Vedere din templu
Last dance
Let the entire cast dance
Do the dismembered blast dance
As we get atomized!
Klaus Nomi, Total Eclipse
Un râu otrăvit din Argentina
marea răzbunătoare din Liban
sute de mii de oameni își beau cafeaua
cunoscându-le adevărul
distrugător
sute de mii respirând oroarea
transpirând cu amintirea morților
întinsă peste orele de program
îngropând speranța
zi după zi
și pentru noi
e totuși prea puțin.
ghețarii hăcuiți, puși pe cântar
sunt prea puțin
prea puțin furtunile, tornadele,
prea puțin arșița care mușcă din raiul podgoriilor
arșița care pustiește până și amintirile,
mai puțin viețile noastre,
mai puțin siguranța imaculată
în care ne ascundem capul,
mai puțin formele de confort
– pe ele le elaborăm, evlavioși
ca pe altare, zilnic le împodobim
cu cea mai proaspătă iasomie,
ritualurile elementare de adorație
în templele noastre răcoroase,
ferite de cutremure
ele ne-au mai rămas,
orice altceva
depășește capacitatea noastră
de credință.
dulce e numele tău, amânare,
dulce ca refuzul, când ți-l poți permite
mirosul tău tare de iasomie,
de crini peste cadavre
plutind în flăcări –
un loc în care viața pare un film
cu incinerări ritualice,
greu de înțeles
un loc în care viața
nu pare ceva comun.
Zece
Trebuie să fi fost și o parte bună,
întotdeauna este
îmi spune cineva care știe.
O mângâiere, o alinare oricât de random
anticiparea entuziasmului
măcar.
Nu se poate altfel…
În partea noastră, fără scheme și nimic,
partea extrasă,
care promite adrenalină,
extaz
și bucuria jocului,
te potrivești tu, care știi totul despre viața pe teren.
Îmi povestești despre rivalități istorice,
îmi trimiți clipuri cu goluri superbe
sau cu spectacole cu fumigene
din telefon
sau de pe paginile ultrașilor.
Îmi spui povești cu incredibilul Aggasi,
vorbim despre Ayrton Senna și autodistrugere,
la micul dejun
îmi trimiți știri despre St. Pauli,
o echipă din Hamburg, cu care mi-ar plăcea, probabil, să țin,
o echipă antifa, solidară cu refugiații și cu migranții,
cu lucrătoarele sexuale
anti-sexistă și anti-homofobă.
În partea luminoasă și proaspătă,
care promite adrenalină,
extaz
și bucuria jocului
mergem împreună la Primus-Derby
tot în regie.
Îmi imaginez ultrașii
transpirând acoperiți de steagul negru,
lăsat peste toată galeria,
efortul de a respira, efortul de a urla lozinci
ura compactă într-o masă de corpuri
care mișună sub o pânză neagră
în deplasare.
Cu ei împărțim același spațiu,
mintea îi izolează numai
în terenul advers
– mintea, ca o retragere la vestiare.
Bem Cola caldă, zâmbim foarte mult,
ne răsucim mai mult către o jumătate a terenului decât către cealaltă
amorțim
cu soundrackul obișnuit în timpane
urlete, alé-uri și înjurături atroce
zgomot alb amplificat,
cântece solare și violență pură,
pusă pe versuri –
un continuum sonic care persistă
mult după fluierul final.
După meci, stăm cuminți în mașină,
fără niciun cuvânt
tu îți fumezi țigara, eu îmi întind picioarele
în timp ce spațiul nostru mic
se umple de muzică și fum.
Disco fm.
Îmi amintesc Crash-ul lui J. G Ballard –
symphorophilia
E bine așa.
În weekend
– un flux de exerciții frumoase
fragmente din meciuri de fotbal,
și handbal, și tenis,
ca-n seria de vise a lui Dylan –
ne uităm la tot,
ne uităm la papi cum se uită la meciuri și beau Fanta
pe canapea
comentăm faze și scene
peste scene
încontinuu.
Ne ținem de mână.
Pe chat, compari istoria fotbalului din Italia
cu istoria fotbalului din Marea Britanie
a huliganilor, a galeriilor
pe chat
ajungem mereu în prezent
la bani și la frumosul joc
– afacere între afaceri
cu propriile reguli de aur.
Citesc ce spui ca și cum aș citi un roman cu suspans mult
și personaje ieșite din comun,
un foileton digital
livrat paragraf cu paragraf
în schimbul unei replici.
Te întreb, revin,
e de mult târziu
și îți repet: tu ar trebui să scrii,
nu să vorbești cu mine.
Vorbești cu mine mereu,
oricum ar fi,
de parcă vrei să-mi dai cuvinte noi,
un draft de scenariu în stare să ajute.
Pe chat,
ne ustură ochii de la atâta vorbit.
Ne trimitem ultimele emoticoane
fiecare pe rîndul lui,
îmbrățișate și ele,
de la distanță.
Trebuie să fi fost și o parte bună,
întotdeauna este
îmi spune cineva care știe.
O mângîiere, o alinare oricât de random,
anticiparea entuziasmului
măcar.
Mă întorc acolo,
primesc tot, primesc orice-mi arăți.
Uneori simt că trăiesc într-o colecție veche de abțibilduri
care încă miros frumos,
a gumă de mestecat care se găsește greu
și se-împarte și mai greu.
Noi împărțim tot:
linkuri încrucișate cu păreri
clipuri și emoticoane –
lumini intermitente de stroboscop.
Printre ele ne ghicim de fiecare dată
dublurile noastre nocturne, translucide,
cuvintele noastre aproximate
pe chat,
pe canapea,
noaptea târziu, în taxi,
retrași din conversații cu necunoscuții,
în această colecție aromată de ațibilduri
în care încă nu se repetă nimic.
Scriu tot,
strâng tot și folosesc tot,
scriu așa cum mi-am dorit dintotdeauna:
primesc și anticipez bucurie și extaz.
Scriu ca și cum ne-am ține de mână.
„Una dintre cele mai puternice și mai subversive forme de protest ale femeilor și persoanelor queer, care au căpătat din ce în ce mai multă relevanță și forță de-a lungul timpului, este reapropierea spațiului public interzis lor – un spațiu public care prin violență și teroare a rămas locul privilegiat al bărbatului alb cis-hetero. Aici, în acest loc de nelocuit, hoinărește și protagonista din «Tot mai multă splendoare», articulând un discurs-revoltă, peste care proiectează imaginea atât de disprețuită și criticată a femeii-flâneur. Prin imaginar, vis și iubire, ea încearcă să lase în urmă frica imprimată în carne chiar din adolescență, să depășească trauma alungării din lume și a închiderii în privat. Încrezătoare, se aventurează să cucerească zone din ce în ce mai inaccesibile, precum sportul sau o comunitate-sanctuar, și dezvăluie în același timp modalitățile prin care aceste spații îi intimidează și îi supun pe cei mai vulnerabili. Permanent sunt suprapuse și spații salvatoare din care se recade însă, continuu, în coșmarul spațiului public. Finalul fericit nu poate însemna deocamdată victoria deplină a persecutaților, este prea devreme pentru asta, el se manifestă doar ca simplă tărie de-a te mai întoarce acasă.” (Iulia Militaru)
