Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Anastasia Fuioagă | © arhiva personală a autoarei

Două poezii de Anastasia Fuioagă

Anastasia Fuioagă: "Momentan scriu mai mult poezie, poate pentru că, sub aspect formal, simt că se potrivește mai bine cu ceea ce îmi impulsionează imaginația. "
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

(…) „Greu de spus ce vreau de la arta mea, întrucât ia naștere fără o miză clară. Mai ales în poezie, nu sunt sigură de la început de cum îmi doresc să arate rezultatul final. Pornesc de la o imagine sau un simplu cuvânt și construiesc în jurul lui până când devine ceva unitar și capătă destulă consistență. Pot să spun însă că îmi doresc ca acele câteva rânduri ale unei poezii să păstreze măcar o parte din vibrația și emoția puternică din care apar. Cum pe mine mă mișcă în cea mai mare măsură tocmai lucrurile pe care nu le pot numi, care se sustrag mereu formulărilor fixe, încerc să le transpun în textele pe care le scriu. Nu-mi doresc să le divulg inexprimabilul, ci mai mult să le subliniez prezența în enclavele de existență pe care le culeg din jur.”

Nume: Anastasia Fuioagă
Data nașterii: 8 ianuarie 2001
Locul nașterii: Iași
Domiciliu actual: Iași

PLASTELINOSUICIDAR

ochiul portocaliu al lumii se deschide acolo
unde obsesia scuipă
vulcanul albastru cu margini de hălci
întinzându-și brațele de caracatiță
peste granițe de violență
măsurate în răbdarea întoarcerilor intermitente

și în micul răgaz al zațului abandonat
balonașe de așteptare
găurile negre din fiecare zi

a :: continuous explosion you can deepthroat on
unfortunately never choke upon

fiecare infuzor de absențe
o placă de granit despărțind creierul de atingere
plecări ; paranteze (tactile)

în autobuze fisurate
sunt singura care se clatină la curbe
și asta umple o distanță

în urmă te atingi ferm
din palme se scurge violența unei străluciri
laba tigrului deschide ochiul cărnii din scoică
refugiu în căderi verde neon
la prăbușirea pe gresie
rețeaua electrică a orașului suferă o pană de curent
cu fruntea ștergând aburii plăcilor de faianță
valuri fantomatice înghit pietre
și la capătul opus
o spumă galbenă a dat în fiert

/REDIRECTING BACK TO THE GLITCH/
mai dens decât orice smoală
soarele suflă în strălucire neagră
balonașe de faianță

oameni plouă pe case
ochi curg vaporos din vene
palme acoperind albastru dopamina fantomă a creierului
cu inima la borcan
clipesc stropi de formol în cafea

pereții tac rece picură gheață
când din cap cresc ciuperci pe DN
fiecare întoarce privirea spre alt coș de gunoi
țintuind mierea prelinsă arctic pe metal încins de linguriță

la capătul cărării maimuțelor
delfini aduc sfârșitul dogoritor în care
eroarea de libido va detecta răsucirea firului ros de telefon
salvarea de unică folosință

and then the thing to bring salvation
will be the very glitch in the libido

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Două poezii de Andreea Drăghici

Andreea Drăghici: „Scriu despre ce văd sau aud și uneori despre ceea ce simt. Deseori, merg pe stradă și aud o frîntură de conversație sau văd niște oameni care îmi atrag atenția într-un fel, îmi notez undeva ce-am văzut și am auzit și, la un moment dat, mă întorc la notițele acelea și le dezvolt. Alteori simt niște lucruri, iar scrisul este singura modalitate prin care pot face față acelor emoții. Inițial am vrut să spun că nu vreau nimic de la arta mea (plus că artă e un cuvînt mare pentru mine). Apoi mi-am dat seama că aș fi ipocrită zicînd asta. De fapt, vreau două lucruri de la ceea ce scriu – să mă ajute pe mine să trec prin momentele dificile, înțelegîndu-le și înțelegîndu-mă, și, dacă se poate, să le spună ceva și celor care citesc, să fie un loc de regăsire.”

Două poezii de Iris Nuțu

B. C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
I. N.: Ca să procesez tot ce mi se întâmplă, fac playlist-uri/soundtrack-uri pentru fiecare perioadă din viața mea – și scriu. Nu pot să nu scriu, cum nu pot să merg pe stradă fără muzică în căști, numai că scrisul propriu-zis seamănă mai mult cu procesul de deznodare a căștilor decât cu ascultatul. Mi-ar plăcea ca poemele mele să facă din timpul cuiva ce face muzica pentru mine cu timpul mort până la metrou.

Doina Ruști: „Ne așteptăm ca în primul rând cititorul de proză eliadescă să se îndrepte spre noi”

Recent, a apărut volumul „Treisprezece. Proză fantastică”, în colecția „Biblioteca de proză contemporană” de la editura Litera. Treisprezece scriitori semnează povestiri în registru fantastic, abordând varii teme, de la hibridul monstruos la granița labilă dintre viață și moarte ori la condiția de fantomă prinsă între lumi. Cei treisprezece prozatori sunt (în ordinea apariției în volum): Pavel Nedelcu, Bogdan Răileanu, Iulia Micu, Lucian Mîndruță, Mihai Ene, Cosmin Leucuța, Doina Ruști, Tudor Ganea, Alexandru Trușcă, Mihail Victus, Octavian Soviany, Iulia Pană, Radu Găvan. Un dialog cu scriitoarea Doina Ruști, coordonatoarea colecției „Biblioteca de proză contemporană”: