| © arhiva autorului

Două poezii de Bogdan Vișan

„Lucrez să produc o platformă a conectivităților în scrierea mea, mă plasez undeva între a scrie din naivitate și din perturbare; cu limpezime și lumini/luminoși/luminoase.” (Bogdan Vișan, n. 2002)

Nomazii

Discern ce mi se cuvine în ocol, caut să fie bine:
rătăcit în împrejurimi glorioase și opace.
Unul din frați era cât pe ce să ne omoare în viraj,
și-acum, în Amsterdam, fumează sau prizează după muncă,
eu înțeleg și o fac să înțeleagă cum întoarcerea va exista
dincolo de orașele neînțelegătoare.
Mi-amintește cum cândva ne bătea atașarea,
am crescut și ne tachinăm cu atașarea,
suntem ceata de băieței de neoprit și neatins.

Voi lua spre mine câte îmi pasează senzorialul,
câte traumaticul și câte însorirea soarelui pe față dimineața.
Iar mândru că încerc să iert mă muncesc cu transformarea.
Reușim să drămuim sublimul, căci de toate om face
să nu rămânem fără el când vom rămâne fără de-așezare.
Nomazi, avem resurse, dar e fără de țel ce vrem,
vom spune că ne-am găsit unul pe altul, ne-am luat cele
trebuincioase. Ne-am acomodat, deși ne-a fost grea mișcarea,
dar ne-au ajuns bunurile chiar și împovărați.

Și-am așteptat toată noaptea să îmi spui ce vrei, să îmi spui
că ai nevoie de mine. Să ne întoarcem spre
dâra de sânge zâmbind. Spune-mi când ai nevoie, căci tot mai distant
mă reduc pe mine să-ți îndrept ție privirea.
Căci îți pot fi frate de-adevărat și aliat de-adevărat,
te poți baza pe mine cum nu o vei putea face cu ceilalți.
Îmi privesc semenii și vreau să îi ocrotesc.
Așa să mă ocrotesc pe mine. Simt să o fac, deși nu cred să meargă,
și tu știi că îmi văd pierderea și tot mă încumet.

Axele memoriei derutează și mă transmută,
dar tot ce mi-a fost dat să cunosc rămâne
în mine cu fiecare actualizare.
Și mă întreb nomazii câte pot să mai ducă
până să se întoarcă și cine se va osândi să îi facă să se întoarcă.
Unde vor căuta să rătăcească fără să caute apropierea
la care acum renunță. Adunați grămăjoară, noi nu ne vom rupe.
Și cum ne sclipește lumea, știm că nici n-am avea
cum s-o facem. Ne refacem. Ne încărcăm cu merinde,
vorbe bune, îmbujorate și mulțumitoare fețe.

De-aici pornim inerți până se termină toate rezervele.
Stabilim țelul: să ne apărăm, să ne învățăm unul pe altul,
să ne ascultăm cum plângem pe-un umăr, dar întotdeauna pe altul,
și-n tot ce facem să nu slăbim legământul din tușe de cărbune
trasate pe fruntea fragedă. Dintr-ale unuia să-i fie și altuia.

Luminăția

sub rază fiecare micro-unitate este sensibilă
să mă învrednicească.

mă-nvrednicesc cu vulnerabilul din fiecare:
nu voi fi cel ce ratează, căci totul stă să rateze

la un pas de a produce mirajul.
există teamă și îndoială, există refacere.

dar mă voi retrage la căbănuțele pașnice,
așa cum îmi spune maică-mea băiete, fii pașnic;

cel secretat de posibilitate, particulă viețuitoare
dintr-o sevă și din fiecare astfel de particulă seva:

mă-mbunătățesc în vreme ce creez
posibilitatea în difuzul căreia exist.

așa întremat nici nu gândesc la înfrânare.
doar expunerea mă va înfrânge, amplificând coliziunile.

mă-mbunătățesc în preajma celor ce mă animă
rezonatul ne apără, ne întețește.

vegetalul și viul, teaca copacului și lichenii
mă animă; albina asta care mă place, roiește

și mi-am dorit s-o urmez.
cum mi-am dorit să urmez fratele.

el ne păzește pe toți și ne mișcă pe toți;
și urmam toți frații când îmi sclipea introiecția,

dorind să fac mereu pe altul,
dar celălalt înflorește și toate îi sunt facile.

și spun: ferice de tine; vei putea supraviețui.
fără măcar să simți că reziști sau că trebuie

vei rezista. cum mi-am dorit să urmez și raza:
luminăția asta-i siguranța și, când s-o stric,

am îndreptat-o, căci am pus în gând,
cu scut de dorință, că nu îmi va scăpa.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Un poem de Miruna Vlada

Miruna Vlada pregătește un nou volum de poezii, intitulat „Prematur”. Poemul de mai jos, ține să menționeze autoarea, a fost scris în contextul retragerii recente a Turciei din Convenția de la Istambul.

Fragment din monologul hârciogului, de Veronica D. Niculescu

„Veronica D. Niculescu a reușit ceva extraordinar cu Simfonia animalieră: să creeze limbaj, să facă una din proză, poezie și filosofie, să scrie, pe scurt, o micuță carte mare. O carte pe care o poți citi și reciti iar și iar, vorba lui Doinel, pe «repetă-te la nesfîrșit, nu te termina niciodată».” (Luminița Corneanu)