Câte un regret mai am și eu
Îmi pare
rău că nu am putut
să te învăț să înoți
dar nici eu nu știam
înainte să te cunosc
mie îmi era rușine că nu știu
am fugit pe ascuns la mamaia să învăț
ca să știu dacă vei vrea
dar ție îți era frică
până la glezne
mie încă îmi e frică în apă mare
dar în apă mică
nu poți să înveți niciodată
pentru că nu poți pluti
în bazin pentru copii.
Ai respirat
Ai respirat adânc
și ai lăsat acolo
când ai luat primul credit
de nevoi personale
și te-ai simțit la
treizeci plus ca un pensionar
veteran infanterie u.s. army
care a scăpat de pe front
și s-a încurcat în ohio
cu god damn banks și după
primele două rate l-au răpus
dobânzile pe tine
nu te-a răpus decât dorul mereu
imputabil al lipsei de griji
pe care nici acum nu știi
exact să-l fixezi în care parte a vieții
ah viitorul nu te
frământă
deloc ticălosule bastardule
!
„Este observație și cântărire atentă, nu neapărat flatantă sau confortabilă, a noastră, a celor din jur, dar fără a se îndepărta de sine, fără a renunța la autoscopie — necomplezentă și, uneori, necruțătoare. Este concentrare și vibrație a inteligenței, dar fără a suspenda, fie și pentru un moment accidental, sensibilitatea cea mai vie. Conversațională, deci, fără a sări momentul de reflecție. Sarcastică, dar cu scurtcircuite — ale vulnerabilității, ale tandreții. În plus, poezia lui Alexandru Funieru are puterea (și farmecul) de a distinge, în puzderia de informații, presiuni, pulsiuni și interconexiuni care ne asaltează încontinuu, volutele voluptuos-somptuoase, fragrant-delicate, dar și o mare puritate ludică, ale unor candelabre parcă de dimensiunile caravelelor.” (Caius Dobrescu)
