-mă la Neuroleptic, da, sunt anumite imagini care îmi revin în minte. De mic am fost un copil curios şi episodul cu maşinuţa teleghidată este inspirat din viaţa mea. Şi cam aşa se şi întâmplase. Cum spuneai şi tu, personajul meu caută să deconstruiască lumea, pentru a o descoperi, pentru a o face proprie. Cam aşa făceam şi eu, îmi doream să descompun lumea pentru a o reface, dar pe aceeaşi schemă cum fusese asamblată. Aş zice că era o curiozitate dusă uneori în obsesie, pentru că nu mă satisfăceau răspunsurile oamenilor de genul: „e doar un motoraş în interior, nu ai ce vedea” sau „lăsă-l aşa că merge bine”. Eu voiam mai mult, să ştiu de ce funcţionează, să îi văd creierul maşinuţei, să-i observ bobinajul, textura, culoarea, să văd cum sunt interconectate firele între ele şi ce anume declanşează mecanismul aşa încât maşina să pornească. Extrapolând exemplul dat cu maşinuţa, curiozitatea mea se întindea ca o caracatiţă pe orice lucru primit cadou. La obiectele existente din casa, care nu erau ale mele, nu mă băgam, cu toate că tânjeam să le văd lumea interioară. Cred că de mic am fost pasionat de partea nevăzută a lucrurilor şi am căutat ca această parte să rămână a mea, să o descopăr şi să se perpetueze ca un secret doar de mine ştiut. Aşa îmi imaginam eu că descopeream chiar şi o idee pe care adulţii din jurul meu nu o aveau. Era un fel de cale de acces către lumea adulţilor, dar nu orice cale, ci una privilegiată, exclusivistă.

Pentru personajul principal, la vârsta copilăriei, „valoarea se măsura în lucruri găsite pe jos”. Tot atunci, „în momentele de frică, imaginația era singura (…) salvare”. Pe lângă magia inerentă acelei vârste, rezolvările la problemele dificile par să nu țină cont de realitate.

Fascinaţia lui Andrei pentru lucruri nu se limita doar la ceea ce primea de la părinţi sau de la rude. Bineînţeles că acele obiecte deveneau atracţia serii, dar ştiind că sunt ale lui, inevitabil deveneau cadavre pe masa de operaţie. Le diseca până afla totul şi apoi le remonta, să-şi ascundă „urmele”. Aş zice că era un mic infractor care făcea tot posibilul să nu lase vreo amprentă. Uneori îi ieşea, alteori nu, dar nu se dădea bătut. Şi interesant e că după ce afla ce se află în interiorul lor ele deveneau simple obiecte lipsite de viaţă. Asta până când ieşea afară şi avea acces la marea lume. Că aşa vedea el. Casa era spaţiul descoperirilor mici, pe când afară era spaţiul cu adevărat important de explorat.

Copilul Andrei este pasionat de descoperirea lumii în ansamblul ei şi fiecare obiect găsit pe jos, care sclipea în soare sau îi atrăgea privirea devenea în sine o mini lume. Nu conta că avea vreun miros dubios, important era ca acesta să se releve, să-i arate calea interioară. De aici şi pasajul cu suprizele de la guma Turbo, căci găsea câte un ambalaj cu câte o surpriză pierdută şi se bucura. Apoi făcea schimb cu alţi tovarăşi de joacă şi dintr-odată lumea devenea mai bună. Ca apoi să nu mai fie aşa.

Cum ai menţionat şi tu „în momentele de frică, imaginația era singura (…) salvare”, cam aşa am încercat să redau, Andrei fiind un personaj care caută să înfrunte problemele lumii cu imaginaţia lui. Ştie că nu are nicio putere de a demonstra în faţa părinţilor când o situaţie nu este aşa cum pare şi simte că are dreptate, dar nimeni nu-l va crede. Şi de aceea preferă să se retragă în lumea lui. Dar atenţie, el nu este un personaj care apelează la mizantropie ca la o formă de salvare de propriile frici sau de fricile cauzate de alţii. El caută în permanenţă să interacţioneze cu lumea şi lumea să-i ofere noi şi noi surprize. Un fel de personaj avid după cunoaştere, dar nu cea pe care o vede la şcoală sau pe care i-o oferă părinţii. Ci un fel de cunoaştere a lui, proprie, proaspăt descoperită. Şi da, oamenii mari tind să devină evanescenţi în ochii lui când obiectele devin curiozităţi. Iar evadarea din problemele lumii e strict legată de dorinţa lui de a fi real, de a conta. El face faţă provocărilor şi problemelor apărute în „realitatea” lui, caută soluţii la ele, dar sunt momente episodice, neimportante. Andrei este conştient că are puterea de a rezolva orice situaţie şi o face, aşa cum ştie el, dar pentru el e mai important să se întoarcă la curiozitate şi să fie lăsat în pace.

Scriind acest roman, a fost nevoie să te documentezi despre datinile și obiceiurile înmormântărilor la români? Ce însemnătate au pentru tine superstițiile?

Ooo, ce întrebare bună. Am putea să deschidem o dezbatere pe tema asta şi nu cred că avem nici timpul şi nici spaţiul necesar. Ce pot să-ţi spun este că sunt pasionat de antropologie şi folclor. Lucrarea mea de licenţă se numeşte: Înmormântarea între ritualul creştin şi cel tradiţional, o temă pe care am vrut s-o explorez atât cât să-mi permită să fiu mulţumit. Ca să mă întorc la obsesia mea, atât cât să-i văd interioritatea. La disertaţie, ce crezi, mi-am făcut teza tot pe înmormântare: Practici funerare în antichitatea creştină şi evul mediu.

Aşa că pasiunea asta n-o să moară, ca să fac o glumă macabră. E în mine şi sunt fascinat de ea, mă atrage chiar şi acum, după aproape zece ani de la absolvirea masterului. Sunt la fel de prins în a asculta oamenii, în a afla cât mai multe poveşti ce ţin de momentul ieşirii sufletului din corp, semne prevestitoare de moarte şi fenomene inexplicabile.

Superstiţiile îşi au originea într-un timp şi-un spaţiu care a existat într-o formă sau alta. Un spaţiu atemporal să-i spunem. Ceva s-a întâmplat la crearea lumii, în acel Illo Tempore sacru la care oamenii au tins să aibă acces. Şi ei au căutat să afle cât mai mult. Şamanii, preoţii, indivizii selectaţi de popor, oracolul sau cum vrei să-i mai numim şi-au supus trupurile celor mai puternice încercări pentru a ajunge în acea starea de transă menită cunoaşterii. Şi au făcut-o pentru a da mai departe cuvântul sacru. De aici şi până la superstiţii nu a mai fost decât un pas. Dar e bine să facem o distincţie între superstiţii, căci nu orice zicere din popor poate avea însemnătate, mai ales când împrumutăm invenţiile altor popoare doar de distracţie: a se vedea Halloween sau altele, cu toate că şi acestea pot fi explicate tot într-o idee de cult al morţiilor, un model comun tuturor popoarelor.

Chiar dacă superstiţiile unui popor nu reprezintă ceva pentru alt popor, ele tot trebuie respectate, tocmai în ideea că noi, oamenii, nu avem tot timpul referinţele necesare de a le înţelege sau, de ce nu, pregătirea.

Deseori, personajul principal e furios pentru că nu știe exact ce se întâmplă cu el, dar și fiindcă e sedat pentru a se liniști. Ai avut acces direct la pacienți aflați în situația personajului? Ai empatizat cu lumea aceasta necunoscută multora?

Nu ştiu cum, dar am reuşit să mă pun în pielea personajului şi pot spune că Neuroleptic este din acest punct de vedere cel mai chinuitor roman pe care l-am scris. M-a sleit de puteri la propriu şi gândeşte-te că l-am refăcut de vreo trei ori. În prima lui formă erau atâtea lucruri dubioase şi gânduri şi idei, ca un mecanism turat la maximum care dă rateuri. Au fost necesare nişte ajustări. Dar acum pot spune că sunt mulţumit. Şi da, am trăit cu personajul ăsta, m-am văzut acolo, pus în camera aia, privind tavanul. Am văzut holul, am auzit vocile oamenilor, am trăit starea de confuzie. Pot spune că m-a inspirat un moment dubios din viaţa mea când acum ceva ani eram la un loc de muncă super stresant şi la un moment dat m-am supărat atât de tare încât am simţit cum îmi ia foc parietalul stâng. O durere puternică m-a facut să-mi pierd echilibrul şi mi-a afectat centrul vorbirii. Am plecat spre casă, am sunat-o pe maică-mea şi nu puteam formula coerent cuvintele din capul meu. În mintea mea ştiam ce trebuie să spun, care sunt cuvintele, dar nu le puteam pronunţa. Şi de aici am creat imaginea asta al lui Andrei. Plus că am observat anumite comportamente la persoanele supuse tratamentelor cu neuroleptice.

Lumea persoanelor cu probleme de memorie este fascinantă, dar este şi sfâşietoare. Îţi dai seama că omul respectiv nu are nicio putere şi nu el a decis să cadă în zonele astea. Apoi conştientizezi cât de mult suntem noi supuşi stresului în fiecare zi şi cum încearcă mintea noastră pe cât se poate să se protejeze. O singură eroare în matricea cortexului şi pa, nu mai eşti ca înainte. Fascinant ce poate face o bucată de carne. De-asta e bine să nu uităm că suntem totuşi carne, tendoane, vase şi lichide, plus ceva aparte pe care îl denumim suflet.

Să vorbești despre tulburările psihice, chiar și ficțional, este (încă) o provocare în România? Cum ai țesut puzzleul acestui roman, cum ai navigat printre subiecte care de multe ori atingeau și tema egalității, nu doar de gen?

În România este o provocare să vorbeşti cam despre orice: despre boli psihice, despre orfani, despre bătrâni, despre orientări sexuale etc. Nu există, sau cel puţin nu pentru anumiţi cititori, o transparenţă a subiectelor şi, din păcate, nici nu văd o lumină la capătul comunismului (vorba aia). Este greu să vorbeşti despre probleme într-o ţară în care vedem şi noi că educaţia nu există, şcolile cad pe elevi, cultura e adio, scrisul e doar o pasiune pentru scriitori şi chiar şi aşa tot noi suntem blamaţi, că nu suntem cool, că la câţi bani luăm să mai închidem şi ciocul, vorba aia „ciocul mic şi joc de glezne”.

Şi o parte din răspunsul la întrebarea de ce reacţionăm aşa am aflat-o la o prezentare de carte, unde din public o elevă de liceu a spus o frază genială pentru întreaga noastră problemă. O s-o parafrazez spunând așa: poezia se mai scrie cu rimă în 2022, că am încercat să scriu fără şi colegii mei au râs de mine. Că ce, asta e poezie? Cam despre asta vorbim. Noi trăim în manuale peste care s-a aşternut nu doar praful, ci jegul. Literatura contemporană este cea a lui Rebreanu şi Camil Petrescu, iar poezia s-a oprit cam la gaura din perdea şi la pâlnia şi stamatele. Scuze pentru digresiune.

Deci da, este o provocare să vorbeşti despre boală. Am citit zilele trecute un roman extrem de bun al lui Bogdan Muntean – Stai jos sau cazi, unde se vorbeşte despre epilepsie, atât de fain scris încât totul pare o glumă. Nu e. Aşa cum am mai citit şi non ficţiunea Nu te gasesc pe nicăieri a Laurei Ionescu, un roman din punctul meu de vedere excelent, cu toată limitarea speciei în care a fost încadrată, în care se vorbeşte despre boală şi pierderea mamei. Deci speranţe sunt, există o direcţie şi mi-ar plăcea să fie din ce în ce mai multe, pentru că trupul are multe de spus. Încă de la Gheorghe Crăciun încoace, tematica trupului, a corpului supus observării microscopice, este fascinantă.

Iar ca să-ţi răspund la modul în care am creat acest puzzle, aş spune că încă de la primul rând am avut în minte finalul. Ştiam unde să ajung cu personajul, ştiam ce poate şi prin ce stadii o să-l duc. Mi-am creat scheletul, am adăugat vise care mie, unuia, mi se par relevante pentru întregul imaginar şi am construit trei fire narative care se întepătrund. Practic totul se raportează la Andrei, fără ca el să conteze. Am urmărit ca fiecare personaj să se dilueze, să-şi piardă conturul, dar să rămână viu. Acum nu ştiu cât mi-a ieşit, dar am încercat.

În Neuroleptic nimeni nu are dreptate şi toţi sunt parte din dreptate. Fiecare are dreptul la replică, la a-şi spune părerea, uneori direct, alteori intermediat de un jurnal sau un caiet de observaţii, dar tot imaginarul este nemijlocit. Nu am căutat scurtături sau poteci ocolitoare să duc cititorul departe de subiect, ci am vrut să-l arunc cu toată puterea în realitate. Care dintre realităţi, nu ştim, dar sigur asta am încercat.

Dacă ar fi să trebuiască să trăiești precum vreunul dintre personajele tale, în pielea cui ți-ai dori să te afli?

Cred că în pielea fiecăruia mi-ar plăcea să trăiesc, să văd cum se simte din afara mea, ce înseamnă să simţi emoţiile alea ca personalitate distinctă şi nu doar ca o voce imaginară. Categoric empatizez cu Andrei şi povestea lui.

Cum ți-ai petrecut ucenicia într-ale scrisului? Ce autori și cărți te-au format / influențat?

Ucenicia adevărată a pornit în facultate când orice ştiam eu despre scris din liceu s-a dovedit greşit. La Litere mi s-au deschis orizonturile şi mi-am dat seama cu ce se mănâncă literatură contemporană. Tot aici am aflat şi care e istoria literaturii noastre, ce a influenţat-o şi ce schimbări a adus fiecare generaţie. Iar de luat în seamă e că nu ne-am oprit la literatura de manual, ci am ajuns până în prezent. Aici s-a activat o nouă madlenă ce m-a aruncat direct în copilărie, când desfăceam maşina să-i cunosc lumea interioară. Mi-am dat seama că voiam mai mult. Să cunosc mai mult, să citesc mai mult, să scriu, să particip la cenacluri, să discut cu colegii. Apoi la master am urmat cursul de scriere creativă al lui Alexandru Muşina, cel care a contribuit decisiv la formarea mea. Aici poţi să-l întrebi şi pe Bogdan Coşa, că îmi este coleg de generaţie, ce a reprezentat şi pentru el şcoala de la Braşov, alături de scriitori ca Romulus Bucur, Andrei Bodiu şi mulţi alţii. De atunci am tot căutat să mă perfecţionez. În pandemie cred că am primit un semn de undeva de sus care m-a făcut să intru pe pagina unui grup de tineri profesori. Aici era un anunţ postat de asociaţie în care se menţiona că oferă cursuri gratuite de scriere creativă cu Cristian Fulaş şi tot ce trebuie să faci este să te înscrii cu un mail. Nu conta dacă erai elev sau adult. Îţi dai seama ce a ieşit acolo, nu? M-a ajutat enorm să-mi rafinez stilul.

Ca scriitori, hmm, sunt mulţi, dar mi-au rămas câţiva care au pus acolo un strat: Milan Kundera, Dostoievski, un pic de Kafka şi Murakami, un pic din Marquez, un Cărtărescu, Fulaş, Perţa, Nimigean, dintre ai noştri. Chiar şi Karl Ove Knausgard, pentru modul cum reuşeşte să ţină cititorul într-o lectură fluviu.

Andra Rotaru
Andra Rotaru
Andra Rotaru (n. 1980) a realizat proiecte la intersecția dintre arte: performance-ul de dans Lemur, prezentat de coregraful Robert Tyree în America și în Europa; documentarul All Together, realizat în cadrul rezidenței The International Writing Program (Universitatea din Iowa, 2014); Photo-letter pairing (fotografie, proiect realizat în colaborare cu numeroși artiști și cu comunitatea din Iowa). Volume publicate: Într-un pat, sub cearșaful alb (2005), Ținuturile sudului (2010); Lemur (2012); Tribar (2018). Lemur a primit premiul „Tânărul poet al anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori (2013). Volumul de debut a fost tradus in spaniolă (En una cama bajo la sábana blanca, editura Bassarai, 2008). În 2018, Lemur a apărut la editura americană Action Books (traducere de Florin Bican). Volumul Tribar a apărut în Germania, la ELIF VERLAG, în traducerea lui Alexandru Bulucz (2022). De asemenea, a apărut în SUA, la Saturnalia Books, traducere de Anca Roncea (2022).

Citește mai mult:

Poem german

În timp ce fluiditatea caracterizează natura umană tot mai mult, vă propunem colaje poetice, în care actanții explorează literatura din spațiul de limbă germană. Continuăm cu poeta Cătălina Bălan, care pornește de la texte de Herta Müller, J. W. Goethe și Franz Kafka.

De regulă, eroii mei sunt oameni care au trăit totul

„Dacă Paul Celan ar fi în fața ta, ce l-ai întreba? Ce crezi că ți-ar răspunde? Cum ți-ai răspunde tu însuți acestei întrebări?” În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu scriitorul și traducătorul Radu Vancu:

Exegetul ştie mai mult despre opera unui scriitor decât scriitorul însuşi

Dacă Paul Celan ar fi în fața dvs., ce l-ați întreba? Ce credeți că v-ar răspunde? Cum v-ați răspunde dvs. însevă acestei întrebări? În 2020, anul în care se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan, continuăm această serie de întrebări și răspunsuri cu profesor univ. dr. Ioana Crăciun, cadru didactic al Facultăţii de limbi şi literaturi străine din cadrul Universităţii Bucureşti, unde predă literatură şi cultură germană medievală şi contemporană. Ultimul simpozion Paul Celan din România a avut loc în septembrie 2009, în cadrul Festivalului George Enescu, simpozion organizat de doamna Ioana Crăciun.

Poeme de Emilian Galaicu-Păun

În timp ce fluiditatea caracterizează natura umană tot mai mult, vă propunem colaje poetice, în care actanții explorează literatura din spațiul de limbă germană. Continuăm cu scriitorul și editorul Emilian Galaicu-Păun, care pornește de la texte de Paul Celan.
Poemele următoare sunt din volumul „A(II)Rh+eu / Apa.3D”, Editura Cartier, 2019.