(…) În discuții obișnuite trebuie întâi să le prelucrez și să dau lucrurilor o formă simplistă, fadă, ca să le aduc în fața oamenilor, lăsând în urmă ce contează cel mai tare. Ca atunci când simți nevoia să îmbraci un corp sau o rană ca să-i poată fi acceptată prezența. Trebuie întâi să ascunzi ca să arăți. Iar în poezie mă folosesc de aceeași regulă, dar cu garanția că pot să scot bandajele oricând îmi doresc. Și o fac. Construiesc și aici ziduri în jurul meu, mă folosesc de dualitatea mesajului, dar dincolo de ele sunt liberă să afișez răni obscene și dureri pe care n-am nevoie să le acopăr sau curăț în niciun fel, sperând că la capătul firului e cineva care, citind, se simte înțeles. Mai scriu și pentru că nu pot să fac un film enervant de static și de slow, cu un flux de cadre cu surse intermitente: prezent și amintire. Așa că le transpun în versuri.”
Nume: Simina Seliștean
Data nașterii: 10 aprilie 2002
Locul nașterii: Zalău
Domiciliu actual: Cluj-Napoca
TREIZECI DE MII DE ANI
uneori mă întreb
unde e vidul care absoarbe toate momentele astea
activând cel mai energic coping mechanism
cel mai flămând sac din pânză și neuroni împletiți
care-mi înghite amintirile
și-ți ronțăie țigările
și pune distanță între mai și decembrie
care ne pierde cămășile
și jurnalele
și năfrămile
nu e nicăieri niciun vid, simina
oamenii sunt făcuți să se cunoască și să plece
mi-a luat mult timp să-mi dau seama de asta
și aș vrea să nu fie așa
dar așa e
mi-ai zis în timp ce te scufundai în salteaua veche,
de-asta e dulce-amar să navighezi din oraș în oraș și de asta
monogamia mea serială
e defectă dar dulce
e amară sâmbăta când stau singur în fața laptopului, simina
dar altfel nu ne-am fi găsit fiecare în balta lui albastră, simina
în curând vom face patruzeci de ani
ți-au mai rămas doar două decenii și-o să avem impresia că s-a terminat viața
așa că nu-ți mai pune întrebări, simina
ești iremediabilă și ai o inimă galbenă
dacă mai continui să te apropii de oglinzile mele și de plantele mele
are să se scurgă albastru din degete vechi în marea de soare
și eu n-o să te pot ține de torace
când te evapori pe un balcon deasupra bucureștilor
în altceva ce pare
o criză tăcută pe care nu te pot face
s-o numești
așa că fugi, s-a-mplinit anul
și plantele mele se usucă și rafturile se fărâmițează
n-am decât o viață pe care am trăit-o greșit și-acum
nu pot decât să fug
dintr-un oraș în altul, dintr-o noapte în alta, de la tine la ea
fugi și tu de mine care mi-am consumat anii și suflarea
înainte ca măcar să mă apropii de sfârșit. fugi
înainte ca să-ți dorești să dispari și să nu mai poți
CURSES
nu uita că e aproape toamnă în orașul ăsta și că odată cu vara voi pleca și eu
nu uita că până în ziua de azi nu mă simt nici tristă, nici vinovată
de luni de zile trec pe străzile cu tei în fustele mele cu nasturi în cămășile mele dungate
ca și cum n-aș avea amintiri. în mine e doar furie mântuitoare și dacă crezi
că te voi privi din adâncul heterocromiei spunând că te iert,
te înșeli. n-am niciun regret și
îmi dau seama că nici tu nu ai. de asta toate plantele
la rădăcinile cărora am turnat apă acum se pârjolesc la soare, la etajul cinci.
te întorci și până și pământul din ghivece a crăpat, îl schimbi, aduci cale și mușcăți de țară,
marygolds și lavandă. și pământul e atins de foc alb și iarăși crapă.
de asta toate paginile au ceva ce n-ar trebui să aibă, și apa devine pelin în oricare cană.
borcanele cu ierburi pocnesc pe lustre înguste, deasupra blatului,
cămășile își pierd nasturii, rochiile se încurcă în spinii câmpului
și toată viața ta e obositoare.
nu uita că ți-am ținut tâmplele în mâini, mâinile mele – nu-i așa? – monstruos obstacol
în pragul casei tale cu grinzi de gheață. nu uita că am fost aproape la nevoie și de asta
insist să fiu în continuare. să compensez pentru momentele în care
am strigat și n-ai venit. pentru când mi-ai promis și la sfârșitul zilei,
blocată într-un cotlon nesigur, mi-ai spus c-ai așteptat, din nou, să strig.
am să fiu aici pentru când m-ai uitat intenționat. am să fiu brațele și vocea care n-ai fost
și-am să te iau în serios pentru când ai râs și ai plecat. am să fiu
o prezență inconfortabilă, rece, invizibilă, care inexplicabil
e peste tot.
în mine nu există regrete, nu mă simt vinovată și n-am fost tristă
măcar o clipă. sunt o fată care și-a fost mamă. tot traseul ăsta
l-am făcut singură. sunt singură. mă-ntorc acasă pe întuneric cu gura deschisă
și cheile în mână. mi-am luat rochia în mâini și am fugit de fiecare dată
când m-au alergat voci în Dumbravă. mă tem prea puțin și iert prea puțin
iar faptul că ai rupt înțelegeri pe care eu le-am păstrat cu sfințenie, împotriva
voii mele, nu mă încurajează deloc să fac altfel. ești cât se poate de în regulă cu asta
și fiecare zi se scurge ca și cum nu ne-am fi întâmplat niciodată.
dar toți pașii strâmbi au rămas, toate nopțile tale secrete sunt vii. ai crăpat singur
sfera asta fumurie în care le-ai ascuns, și acum lucrurile nu pot
să mai stea nemișcate. de când mi s-a luat sânge după aflarea unei vești
care mi-a dus anxietatea pe culmi greu de imaginat și vena din dreapta s-a spart,
trebuind să-mi fie înțepat și celălalt braț, în timp ce nimeni nu mă ținea de mână,
trăind dovada că nimic nu mă sperie atât de ușor, că pot să privesc seringa împlântată
în venă, plângând cu hohote surde care sună a râs de copil, de-atunci
mi-e imposibil să mai ezit.
așa că dacă crezi că totul are o explicație logică, așa este.
I will not only break your pretty things.