Critica de specialitate din România o consideră „o autoare excepţională”. De asemenea, Elise Wilk este apreciată și peste granițe. Unul dintre cele mai incitante spectacole este Pisica verde, care a fost pus în scenă la Junges Schauspielhaus în Schiffbau-Matchbox, în regia lui Enrico Beeler. Piesa Pisica verde se regăsește în volumul În spatele geamurilor sunt oameni, recent publicat de Elise Wilk la Editura Tracus Arte. După cum spune Oana Cristea Grigorescu: „Multiplele montări ale pieselor Pisica verde, Avioane de hârtie, Exploziv confirmă autonomia acestor piese faţă de spectacol.”
„Dramaturga născută în 1981 creează o lume marcată de o tristețe cerească. Cele trei femei și cei trei bărbați sunt complet dezorientați. Fiecare caută în felul lui o formă de siguranță, de stabilitate, într-o lume în care părinții lipsesc ca puncte de reper încă de la început.
Astfel, Flori (Sibylle Mumenthaler) se pierde în ritualuri de incantație din ce în ce mai obscure, în timp ce Boogie (Aaron Hitz) se catapultează în alte sfere abuzând de cocktailuri cu pastile din dulapul cu medicamente al părinţilor. Iar Bianca (Anna Schinz) crede că dacă Robert (Joachim Aeschlimann), de care a fost îndrăgostită iremediabil dintotdeauna, i-ar împărtăși în sfârșit dragostea, totul ar fi perfect. Când Robert se prezintă cu o altă femeie în Clubul President, unde era vorba să o întâlnească pe Bianca și pe prietena ei Roxana (Lotte Happle), Bianca se hotărăște să plece cu mașina cu un bărbat complet necunoscut Dani (Matthias Britschgi). Ceea ce se întâmplă după acest incident schimbă viața adolescenților pentru totdeauna – și nu va fi dezvăluit aici.
Piesa Elisei Wilk, atât de captivantă încă de la nivelul lecturii, încât se citește pe nerăsuflate, impresionează și prin construcţia sa extrem de rafinată. Este compusă din șapte scene, în care apar de obicei două, uneori trei sau mai multe personaje. Acestea nu comunică între ele, dar împărtășesc publicului ceea ce trăiesc împreună, folosind timpul trecut și referindu-se la evenimente ușor distante în timp, ceea ce duce la un un amestec ciudat de apropiere și alienare, care te ține complet în priză.” (Anne Bagattini, Neue Zürcher Zeitung)
