Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
Gabriela Vieru | © Stana Mihai

Două poezii de Gabriela Vieru

B.C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
G.V.: Fiindcă e singura modalitate de a mă înțelege, de a înțelege ce mi se întâmplă, singurul mod prin care mă exteriorizez fără să mă simt expusă. Mi-aș dori ca în versurile mele să se regăsească și alți oameni și ca prin ele să mă fac înțeleasă mai bine decât aș face-o spunând direct ce si cum simt.
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Nume: Gabriela Vieru
Data nașterii: 8 noiembrie 1998
Locul nașterii: Iași
Domiciliu actual: Iași

 

JE RÉSONNE EN BAISERS / LE LONG DE TA POITRINE

Diminețile în care îți scriam ce am visat fără
să mi se facă rușine
– curajul ăla naiv pe care doar copiii îl
manifestă e încă de partea mea,
când încă nu îți cunoscusem mâinile aspre
– de care tot insist să ai grijă,

când încă nu înțelegeam puterea pe care
ne-o oferă momentele de intimitate
– nici acum nu sunt convinsă ca o fac,
diminețile alea în care pur și simplu
alegeam să pierd pariuri cu propriul trup
au fost cele mai dure.

Să pui restricții corpului care are grijă de tine
– cel care încă te duce să vezi mâini aspre,
zgâriate, pe care le-ai rugat să aibă grijă,
care te-mpinge să le-atingi pentru că îți vrea
binele, e cel puțin la fel de dureros ca
acceptarea distanțelor cotidiene.

Azi mi-ai arătat zgârietura din frunte
de care am ales să nu spun nimic
nu, n-am spus nimic
fiindcă era frumoasă
iar cuvintele își pierd puterea în fața frumuseții.

Îmi place teribil vocea ta mahmură
dimineața. Știi să înoți?– răsună obsesiv în
capul meu, mereu mai intens decât toate
veștile alea cumplite primite la telefon într-o
după-amiază oarecare când nici vremea,
nici horoscopul nu prevestesc nimic.

Aș vrea să locuim sub apă, așa cum o
făceam în visul meu preferat
și știu că e egoist să mă gândesc așa,
dar frumusețea
nu poate fi
decât egoistă,
altfel nu
e
reală.

MÂINI

Ne-am privit mâinile cu discreția unor
colegi de clasă îndrăgostiți.
Zgârietura roz pal e semn că rana se
vindecă, orice gest exterior e în zadar.
Constatarea e, ca și în cazul unei morți
subite, prea târzie, iar eu m-am obișnuit cu asta.

Invaliditatea pornește imaginația 

o știm amândoi
visăm mult
visăm mult și ne-am muta acolo

să visezi e singura crimă onestă împotriva ta

Ai degetele lăbărțate îți zic și zâmbesc naiv.
Ale mele sunt lungi & aproape lipite.
S-ar completa perfect ar zice unii,
dar în realitate n-ar putea să se-atingă fără
să producă (și) tristețe.

Ar aduce după ele reacții imposibil de
controlat. Străine de amândoi dar mai ales de mine.
Le mai privesc o dată, pe furiș și îți zâmbesc
Mâinile sunt ceva minunat.

©

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

Două poezii de Anastasia Fuioagă

Anastasia Fuioagă: „Momentan scriu mai mult poezie, poate pentru că, sub aspect formal, simt că se potrivește mai bine cu ceea ce îmi impulsionează imaginația. „

Două poezii de Iris Nuțu

B. C.: De ce scrii, ce vrei de la arta ta?
I. N.: Ca să procesez tot ce mi se întâmplă, fac playlist-uri/soundtrack-uri pentru fiecare perioadă din viața mea – și scriu. Nu pot să nu scriu, cum nu pot să merg pe stradă fără muzică în căști, numai că scrisul propriu-zis seamănă mai mult cu procesul de deznodare a căștilor decât cu ascultatul. Mi-ar plăcea ca poemele mele să facă din timpul cuiva ce face muzica pentru mine cu timpul mort până la metrou.

Trei poezii de Adelina Pascale

Adelina Pascale: „Scriu rar, despre lucruri care mă liniștesc și lucruri care mă provoacă. Nu am liniaritate în scris, dar încerc o geografie a instrumentelor personale de disecție. În momentul ăsta parcurg Asia.”