Gabriela Vieru | © Stana Mihai

Două poezii de Gabriela Vieru

B.C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
G.V.: Fiindcă e singura modalitate de a mă înțelege, de a înțelege ce mi se întâmplă, singurul mod prin care mă exteriorizez fără să mă simt expusă. Mi-aș dori ca în versurile mele să se regăsească și alți oameni și ca prin ele să mă fac înțeleasă mai bine decât aș face-o spunând direct ce si cum simt.

Nume: Gabriela Vieru
Data nașterii: 8 noiembrie 1998
Locul nașterii: Iași
Domiciliu actual: Iași

 

JE RÉSONNE EN BAISERS / LE LONG DE TA POITRINE

Diminețile în care îți scriam ce am visat fără
să mi se facă rușine
– curajul ăla naiv pe care doar copiii îl
manifestă e încă de partea mea,
când încă nu îți cunoscusem mâinile aspre
– de care tot insist să ai grijă,

când încă nu înțelegeam puterea pe care
ne-o oferă momentele de intimitate
– nici acum nu sunt convinsă ca o fac,
diminețile alea în care pur și simplu
alegeam să pierd pariuri cu propriul trup
au fost cele mai dure.

Să pui restricții corpului care are grijă de tine
– cel care încă te duce să vezi mâini aspre,
zgâriate, pe care le-ai rugat să aibă grijă,
care te-mpinge să le-atingi pentru că îți vrea
binele, e cel puțin la fel de dureros ca
acceptarea distanțelor cotidiene.

Azi mi-ai arătat zgârietura din frunte
de care am ales să nu spun nimic
nu, n-am spus nimic
fiindcă era frumoasă
iar cuvintele își pierd puterea în fața frumuseții.

Îmi place teribil vocea ta mahmură
dimineața. Știi să înoți?– răsună obsesiv în
capul meu, mereu mai intens decât toate
veștile alea cumplite primite la telefon într-o
după-amiază oarecare când nici vremea,
nici horoscopul nu prevestesc nimic.

Aș vrea să locuim sub apă, așa cum o
făceam în visul meu preferat
și știu că e egoist să mă gândesc așa,
dar frumusețea
nu poate fi
decât egoistă,
altfel nu
e
reală.

MÂINI

Ne-am privit mâinile cu discreția unor
colegi de clasă îndrăgostiți.
Zgârietura roz pal e semn că rana se
vindecă, orice gest exterior e în zadar.
Constatarea e, ca și în cazul unei morți
subite, prea târzie, iar eu m-am obișnuit cu asta.

Invaliditatea pornește imaginația 

o știm amândoi
visăm mult
visăm mult și ne-am muta acolo

să visezi e singura crimă onestă împotriva ta

Ai degetele lăbărțate îți zic și zâmbesc naiv.
Ale mele sunt lungi & aproape lipite.
S-ar completa perfect ar zice unii,
dar în realitate n-ar putea să se-atingă fără
să producă (și) tristețe.

Ar aduce după ele reacții imposibil de
controlat. Străine de amândoi dar mai ales de mine.
Le mai privesc o dată, pe furiș și îți zâmbesc
Mâinile sunt ceva minunat.

©

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Lecția de creative writing: Peter Handke

Cursurile de scriere creatoare sunt bune, mai ales dacă ești la început de drum; dar, cum scrisul e o meserie care se fură, orice scriitor vă va spune că nimic nu înlocuiește cititul atent, cu creionul în mână. În acest sens, astăzi vă propunem un fragment deosebit de ofertant de Peter Handke – că tot a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură anul trecut:

Carl Gustav Jung, despre populism și societăți secrete

Puține activități fac canicula mai suportabilă decât recititul cărților preferate. În acest sens, cu subteranele și ușile lui portal, volumul de amintiri al lui Carl Gustav Jung, publicat prima dată în 1961, face cât o vacanță de vară. Vă invităm să vă odihniți alături de noi în acest scurt fragment – în românește de Daniela Ștefănescu.