Mădălina Căuneac | © arhiva autoarei

Două poezii de Mădălina Căuneac

„Prin scris mi-a fost cel mai ușor să mă exprim artistic încă de când eram copil - și a rămas principala modalitate de vindecare și organizare interioară; astfel sper să pot oferi și altora o formă de conexiune (sau daca nu, măcar melancolia unei amintiri împrumutate).” Mădălina Căuneac

steluțe

pe terasa îmbrăcată cu marmură albă, pătată
stau dezordonat vase de lut joase și foarte largi
cu plante suculente, ficuși și cactuși,
care au avut timp decenii să se dezvolte luxuriant
în soarele care, vară de vară, topește
orice dorință de activitate analitică

ne bem cafelele foarte dulci și concentrate
dimineața, la prânz și seara
uneori cineva merge după croissante și salate
cu năut, roșii si pătrunjel –
ne adunăm în bucătăria largă
cu gresie duochrome în alb și galben,
masă și scaune simple, oalele și tigăile la vedere,
toate bucuriile și amintirile la vedere;
radioul nu se oprește niciodată –
ascultăm old chilean music,
old italian music și uneori chiar old romanian music
și ziua alunecă ca într-un vis fără sfârșit

la prânz orizontul se topește în căldura uscată
stăm sub o fâșie de umbră sumar îmbrăcați,
transpirați
bem limonadă cu mentă si cappuccino
nu vorbim,
trupurile noastre comunică destul;
mijim ochii și orașul în depărtare se face și mai mic,
încastrat în bule luminoase pe genele noastre

după ce ne trezim și umbra a ajuns dincolo de
terasa noastră
luăm din dulapurile masive până-n tavan
rochii largi, albe, vaporoase
și părăsim apartamentul postbelic al bunicii
plin de sute de cărți atacate de carii și praf,
plin de bijuterii și sticle goale de parfum
uitate de ani
printre hainele de cașmir și bumbac;
mergem spre plajă pentru o plimbare
până mult după lăsarea întunericului

înghețată de lămâie, fistic sau vanilie cu fulgi de migdale
mereu însoțită de espresso amărui, ciocolatiu
găsim un ponton liber și așteptăm ca noaptea
să întunece complet marea
să ne înfricoșăm că am putea vreodată
să fim striviți sub valurile tăioase
ne întindem pe vreo plajă și visăm comun
peisaje pe care nu le-am văzut
și acțiuni hollywoodiene improbabile

mă ridic în capul oaselor și-mi îmbrățișez corpul
până brațele par ale altcuiva
iar mainile nu își mai știu originea

vreau acasă;
plecăm desculți, hipnotizați
de imaginea lunii pe orice suprafață
nisipul gâdilă tălpile,
uneori o piatră ascuțită face pasul mai scurt

în miez de noapte când toată lumea doarme
unul sau altul se trezește cu o imagine neclară în minte
deschide geamurile camerei înalte
și își pune picioarele pe pervazul din travertin
sperând să se răcorească –
un pahar cu lapte rece și un biscuite din ovăz
pe cer steluțe, felinarele pe stradă sunt și ele steluțe

geamuri în depărtare luminate de insomniaci imaginari –
sunt tot steluțe

pământul s-a topit într-un univers prietenos
plin de steluțe,

iar noi toți am devenit
steluțe

dumicați de mămăligă

pielea, ca un cauciuc lăsat în soare,
radia căldură și un miros vag de transpirație
de copil care încă nu s-a împlinit;
trasam conturul personajelor
din cărțile ilustrate cu hârtia indigo
rămasă în atelierul lui Tata Lazăr –
prinți și prințese, natură moartă, obiecte fantastice;
la umbra casei, în vie,
mă întindeam pe câte o pătură scoasă la aerisit
și ascultam Radio România Actualități
iar soarele era infinit printre frunzele zimțate;
pământul cald –
printre bulgări și iarbă prăfuită
mi-am pus de atâtea ori capul
în așteptarea serii,
în așteptarea chemării la masă

priveam din cerdacul casei
trenuri care trăgeau în gară –
muget de vaci în depărtare și
miros de cartofi cu usturoi –
o mămăligă mare pentru toți
și o cană de apă călduță adusă de la șosea;
de acolo, din ograda casei
de pe strada bisericii numărul 10
puteam auzi tot zumzetul satului,
fiecare strigare, fiecare galop
puteam vedea strada
care duce în satul vecin

la doi kilometri depărtare
stăteau toți cei care au murit înainte să-i cunosc
mijeam ochii și nu-mi puteam explica cimitirul,
cântarea de doliu, absența

am căutat liniștea aceea de sat așezat
cu bătrânii mei încă în putere
și pământ îngrijit la timp
ani
am primit momente grăbite
în care voiam să opresc timpul
să ies din visare, să respir cât mai mult aer
și să-l depozitez în săculeții plămânilor
cu toate mirosurile de animale, natură și sudoare
îmi mai amintesc doar fragmente și culori arse

roadele au dat în pârg,
strugurii s-au stafidit în vie

Textele fac parte din volumul de debut al autoarei – aflat în curs de publicare la OMG. 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

7 sfaturi pentru începători de la alți 7 scriitori români

Bogdan COȘA: În încheierea interviurilor realizate pentru DLITE am adresat de multe ori aceeași întrebare: dacă cel/cea intervievat/ă ar fi să recomande un lucru scriitorilor aspiranți, care ar fi acela? Iată ce au răspuns 7 dintre scriitorii români pe care i-am abordat în ultimul timp.