©

Două poezii de Lucian Brad

Ce a ajuns să fie numit experiment literar suferă de superficial sau reducere la tematic. Un lucru bun că avem „Un om mai important decât oamenii”, unde autorii sunt puși nu doar în descrieri atmosferice și puncte de reflecție, dar în colaborare — oameni fizici care împreună obțin texte cu voci în contrast, dialog, progresie și paralel. (Claudiu Ioan Maftei)

Nume: Lucian Brad
Data nașterii: 26.08.1996
Locul nașterii: Vaslui
Domiciliu actual: Iași
Cărți publicate: Un om mai important decât oamenii (Editura OMG, 2020)

(NU) TE POȚI SCHIMBA

Pentru că poetul unei generații face o greșeală de generații
Se folosește de numele cuiva fără a se rezolva
Fiecare din aceeași specie despre
Memoria ca o problemă de organism
Brad Williams considerat de experți
Omul cu cea mai bună memorie
Când eu știu deja ce înseamnă și să fii
Și numele tău e numele tău
Dar putem șterge și obligația asta
Pentru că poetul unei generații face o greșeală de generații
Suferim masca
M-am suferit toată viața
Și-s oamenii care mi s-au întâmplat mă
Văd seara înainte să adorm
Umbre sub sori în toate direcțiile
Sinele ca o problemă de voință
Și numele tău e numele tău
Dar putem șterge și obligația asta
Pentru că poetul unei generații face o greșeală de generații
Aș fi putut fi oricare dintre ei
Și să ucid din mine
Să nu te văd pe Tine și
Viitorul ca o problemă de trecut

Dar sunt aici
Cu un om mai important decât oamenii

SKELETONA (feat. Claudiu Ioan Maftei)

dar dă-ți fața din față am
mâna din umbră din mână de corp
întorc scheleții lumină în spasme
erup din orbite în vedere conjur
big dick fuckery
maftei în draci arderii
sacral damaj la necro și ție
co — la — te
dar nu mă consum să te vindec

Și-s genul de orc care joacă sims în viața reală
aduc o copilărie
într-o luptă de cuțite
și n-au nevoia mea ca a lor.
Am eu timp să vă devin paladin?
Că-s genul care joacă un orc de nevoie în viață
și tot aștept ziua când pot
să îmi scot scheleții din dulap
pe timp de pace ca de halloween.
Aveți voi timp să îmi devin paladin?
Îi satisfac pe ceilalți sau pe cei din amintiri?

dar nu mă consum să te vindec
schimbă tăietura

doamne paranoia
inima pură și badass
dragoste pe degeaba
da-s pe bisericuțe scheleții
să trăiesc asta-i viața
să mă tratez tratând
starting pack dar nu
mă băgați în pământ
văd fiecare succes
l-am văzut déjà-vu
nu mă lua de creștin
și te las în genunchi
un copil interior
cât o să mai plângi?
un schelet viitor
cât o să îmi lupt
o să lupt puțin timp
ca să îmi fac timp
am văzut soarele
vasluian și nemernic
oriunde aș merge
chiar oricine aș fi
m-am găsit în schimbare
am evoluat mai târziu

și nu mă consum
să te vindec

cred că e frumos să iubești după ce moare

dar cred că e și mai frumos să iubești când este viață

și înțeleg că e șocant

cine a inventat viața nu putea să fie cald sau dulce sau pufos

ai auzit legendele

și nu le-ai văzut

ei te-au luat

le-ai fost aluat

când tu ai nevoie de putere să îți asumi cum crești

gai sensei nu a făcut mușchii într-o zi

dar i-a făcut

în fiecare zi

așa că fii simplu

spune-le că te iubești

© OMG

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Poziția a unsprezecea și Domnișoarele lui Fontaine, de Cătălin Mihuleac

„Printre «domnișoarele lui Fontaine» sunt câteva care mi-au fost colege la Liceul Francez din București, în ultimul său an de existență, 1947–’48, înainte ca regimul comunist să-l desființeze, și am fost foarte impresionată de curajul cu care au înfruntat toate pericolele atât de scump plătite. O carte emoționantă, de citit și recitit cu plăcere.“ — MARILY LE NIR

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Mâine, când ne-am întâlnit

„O carte care nu se agață de prezent, nu se ascunde în trecut, ci ne captivează cu treceri fluide și regresii temporale în alte vieți, trăite sau imaginate.” (Anca Vieru)