Platformă pentru literatură contemporană DE-RO
dlite_icon_organic
©

„După fericire nu urmează nefericirea”

Bogdan Răileanu în dialog cu Bogdan Coșa
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

B.C.: Ai debutat în revistă la 35 de ani. Prima carte ți-a apărut la 37 de ani, a doua carte, la 38, a treia, la 39, anul trecut. Nu-mi amintesc un caz recent similar, cineva care să fi debutat cu un volum de povestiri atât de consistent (care să nu aibă nevoie de mămăligi în parbriz), reușind apoi să-și apere centura doi ani la rând (and counting). Îmi vine să te întreb, mai în glumă, mai în serios, de ce ai așteptat atâta, ai vrut să ne faci de rușine – pe noi, ăștia care am debutat la 22, 23 de ani?

Bogdan Răileanu: Am fost ocupat cu cealaltă viață. De fapt, singura viață până la 35 de ani. Să îmi întemeiez o familie, să merg la job, să mă văd cu prietenii, să gătesc, să beau și să fumez. În interiorul meu trăia un mic scriitoraș, dar nu s-a încumetat niciodată să iasă la suprafață. A stat într-un colț și s-a uitat la cum erau lumea și oamenii, cred că acumula. Uneori mă trezeam dimineața și simțeam nevoia asta de scris, dar era ca un chef, nu o simțeam ca o nevoie ci mai degrabă ca o dispoziție. Pe urmă a început să fie o nevoie, după ce am publicat și s-a cristalizat mai bine ideea de scris în mine și mi-am dat seama că am lucruri pe care vreau să le notez. Lucrurile au evoluat treptat către o nostalgie. Scrisul îmi servește în acest moment la capturarea unui trecut pe care îl simt vindecător și protector. Lucrurile dintr-o lume pe care am pierdut-o și care, cu moartea bunicilor și cu apariția unor cazuri de Alzheimer în familie, se destramă. Asociez aceste pierderi și cu distrugerea planetei – care cere și ea o doză de melancolie. Multe lucruri par pierdute în momentul ăsta și cred că trec printr-o perioadă acută a nostalgiei. Scrisul mă ajută să decupez imagini din acest trecut și să le lipesc în textele pe care le scot la suprafață. Le integrez în ficțiune. E un joc care îmi place. Nu știu cât îi aranjează pe cei care se recunosc în ce scriu, dar literatura nu trebuie să mulțumească pe cineva. Profilul meu și slăbiciunile mele, vinovățiile mele sunt puse peste multe din personajele care apar în cărțile mele. Nu mă avantajez niciodată în scris dacă mă identific cu vreun personaj.

Revenind la întrebarea de ce am așteptat atâta, nu știu să îți dau un răspuns clar de ce am început la 35 de ani. Cred că e vorba și de o criză a vârstei de mijloc, amestecată cu o revoltă față de tot timpul pierdut aiurea, stresul încasat în publicitate și prin București, relațiile mele eșuate cu diverse femei, cred că toți purtăm cu noi bagajul ăsta. M-au ajutat cursurile de creative writing pe care le-am făcut și frica de moarte. Frica de moarte e o prietenă cu care am trăit încă din liceu. Atunci am început să scriu mai mult. Aveam un jurnal, scriam poezii și mă temeam că o să mor. Ipohondria creștea, tanatofobia creștea, timpul trecea și nu mai muream. Mintea nu știe să pună toate lucrurile astea într-o logică salvatoare. Nici acum nu cred că știe, din contră. Acum e un asalt al morții asupra umanității. Cam așa percep pandemia asta. Ei și pe la 35 de ani cred că o voce mică îmi tot șoptea că ar trebui să scriu o carte, să îmi împlinesc visul ăsta ca să nu mor naibii ca un prost. Citisem și câte ceva despre Bolano în perioada aceea și cred că și el avea o teamă legată de chestia asta cu moartea. Nu credea că o să treacă de 35 de ani. Cam astea au fost condițiile în care s-a petrecut debutul și pe urmă restul. Dar nu cred că sunt atât de prolific pe cât insinuezi tu, Tudor Ganea a dat și mai multe cărți de la debut încoace, mă mai uit apoi la Flavius Ardelean care deși nu joacă în aceeași ligă literară, este foarte productiv și văd acum foarte apreciat în afara țării. Radu Paraschivescu iarăși e un scriitor care dă constant cel puțin o carte pe an. Deci nu pot spune că am depășit vreo normă. Din contră, cred că ar trebui să scriu și mai mult ca să pot să am ce da la o parte, să am proiecte la care să renunț.

 

B.C.: Ce făceai la 22, 23 de ani? La ce visai? Cum te făceai de râs?

Bogdan Răileanu: Întrebările astea îmi aduc aminte de o conversație pe care am avut-o cu poetul Adrian Urmanov și care spune mult despre ce visam și cum mă făceam de râs la vârsta aia. Eram la Green Hours, beam o bere cu el. Adrian Urmanov era foarte implicat în cenaclul lui Mincu, dădea cu tifla poeților mai bătrâni (el și Țupa erau foarte articulați), câștigase și un premiu pentru debut, era tare. Printr-o prietenă bună niște poezii scrise de mine în anul 2 de facultate au ajuns la Urmanov. Poetul mi-a transmis prin această prietenă că trebuie să ne vedem. Am venit la cenaclul Euridice. M-am simțit complet străin între acei oameni în vârstă, în casa aia rece și luxoasă (casa Monteoru). Nu eram de calibrul ăla, dar Urmanov m-a luat cu el după aceea să bem o bere la Green și asta mi-a plăcut mult pentru că Green era locul în care petreceam câteva ore zilnic în acea perioadă. Nu aveam bani, dar supraviețuiam în București și eram fermecat de București. Țin minte că îi dădusem lui Urmanov un manuscris cu vreo două capitole dintr-un roman la care scriam și omul citise și notase pe toate paginile câte ceva. Nu îmi venea să cred. M-am relaxat și primele lucruri despre care mi-a venit să îl întreb a fost ce muzică ascultă, dacă are o prietenă, la ce filme se uită, unde iese în oraș. Urmanov a făcut o pauză, nu prea băuse din berea pe care și-o luase și mi-a zis că nu are prietenă și că în timpul liber citește, nu prea iese, nici nu se uită la filme, muzică nu prea, poate puțin Madonna, visa să scrie proză și urma să plece în Anglia să facă un atelier de creative writing cu Umberto Eco. Fucking Umberto Eco, îți dai seama? Și atunci mi-am dat seama că sunt în urmă cu lecturile, că sunt chiar pe lângă cu aspirația mea de scriitor. Eu eram preocupat cu deliciile vieții, băutura, fetele, muzica, cârciumile. Citeam puțin. Scriam dintr-un impuls erotic mai mult. Cu toate astea, Urmanov mi-a zis să continui să scriu și să public pentru că trebuia să fac și eu parte din generația aceea care se forma, douămiiștii. Următoarea dată când ne-am întâlnit eram în troleul 66, la Universitate. Urmanov era îmbrăcat în haine de călugăr. Atelierul de creative writing pe care îl urmase cu Umberto Eco în Anglia nu dăduse rezultatele așteptate. Sau dăduse. Nu știu. Eu probabil aveam o iubită nouă. Douămiismul trecuse printre degetele mele ca o apă.

 

B.C.: Despre atelierele de scriere creatoare se vorbește că ar fi inutile pentru participanți, un alt mod de a-i mulge de bani pe corporatiștii împotmoliți în diverse crize. Tu, de exemplu, de ce te-ai dus la cele pe care le conduceau Florin Iaru și Marius Chivu? Ce ai învățat acolo?

Bogdan Răileanu: Despre atelierele astea am aflat ce se spune tot la un atelier de creative writing sau scriere creativă sau creatoare. Se zice că dintr-un atelier de-ăsta ies atâția scriitori câți și intră. Deci asta spune totul. Probabil că merg mulți nostalgici la atelierele astea. Oameni care au trecut pe lângă literatură visând coperți cu numele lor pe tarabele librăriilor. Oameni care sunt buni cititori și care și-au dorit să încerce scrisul, celălalt capăt al unui text. Locul din care începe telepatia, cum zice Stephen King. Unii după mult exercițiu cred că și reușesc să scoată texte ok. Deci atelierele se dovedesc utile. Un alt efect beneficiu al atelierelor popularizate o dată cu apariția revistei Iocan a fost impulsionarea nivelului literar. Au apărut niște necunoscuți, deodată, și cred că s-a produs un efect și în mâinile amorțite ale celorlalți scriitori deja existenți. A apărut mai multă proză scurtă, s-a ridicat nivelul și cred că per total au apărut și mai mulți cititori de literatură contemporană, pentru că fiecare nou scriitor a venit cu o camarilă de prieteni și potențiali noi cititori. Eu m-am dus la atelierul de creative writing pentru că îl știam pe Marius Chivu și mă întâlnisem cu el într-o seară în Control. Aflasem că e instructor la atelierele astea și l-am întrebat dacă are sens să mă înscriu. Mi-a zis zâmbind misterios că să vin și o să aflu dacă are sens. Mi-era teamă că sunt prea bătrân, că doar Urmanov trecuse pe la Umberto Eco pe la vreo 22-23 de ani. Eram nesigur, dar m-am dus. Mi-a plăcut că mi-a trezit competitivitatea. Așa au apărut primele povestiri, apoi am publicat în Iocan povestirea Ce mai face Vincent Gallo.

 

B.C.: Le-ai recomanda și altora să încerce sau crezi că există practici mai eficiente pentru începători?

Bogdan Răileanu: Evident că recomand. E foarte util atelierul, pentru că impune niște teme de făcut, impune o disciplină a scrisului, impune nevoia să găsești o poveste; și sub presiune eu îmi dau seama că pot să scot lucruri mai eficient, pot să închid o poveste și e important să termini o poveste, după ce termini de scris o poveste te simți bine. Eu mă simt bine. În plus la atelierele astea dacă ai noroc să dai peste oameni ca Florin Iaru, Marius Chivu, Marin Mălaicu-Hondrari sau Bogdan Alexandru Stănescu, ai ocazia să afli multe referințe literare, să pui în oglindă diverse alte personaje sau situații din alți autori și să descoperi noi autori, să îți faci o listă nouă de lecturi.

Dar nu așa se încheie cea mai fericită perioadă din viața unui om. Sunt doar gânduri pe parbriz, cum spuneai tu. După fericire nu urmează nefericirea. După fericire începe o nouă căutare a fericirii.

(din povestirea Ce mai face Vincent Gallo © Polirom)

B.C.: Care a fost cea mai fericită perioadă din viața ta (și, dacă s-a încheiat, cum s-a încheiat)?

Bogdan Răileanu: Cred că au fost mai multe perioade, nu suntem conștienți de fericire decât după ce am avut-o, dar cred că liceul și facultatea au avut perioade de fericire. Așa să pun degetul pe o perioadă clară în care am fost cel mai fericit a fost una într-o dimineață când mergeam pe șoseaua Kiseleff cu bicicleta. Mergeam de la Piața Domenii la Victoriei spre serviciu. Venise primăvara, toți copacii erau verzi, era temperatura aia de 21 de grade Celsius, temperatura perfectă, ascultam muzică în căști, soția era însărcinată și m-am gândit la un moment dat, uite acum sunt fericit și eram. Pentru un anxios și un ipohondru fericirea poate fi confundată deseori și cu o ușurare de la apăsările inerente vieții. Am mai fost fericit sau foarte emoționat când am primit vestea că voi publica prima mea carte. Eram într-un UBER. Îmi dădusem demisia dintr-o agenție de publicitate și când am citit e-mailul de la Polirom, aproape mi-a venit să plâng de fericire, de parcă învinsesem vreo boală grea. Boala eșecului, probabil.

 

B.C.: Cine citește Tot spațiul dintre gândurile mele, un volum cu o tematică acut contemporană, care-l face foarte greu de lăsat din mână, îmi închipui că devine curios să vadă cum stau lucrurile și cu romanele publicate ulterior, mai sofisticate, în care re-contextualizezi scene, personaje, situații introduse în volumul de debut (de exemplu, șoferii care se scuipă în trafic, artista care face bijuterii în formă de virusuri, cămătarul cu saloane de masaj erotic din București etc.). Ce spui, ar fi greșit să citim povestirile tale ca schițe sau studii în baza cărora ți-ai ridicat romanele?

Bogdan Răileanu: Mă bucur că volumul de povestiri ți s-a părut așa de acut contemporan și captivant. Pentru că anul viitor voi încheia un nou volum de povestiri care continuă temele și obsesiile din primul. De fapt, regăsirea unor personaje sau situații din proza scurtă în romane are legătură tot cu obsesiile legate de anumite teme și cu o anumită joacă. Cred că ești printre puținii care au citit cele trei cărți așa la rând și pot sesiza aceste nuanțe. Domnul Negru din Dinții ascuțiți ai binelui repare în Teoria apropierii și chiar cineva citează din el, e un joc al recurențelor mai mult. Când stai cu multe personaje în aceeași cameră mult timp începi să construiești și găselnițe de felul ăsta. Dar nu știu dacă povestirile pot fi văzut ca niște schițe ale romanelor ulterioare, pentru că Dinții ascuțiți a fost scris, spre exemplu, înaintea povestirilor, dar nu a fost acceptat la publicare. Cred că putem să vorbim despre un spațiu comun al unor paranoi, temeri și întâmplări care reverberează în diverse texte literare emanate de mintea mea. Probabil că și în următoarele texte voi continua să reiau personaje sau situații, foarte colaterale, pentru satisfacția mea mai mult.

 

– Dar să zicem că nu ar fi un cutremur, ci pur și simplu nimeni nu ar mai putea să iasă de aici. Ușile nu ar putea fi deschise, geamurile nu ar putea fi sparte. O forță supremă ne-ar încuia în cafeneaua asta, sau ce-o fi ea.

– Da ce-ți veni? spuse Alice. E ceva din povestirile tale?

– Nu, n-are legătură. Ziceam așa, ca un exercițiu de imaginație. Cât crezi că am reuși să supraviețuim închiși aici?

– Nu știu. E greu de spus. Când o să realizeze lumea, o să fie panică, isterie. Probabil unii vor decide să se sinucidă mai devreme sau mai târziu. Nu cred că e ușor de suportat izolarea, spuse Alice uitându-se în jurul său la oamenii de la mese, la geamurile mari.

(fragment din povestirea Zero grade © Polirom)

B.C.: Aplaud cu bucurie nedisimulată capacitatea scriitorilor de a intui cu precizie viitorul, mă dă pe spate. Tu cum ai suportat izolarea?

Bogdan Răileanu: Foarte greu. Frica m-a paralizat la început, m-am obișnuit greu. M-am lăsat pradă anxietății. Mă spălam cu clor când mergeam la piață să fac cumpărături. Mă opream în mijlocul magazinului Mega Image  și ascultam vocea acelei femei care anunța cumpărătorii că lucrătorii din magazin dezinfectau spațiile din oră în oră și că din cauza virusului programul magazinelor se modifică. Mi se părea că sunt pe un platou de filmare și că urmează să apară Soderbergh de undeva să strige CUT!  și să revenim la cumpărăturile noastre. N-am putut să scriu mai nimic. Aveam planuri, dar s-a ales praful. Am reușit cu greu să duc la sfârșit o nuvelă, o ficțiune istorică sau o speculație, mai degrabă, despre autorul baladei Miorița. În lumina evenimentelor pe care le trăiam eu totul e înconjurat de moarte și în această nuvelă, dar o moarte cu care se poate trăi, mă rog, căutam căi de ieșire din blocajul mental în care eram. Spre finalul carantinei am ajuns și la spital cu o amigdalită care a trebuit operată. A fost o experiență la care așteptam iar să apară cineva și să zică că e o glumă. Stăteam singur într-un spital din București. Nu aveau voie decât urgențele în spitalul acela și cred că în tot spitalul eram doar vreo 3 bolnavi. Eu eram singur pe un etaj întreg. Am încheiat izolarea în forță ca să zic așa.

 

B.C.: „Știi cum e la noi, vrei să debutezi și lumea se pișă pe tine.” În cazul tău, dimpotrivă, lumea a fost încântată. Cât de satisfăcătoare a fost pentru tine experiența debutului?

Bogdan Răileanu: Da, am fost bine primit în lumea literară. Povestirile au avut nominalizări pentru debut la mai multe premii. N-am luat niciun premiu. Nu zic că aș fi meritat. Nu zic nimic. Mă bucur că s-a vorbit despre carte, că au citit-o oamenii. Nu aș schimba nimic. Debutul e ca un zbor. Primele lansări de carte sunt ca niște plutiri chiar dacă nu vine nici dracu. Experiența debutului a fost satisfăcătoare. Știam că povestirile merită să fie publicate. Vedeam multe lucruri publicate, așa că și eu meritam. Era tot ce îmi doream. Nominalizările și cronicile bune au fost bonus. Chiar dacă mi-am dorit să debutez inițial cu romanul Dinții ascuțiți ai binelui, dar două edituri către care am trimis m-au descurajat într-un mod foarte… descurajator, hai să zicem doar atât. Acum îmi vine să râd, dar atunci mă cam enervasem.

 

 

B.C.: „Pentru mine, arta înseamnă idee în momentul ăsta, nu e stilistică. Ce stilistică aș putea să propun? Ideea e totul.” A existat o perioadă în care postai foarte mult pe Facebook; era de parcă trăgeai cu idei. Le testai pe un public restrâns sau era vorba despre un comportament compulsiv?

Bogdan Răileanu: Cred că era un comportament compulsiv, nu testam nimic. Oamenii nu reacționează la teste literare. Nu le pasă. Reacționează la umor și la pisici. Legat de citatul folosit, da, arta mi se pare că are nevoie întotdeauna de o idee, iar eu am avut atunci la început o abundență de idei, doar la scris îmi stătea mintea și vedeam în orice lucru pe lângă care treceam o situație, o ipostază, un cadru care merită păstrat și introdus în ficțiune. Nu țineam foarte mult la stilistică, dar asta s-a mai ponderat între timp. Stilistica unui text este importantă, dar și stilul tot de o idee este condus până la urmă. Cum să spui ceva pleacă de la o idee, un model pe care îl stabilești și pe care îl respecți.

 

B.C.: Cum e în publicitate din punctul ăsta de vedere, este ideea totul?

Bogdan Răileanu: În publicitate fără idee nu există nimic consistent. Stilistica în publicitate se numește craft (englezisme care surprind bine esența stilului). Dar în România toată lumea a început să aibă idei, pentru că e ușor să faci asocieri hazlii, problema e că nu prea există craft. Clienții nu se lasă în mâinile copywriterilor și ale art directorilor. Clienții fac reclamele, vor să bage și cuvântul ăla care le place lor într-un slogan. Nimănui nu îi pasă de craft cu adevărat, dacă vinde. Oricum faptul că s-a mutat mare parte din comunicare pe online a devenit o scuză pentru muncă de proastă calitate, glumițe nesărate. Toate tâmpeniile devin virale, pentru că viral înseamnă ceva care funcționează în masă și majoritatea oamenilor nu are nevoie de filmulețe intelectuale ca să se relaxeze, are nevoie de hăhăială. O chestie despre care Marin Preda prin gura lui Petrini a spus că definește poporul român. Că noi nu avem sobrietate și că sobrietatea ține de civilizație. Înainte de pandemia asta am vrut să îmi promovez Teoria apropierii mai intens ca celelalte cărți, chiar începusem niște filmulețe care să spargă imaginea pe care o carte o are în România. Romanul ăsta la lansarea din Brașov am avut surpriza să fie confundat cu o carte de dezvoltare personală. Din cele 3 persoane prezente la lansarea de la Brașov, o persoană venise să vadă despre ce e această carte de dezvoltare personală. Mă gândeam deci să explorez în promovarea cărții acest filon fals sub o notă umoristică.

 

B.C.: Ajungem și la Teoria apropierii, dar aș vrea să vorbim un pic despre primul roman, Dinții ascuțiți ai binelui. Încă mă miră faptul că, inițial, n-a vrut nicio editură să-l publice; mie mi-a plăcut, mi se pare că are tot ce-i trebuie ca să vândă vârtos (ca ultimele Houellebecq-uri). Care-i povestea lui? A fost nevoie să-l rescrii ca să-l măriți la Humanitas? Bogdan Răileanu: Romanul Dinții ascuțiți ai binelui s-a născut dintr-o povestire pe care am scris-o la îndemnul lui Florin Iaru pe tema unei despărțiri. Asta se întâmpla la atelierul de creative writing. Povestirea a fost de fapt punctul culminant al romanului. Un cămătar (Maldini) decide să se despartă de femeia pe care o iubea și care (în versiunea originală) aflăm că este Mădălina Manole sub hipnoză. Până la acest punct culminant îmi trebuia o carte și am început s-o scriu. După vreun an și ceva am încheiat-o sau așa credeam eu și am trimis-o către o editură. După un timp primesc un refuz sec și cer niște explicații, mai ales că editura spunea că își deschide porțile pentru autorii români.

A doua editură, mai mică mi-a trimis și ea tot un refuz și am decis să las romanul ăsta deoparte până uit de el și poate cu o privire proaspătă pot să îl rezolv cumva să vadă tiparul. Și m-am apucat de scris mai departe proză scurtă. Ulterior, Andreea Răsuceanu a văzut potențial în acest roman și m-a sfătuit să înlătur ultimele cincizeci de pagini unde acțiunea exploda în jurul Mădălinei Manole iar cămătarul care jucase rolul principal până atunci se pierdea în umbra show-ului media pe care îl stârnește întoarcere dintre morți a unei vedete. Așa că am rescris tot finalul cu un Maldini convertit către un bine magic și „răsplătit” cu gloanțe de adevărații deținători ai „binelui”, iar cartea a apărut la Humanitas și a fost excelent primită de critică, a avut și o nominalizare pentru roman la premiile USR, lucru pentru care îi mulțumesc lui Angelo Mitchievici, criticul care a dat foarte multă atenție romanului

 

B.C.: Despre interlopi sau călugări se vorbește fie cu admirație oarbă și înflăcărare, fie cu dispreț sau frică. Tu ai reușit să stai cumva în echilibru și să redai inerția și tensiunile care trag astfel de indivizi înapoi către centru, către normalitate, către banalitatea unei vieți obișnuite; în viziunea mea, acestui efort integrator se datorează valoare romanului tău.

Bogdan Răileanu: Primul meu roman, Dinții ascuțiți ai binelui, mi s-a părut stilistic mai reușit, limbajul, scenele mi s-au părut mai cinematografice decât în Teoria apropierii, dar nu cred că a avut profunzimea personajelor. Normalitatea personajelor, așa cum o numești tu, este în mintea mea partea de adevăr și dreptate pe care o merită fiecare personaj, chiar dacă e negativ sau pozitiv, orice personaj are o fundație umană, orice om are un strat care merită reflectat ca să înțelegem mai bine unele porniri. Nu există personaje profund rele, nu există ticăloși absoluți decât dacă la nivel psihic apare un deranj, iar atunci umanitatea este estompată de animalic sau de boală. Încă nu am lucrat cu personaje grav bolnave mintal, unde se pot exacerba anumite trăsături. Ticăloșii mei suferă cu toții de o nostalgie a mântuirii și a împăcării cu ei înșiși. Poate asta îi face să se întoarcă la o oarecare normalitate sau umanitate. În Dinții ascuțiți, acest lucru e valabil atât pentru cămătar cât și pentru preoți. Jocul de fundal duce spre același loc al împăcării cu o conștiință superioară.

Taxiul porni și se pierdu în șirul de mașini care ocoleau Piața Unirii. Era cald. La Universitate, Ramona deschise geamul și auzi scâncetele unui pescăruș. Pe deasupra Teatrului Național trecea un stol de păsări. Își aduse aminte de Brăila. Copilăria printre țiganii din Lacu Dulce. Răfuielile, bătăile, curvele, și deasupra tuturor pescărușii care treceau lin. Pescărușii care vedeau toate grozăviile în zborul lor și, probabil, de asta scânceau așa trist. Își dorise să zboare cu pescărușii și uite că zbura. Era într-un Cielo și se îndrepta spre o mănăstire de la munte. Oare existau pescăruși acolo? Dacă sunt și la București probabil că sunt peste tot. Îi veni să plângă gândindu-se la viața ei din ultimii ani. Se uită la Cristina, care stătea cu capul dat pe spate, gata să adoarmă. Erau două curve. Ajunseseră două curve. Ce zbor era și ăsta, măi mamă? își spuse cu vocea mamei ei în gând, vocea plină de milă și înțelegere.

(fragment din Dinții ascuțiți ai binelui © Humanitas)

B.C.: Cine deschide una din cărțile tale are 50% șanse să dea peste gândurile sau vorbele unui preot, ale unui călugăr, ale unui habotnic sau ale unui personaj care macină în minte întrebări din sfera aceasta – chestiuni despre care avem de obicei o părere clară, albă sau neagră. Din punctul meu de vedere, acestea sunt și secvențele cele mai ofertante, pentru că mi-e clar că parte din frământările despre care vorbesc personajele sunt și ale tale, că teritoriul e unul viu, unde încă se fac săpături, discuții. Nu te-ai temut că, atunci când o să vadă atâtea icoane, moaște, sutane, cititorul o să strâmbe din nas, brr, uncool? Sau ți-ai epuizat grijile față de gura lumii în publicitate?
Bogdan Răileanu: Nu m-am temut pentru că nu m-am gândit ce o să zică lumea. Poate că acum în ultima vreme am început să mă gândesc la ce o să zică lumea despre una și despre alta, ceea ce e greșit. Asta te umple de spaimă și îți taie avântul. Dar cum zice Olga Tocarczuk: cu cât e conștiința mai pătrunzătoare cu atât mai multe spaime. În legătură cu ponderea chestiunii religioase din cărțile mele și eu m-am gândit că spune ceva despre mine. Încă nu știu ce. Mă investighez pe mine. Ce e Dumnezeu sau credința? Pentru moment am senzația că am epuizat dialogul acesta interior, dar nu garantez că nu va reveni în alte cărți. Subiectele tabu sunt întotdeauna prilejuri de a scoate la iveală anomaliile din oameni sau umanitatea lor. Sunt ca un turnesol.

 

B.C.: Despre Teoria apropierii spui că este, într-o manieră simbolică, onorarea unei promisiuni făcute în adolescență alături de cel mai bun prieten al tău, „un om prețios” pentru tine, „care a devenit preot” între timp, cu care ai ajuns să te vezi foarte rar. Mă-ntrebam, să fie asta explicația recurenței tematicii religioase în cărțile tale? O încercare de recuperare a acelei relații?

Bogdan Răileanu: Prietenia cu acel om e dincolo de religie. Faptul că el a devenit preot între timp e doar o întâmplare, un context care mi s-a părut că repetă puțin ce se întâmpla în Dinții ascuțiți, dar mi-era greu să inventez o nouă meserie. Mi se părea totuși că e un sens în povestea asta. Puneam față în față un jurnalist dezamăgit de oameni și de sine însuși, un om care e obișnuit să chestioneze lumea în care trăiește și un preot, un om împăcat cu lumea și cu Dumnezeu, un om clar. Cred că urmăream să îl clarific pe jurnalist. Nu știu dacă am reușit.

B.C.: Acțiunea din ultimul roman se petrece, în mare parte, în Veneția. Nu mai știu, ai glumit când ai zis că ai folosit mult Google Maps și Street View? Sau ai fost acolo și ai luat notițe? Pe mine m-au convins descrierile, dar n-am fost niciodată în Italia. Ce-au spus oamenii care au citit și care cunosc cât de cât și orașul?

Bogdan Răileanu: Am fost la Veneția. De trei ori. Prima dată acum 26 de ani. Și de două ori în anii 2018 și 2019. Ultimele două dăți le-am petrecut acolo cu ochii după detalii pentru cartea asta. Am făcut documentare. Am înregistrat orașul. Am mers pe canale. Am urmărit viața din Veneția ca un extraterestru care vrea să înțeleagă un oraș ca pe un organism. Apoi când am ajuns acasă și am început să scriu, mi-am dat seama că îmi trebuiau niște repere exacte, străzi, clădiri, tragetto-uri (stațiile de la care se luau gondolele) și așa am început să explorez pe Google Maps. Este fantastică Veneția pe Google Maps. Așa am găsit palazzo-ul în care are loc petrecerea dată de Damien Hirst, Pallazo Pisani Moretta. Interioarele acestei clădiri sunt fantastice. Acum se țin nunți și botezuri acolo. Bănuiesc că scumpe. Înainte, acolo erau găzduite opere de artă celebre, Goethe a trecut pe acolo, viața în multe feluri a curs printre pereții acestei clădiri.

Google Maps a fost perfect pentru documentarea precisă a zonei. Am mai folosit Google Maps și pentru Dinții ascuțiți, detaliile geografice ale mănăstirii Scărarului sunt reale, peticul acela de gol alpin în formă de pește chiar există pe harta văzută din spațiu. Vizavi de Veneția, nu am primit plângeri legate de descrierea orașului, din contră, am observat că mulți cititori au fost foarte mulțumiți că acțiunea nu se întâmplă în România.

Barca a început să hârâie iar. Se apropia legănându-se de malul pe care se înălța Basilica Santa Maria della Salute. Treptele gri ale bisericii erau pline de lume. Oamenii păreau sleiți. Lângă trepte se întindea o coadă până la intrarea în clădirea fostei vămi a Veneției, Punta della Dogana, care devenise între timp un spațiu de expoziție restaurat de bogatul colecționar Francois Pinault. Pe lângă Punta della Dogana, Pinault mai restaurase și Pallazo Grassi și îl transformase în spațiu de expoziție. Scopul declarat al acestor două muzee era, după cum spunea miliardarul francez, să promoveze în permanență arta contemporană și direcțiile spre care se deplasa aceasta. Fosta vamă a Veneției era o clădire triunghiulară construită pe piloni de lemn chiar la intrarea pe Canal Grande. În colțul clădirii pe lângă care se ieșea în larg, la marginea apelor fusese ridicat un turn cu doi Atlași care țineau pe umerii lor un glob de aur, greutatea lumii. Deasupra lor stătea Fortuna, zeița Norocului, care se învârtea după cum bătea vântul, un mod ironic de a arăta de altfel soarta omului pe pământ, dar util în același timp pentru navigatorii din vechime care opreau în acest colț de lume ca să-și descarce mărfurile și să-și umple buzunarele cu bani.

– Pe aici a intrat ciuma în Veneția, a spus sec Robert arătând cu brațul stâng spre clădirea vămii, și pe aici a ieșit, a continuat arătând cu brațul drept spre biserica maiestuoasă din fața lor.

(fragment din Teoria apropierii © Humanitas)

B.C.: Ironic e și faptul că, plasând acțiunea în Veneția, ai menționat de vreo trei-patru ori pandemia de ciumă, ca și când un radar fin din inconștient ar fi bâzâit cât a putut el de tare în încercarea de a ne face atenți la pericolul care ne paște – pandemia de coronavirus. O făcuse deja într-o proză din volumul de debut, am discutat-o deja, o f­ăcuse și în primul roman – prin intermediul lui Maldini, care îi explică unui locotenent pe îndelete cum acționează virusurile, cât sunt de „perverse”, ce este perioada de incubație etc. Sună puțin tras de păr, dar în acest roman ai intuit și că în curând vom umbla pe stradă cu un nou accesoriu, care va fi personalizat (cu pisicuțe, pe roz, pe negru), ridiculizat, contestat – casca de protecție. Toți venețienii ajung să meargă pe stradă cu cască de protecție. Bogdane, ai greșit o singură literă. Azi umblăm toți cu mască de protecție.

Bogdan Răileanu: Am tresărit când am citit prima oară că străzile Veneției sunt goale din cauza pandemiei. Mă mângâiam singur pe creștet că ce intuiție am avut. Epidemia mea de ură din Veneția se transformase într-un virus. Obsesia mea pentru boli fusese preluată de o planetă întreagă. Mă și vedeam cum arunc cărți din elicopter pe deasupra Veneției. Adevărul e că mi-am dorit și încă îmi doresc ca această carte să fie tradusă în italiană. Se potrivește atât de bine cu tot contextul, se potrivea cu izolarea în casă, dar pe urmă mi-am dat seama că oamenii în fața morții nu se gândesc la citit ca la primul lucru sau singurul care le-a rămas de făcut. Majoritatea se gândesc la ce să mănânce. Așa am făcut și eu. Și da, ce previzibilă a fost mișcarea asta cu măștile care au apărut, care mai de care mai colorate, cu design de artist, cu semnătură, cu ce vrei tu. Mă întreb care a fost momentul în care Damien Hirst s-a gândit măcar pentru o fracțiune de secundă la cum să intervină pe o mască de protecție. O fi fost dimineață? O fi fost seara? Sunt sigur că a avut gândul ăsta, dar l-a evacuat repede, e prea la îndemâna tuturor o idee ca asta.

 

B.C.: Despre ce sunt povestirile la care lucrezi acum, pe care spuneai că ai în plan să le vezi publicate anul viitor? Întreb și eu așa, ca să știu de ce să mă feresc, ce fel de provizii să-mi fac…

Bogdan Răileanu: Inițial am vrut să scriu o serie de povestiri despre diferite personaje cu diverse meserii și despre cum se reflectă lumea și viața prin lentila acestei meserii. Dar am abandonat direcția. Am început să scriu diverse texte care se întâmplă în timpul sau după explozia coronavirusului, oameni blocați în diverse contexte. Unitatea volumului va fi dată de aceste blocaje ca recurență. Ăsta e proiectul. Mai lucrez în paralel la o biografie romanțată a lui Marin Preda pentru Polirom, pe care o voi termina probabil la anul. Treaba asta la care m-a invitat Adrian Botez să particip mi se pare fascinantă, dar și foarte grea, pentru că există multe materiale despre Preda. Sunt multe texte de acoperit.

 

B.C.: Propun să lăsăm discuția asta în coadă de pește, să fie mai ușor de reluat peste un an-doi, când îți vor fi apărut romanul despre Marin Preda și volumul de povestiri. Un singur lucru te mai rog: avem foarte mulți cititori tineri și foarte tineri care ne trimit poeziile și povestirile lor, vrei să le dai un sfat?

Bogdan Răileanu: Citiți și scrieți. Trăiți și scrieți. Nu știu care e ordinea perfecta, dar scrisul ajută, chiar dacă nu rezolvă  nimic, cum ar spune Dan Coman. Îți mulțumesc mult pentru felul în care ai citit cărțile mele și sper să reluăm discuția peste un timp.

Bogdan Coșa
Bogdan Coșa
Bogdan Coșa este scriitor. Vezi „Cât de aproape sunt ploile reci” (Editura Trei, 2020).
Share on facebook
Share on whatsapp
Share on linkedin

Citește mai mult:

4 poeme de Ștefania Mihalache

Scriu de nevoie, mă întrerup din orice atunci când apare un poem, mă așez într-un colț cu laptopul și îl scriu. Dacă îmi vine în cap când nu sunt la laptop, țin minte trigger-ul și îl scriu când ajung în intimitatea laptopului meu.

Diana Iepure: „Memoria mea a păstrat un amalgam de mirosuri vindecătoare”

Diana Iepure a publicat recent volumul de poezie „În rest, viața e frumoasă”, la Casa de editură Max Blecher. „Noua carte a Dianei Iepure e ca un diascop. Pe ecranul afectiv al memoriei sunt proiectate imagini — când mai opace, când mai luminoase — ce reconstituie spații, ambianțe, experiențe care definesc starea de fericire deplină.”, a scris Lucia Țurcanu despre volum.

Două poezii de Andrei Zbîrnea

„Poemele lui Zbîrnea sunt ciudate, ca viața, căci într-adevăr sunt zile în care te temi să deschizi ochii și nu ești capabil să distingi între sunetul unui urs iradiat și frica sufocării la nouăzeci de grade. Sunt ciudate, surprinzătoare și curajoase.” (Andrei Crăciun)