Ramona Micu | © arhiva autoarei

Două povestiri de Ramona Micu

Ramona Micu (n.1979) a debutat editorial în 2021, are trei copii minunaţi, și ne propune spre lectură ceva inedit.

ACASĂ

 

Pe canapeaua decolorată din fosta ei cameră, Cristina doarme. Cȃṭiva urṣi de pluṣ cu inimioară roṣie I heart you ȋi veghează somnul, solitare rămăṣiṭe ale adolescenṭei ei consumate cu lacrimi ṣi excese ȋntre aceṣti pereṭi. Altfel, dormitorul mic arată acum exact ca noua lui proprietară, doamna Popescu: trist, ȋnghesuit, cu zeci de goblenuri pe pereṭi. Ȋntr-adevăr, de cȃnd a rămas fără serviciu ṣi fără copii, plecaṭi după liceu ȋn lumea largă, doamna Popescu a cusut, s-ar zice, ȋn continuu, oferindu-i un excelent pretext de defulare domnului Popescu,  la ȋntoarcerea de la cȃrciumă, mai bine mi-ai cȃrpi ṣi mie ṣosetele, că, uite, toate au gaură ȋn călcȃi.

După fiecare vizită acasă, de Crăciun, de Paṣti, o dată vara, Cristina bȃrfeṣte cu frate-su, Adi, ăṣtia bătrȃni s-au ramolit de tot, mama doar coase, tata doar bea, au aṣa, o faṭă de oameni nefericiṭi, fiecare ȋnchis ȋn camera lui, cu televizorul lui, nici de mȃncat nu mai mănȃncă ȋmpreună, mama ȋi lasă bilet cu meniul zilei pe uṣa de la frigider, ciorbă de pui ṣi tocană de cartofi cu cȃrnaṭi, iar el ȋṣi alege ce-i place ṣi bagă la microunde sau, dacă nu-i place nimic, mănȃncă pȃine cu pateu. Adi rȃde, lasă-i ȋn pace, n-ai tu destule pe cap, tata probabil o să crape ȋntr-o zi de atȃta băutură, iar mama o să trăiască o sută de ani făcȃnd goblenuri, dacă stai să te gȃndeṣti cam aṣa au fost toată viaṭa, ultima oară cred că s-au futut cȃnd a rămas gravidă cu tine, ha ha, doar că se străduiau cȃt de cȃt să simuleze cȃnd eram ṣi noi acasă.

Mai e doar o zi pȃnă la Crăciun ṣi Cristina a ȋmpodobit sufrageria cu beteală ṣi a pus luminiṭe pe balcon. Brad nu au mai cumpărat, doamna Popescu a zis ce vă trebuie, doar nu mai sunteṭi copii, dacă ȋmi făceaṭi ṣi mie nepoṭi, să aibă cine tropăi prin casă, luam ṣi brad, dar aṣa, la ce ne trebuie. Aṣezată pe colṭarul din bucătărie, doamna Popescu ȋṣi freacă ȋncet mȃinile, au venit copiii, Cristina tocmai de la Viena, cu geamantanul ei cu rotiṭe din care tot scoate haine colorate, ṣi Adi de la Bucureṣti, cu un rucsac ȋn care a ȋnghesuit niṣte tricouri ṣifonate, dă-mi-l, mamă, mie, să ṭi-l calc, cum umbli aşa pe-afară, cine te vede ce zice. Ar aṣeza masa, dar ȋn sufragerie doarme Adi, ce-o fi ṣi cu copiii ăṣtia, s-a făcut 11 ṣi ei tot nu se scoală. Domnul Popescu trȃnteṣte uṣile, a dormit prost azi-noapte, ȋnghesuit la perete de doamna Popescu, aşa e când vin copiii acasă, nici să dormi liniştit nu mai poţi, s-a bărbierit cu atenṭie, s-a ȋmbrăcat, a tăiat pȃinea, a fost ȋn boxă, după murături, iar acum e nervos, se plimbă fără rost ȋntre dormitorul lui, redevenit pentru scurtă vreme conjugal, ṣi bucătărie. Hai să ȋi sculăm pe copii, zice, mi s-a făcut foame.

Cristina deschide ochii doar pe jumătate, mai lasă-mă un pic, mamă, dar se ridică ȋntr-un tȃrziu, ȋṣi ia papucii ṣi se grăbeṣte să ocupe baia. Adi ȋnjură ȋn gȃnd, dar ȋṣi tȃrṣȃie picioarele spre bucătărie, unde doamna Popescu s-a apucat de scos din frigider salata boeuf, ouăle umplute, friptura ṣi oala cu sarmale. Ia din fugă o jumătate de felie de gogoşar din decorul de pe tava cu salată boeuf, dar nu apucă să o ducă la gură, că maică-sa ṣi sare cu gura, mi-ai stricat floarea, aṣa că o scutură puṭin ȋn aer ṣi o aṣază tacticos la loc. Măcar te-ai spălat pe mȃini, ȋl ȋntreabă Cristina, din cadrul uṣii, nu, ṣi să ṣtii că m-am ṣi masturbat azi-noapte pe canapeaua aia bună a lu’ mama, ȋi răspunde el ȋn ṣoaptă, pe la spatele doamnei Popescu, care a terminat de strâns patul şi acum aranjează faṭa de masă albă, cu broderie, ȋn sufragerie. Nesimṭitule, ȋi zice Cristina, iar el ȋi prinde mȃna la spate, ca ȋn copilărie, cȃnd o chinuia doar aṣa, pentru că era mai mare ṣi mai puternic. Auzi, mă, dar pe Alina de ce n-ai adus-o, ȋl ȋntreabă, iar el ȋi face cu ochiul, mi-a zis mama să nu-i mai aduc fete acasă decȃt dacă vreau să mă ȋnsor cu ele, altfel nu, ce, să ne ṣtie tot oraṣul, azi cu una, mȃine cu alta. Şi-acum n-oi vrea să mă însor doar ca să o aduc, nu e ca şi cum ar pierde ceva.

 

LA JUMĂTATEA VIEŢII

 

Prima oară am făcut sex la treizeci şi trei de ani. Îmi amintesc perfect, tocmai făcusem parastasul mamei de patruzeci de zile şi mă enervasem cu toate babele care ştiau ele mai bine ce şi cum trebuie făcut, i-ai pus oglindă, cum unde, în buzunar, lângă pieptene şi ruj, cum vrei să rămână frumoasă pe lumea aialaltă. Trei rânduri de haine mă puseseră să dau de pomană, aşa, mamă, cu taior, cum purta ea când se gătea, ce dacă în ultimii ani umbla şleampătă, cu nişte haine lălâi, cu umeri prea mari, cu poale prea lungi, din materiale prea sintetice, false, de parcă o tarabă întreagă de haine de la chinezi, înflorate şi mirosind a plastic, s-ar fi prăvălit la ea în curte de prin vreun camion plin cu boarfe şi ea n-ar fi făcut decât să le culeagă una câte una şi să şi le arunce la întâmplare pe corp până când nu mai putea mişca mâinile de la cât de multe îmbrăcase, gata, ajunge.

Cel mai tare mă enervase însă Cristi, fostul meu coleg de clasă, iubirea mea neştiută din adolescenţă. Apăruse din senin, la braţ cu maică-sa, am venit şi noi, zisese şi se aşezase la masă, ciocnind pahare mici de ţuică de prune cu cine se nimerea, Dumnezeu s-o ierte, că a fost femeie bună, şi uite aşa s-a dus, dintr-odată, nici nu mi-a venit să cred când m-a sunat mămica să-mi spună, păi nu mă întâlnisem eu cu ea chiar duminica de dinainte, venisem pe-acasă şi-am fost cu mama pe la cimitir, să mai aprindem şi noi câte-o lumânare la ăi bătrâni, cum se face, şi-am dat nas în nas cu ea, stătea pe băncuţă în faţa mormântului lu’ nea Costică, al ei, de, doar că atunci nu era încă al ei, mă şi speriasem când am trecut pe acolo, că n-o văzusem şi numai ce-am auzit-o oftând, ia uite, domnule, ce mi-e viaţa asta, acum eşti tânăr şi mergi pe stradă în costum roz cu flori, ce costume frumoase avea când eram eu mic, mă duceam s-o mângâi pe fustă, că mama n-avea, de un’ să aibă, şi-acum nu mai eşti.

Şi tot aşa o ţinuse, cum fusese mama o doamnă frumoasă şi elegantă şi maică-sa nu, şi mă uitam la biata femeie, cu nasul mic şi roşu tot mai adâncit în păhărelul de ţuică, mai pune unul, Camelio, că tare e frig afară. Octombrie, ce să zic. Mărul pitic de lângă fântână de-abia mai ţinea cele cinci-şase mere pătate, mere eco, nestropite, de-alea frumoase îmi cumpăr de la supermarket, lasă-le măcar pe-astea aşa, naturale. Şi asta nu fusese tot. Pe la mijlocul mesei, după ce popa împrăştiase nori de fum aromat peste mâncare şi hainele întinse ca nişte morţi mai mici, cu mânecile goale îndoite pe piept fuseseră adunate în pungi de plastic, să fie primit, murmuraseră vecina Florina şi nepoata Adriana şi tuşă Petra, în timp ce furculiţe de unică folosinţă sfâşiau foile de varză de pe sarmale, bine că am nimerit cu parastasul înainte de postul Crăciunului, o mână durdulie îl bătuse uşor pe spate pe Cristi, hei, am ajuns şi eu, iar Cristi îi făcuse loc între el şi maică-sa, mai adu o farfurie, Ileană, a ajuns şi nevastă-mea.

Pe ăştia cine dracu’ i-a chemat, mormăisem printre dinţi aducând o farfurie de la bucătărie, ok, maică-sa e vecină aici, a fost prietenă cu mama, dar el ce caută, dar nevastă-sa, frate, n-au şi ei altceva de făcut, ai zice că la treizeci şi ceva de ani poţi mai mult într-o sâmbătă la prânz. Dar Cristi părea că se simte bine, vorbea încontinuu, ba cu unul, ba cu altul, sticla de ţuică din faţa lui se golise, cea de vin de-abia de mai avea două degete de lichid roşiatic pe fund, e drept că nu bea singur, dar obrajii i se făceau din ce în ce mai roşii, vocea din ce în ce mai stridentă, iar eu mă întrebam ce găsisem cândva la el, cum de ochii ăia tulburi mi se păruseră atrăgători vreodată. Nevastă-sa părea la locul ei, se uita mai mult în farfurie, mestecând încet, cu gândul parcă în altă parte.

Ia uite-i, au venit toţi trei, bombănise lângă mine tuşă Petra arătând spre ei cu o mişcare scurtă din bărbie, e rău, mamă, să fie bărbatu’ beţiv, nimic nu se alege la casa omului. L-au dat ăia afară de la servici, dar degeaba, tot nu s-a potolit, a băut până a rămas pe drumuri şi-acum stă pe capul maică-sii, săraca.

O vreme, îl urmărisem cu privirea şi-n capul meu scene din trecut săreau ca mingea, Cristi alergând prin clasă, Cristi râzând, Cristi cu părul lui blond strălucind în soare. Peste el, cineva, să fie necazurile, alcoolul sau poate, cine ştie, timpul, îngroşase contururi şi părul i se rărise, obrajii i se lăsaseră la vale, Cristi nu mai era Cristi al meu, era un bărbat oarecare, între două vârste.

Între două vârste eram şi eu deja, aveam exact jumătate din anii maică-mii, sunt la jumătatea vieţii îmi venise în gând şi mă bucurasem că oglizile din casă erau încă acoperite cu văl negru, de doliu, ce bine că nu mă pot vedea.

Seara, după ce toate, farfurii, tacâmuri şi pahare, de mult erau strânse, mesele curăţate şi duse înapoi prin vecini, iar scândurile puse peste scaune, să le transforme în băncuţe, rezemate de gard, şi oamenii toţi întorşi la casele lor, încuiasem uşa casei părinteşti şi mă dusesem şi eu acasă. În patul meu de un metru douăzeci, ce-mi trebuie mie mai mare, din garsoniera îngustă din oraş, mă răsucisem de pe o parte pe alta până spre dimineaţă.

S-a dus naibii tinereţea mea, uite-aşa s-a dus, ca părul lui Cristi din creştetul capului, ca viermii din merele din curte. Şi eu tot singură sunt, auzi, tu nu cumva oi fi lesbiană de-asta, mă întrebase într-o zi o colegă, ridicând dintr-o sprânceană, că prea nu te-am văzut cu nimeni niciodată. Lesbiană eşti tu, îmi venise să-i răspund, dar tăcusem. N-am eu timp de relaţii, spusesem într-un târziu. Sau poate se vede de departe că sunt defectă, continuasem în gând. Prea grasă, prea păroasă, prea strâmbă, habar n-am.

În noaptea aia, când zorii deja se întrezăreau prin fereastra îngustă, mâinile mele îndrăzniseră să treacă dincolo de bariera chiloţilor. N-a fost sex aşa cum văzusem în filme, cu oh şi ah, dar a fost sex. De-acum gata, ştiu cum e, mi-am spus şi o vreme, după ce se lăsa întunericul peste mica garsonieră, continuasem să explorez bucăţi din corpul meu la jumătatea vieţii. Cu bărbaţi cred că e altfel, îmi spuneam uneori, dar mno, asta sunt eu acum, nu trebuie să dau socoteală nimănui.

Să ştii că a cules Cristi merele alea, mă sunase apoi, după vreo două săptămâni, tuşă Petra. Nu mai erau bune de nimic, i-am zis eu să le ia să le pună la ţuică, ce să mai faci tu cu ele, mamă, că erau pătate de tot, putrezite.

 


Căutați și Poemul cu oameni mari și mici, apărut la Casa de pariuri literare. Sunt tot povestiri. 

 

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).

Citește mai mult:

Cosmin Leucuța a scris un roman numai bun de luat în vacanță

„Road-novel, distopie, poveste cu mult suspans, violență bine dozată, dialoguri pe muchie de cuțit, cartea își atinge țelul fără ocolișuri inutile și ne obligă să medităm în cel mai serios mod la propria noastră natură. Am fi pregătiți să facem față unui astfel de univers fără să ne pierdem umanitatea?“ — ANDREI MOCUȚA

Poziția a unsprezecea și Domnișoarele lui Fontaine, de Cătălin Mihuleac

„Printre «domnișoarele lui Fontaine» sunt câteva care mi-au fost colege la Liceul Francez din București, în ultimul său an de existență, 1947–’48, înainte ca regimul comunist să-l desființeze, și am fost foarte impresionată de curajul cu care au înfruntat toate pericolele atât de scump plătite. O carte emoționantă, de citit și recitit cu plăcere.“ — MARILY LE NIR

Orașul promis

Situat între Carlos Fuentes și Ovidiu Nimigean, romanul Valentinei Șcerbani redă, într-un limbaj îmbibat de poezie, povestea unei pierderi. Un roman pur și simplu răscolitor. – Dumitru CRUDU