Fiecare gest pe care-l facem există o singură dată, iar multitudinea de replici sunt doar copii cu însemnătate diferită. Cum a apărut Clinamen, care a fost primul gest pe care l-ai făcut în direcția volumului?
Nu știam dacă o să mai scriu poezie după Ingluvii (Charmides, 2014). Deși am scris prima poezie la 9 ani, iar adolescența a fost o perioadă prolifică pentru poezia mea, multă vreme am crezut că Ingluvii e doar un accident. Chiar începusem să lucrez la un roman. Așa că volumul de acum, Clinamen (CDPL, 2021) a fost o surpriză pentru mine. Era o zi blândă de toamnă, cum sunt de cele mai multe ori zilele în septembrie, traversam Cișmigiul, i-am auzit pe niște copii jucându-se și pur și simplu mi-a apărut în minte versul ,,Poarta s-a deschis“ și primul poem, cel de după prolog, e scris chiar atunci, pentru că era ca un torent ce venea peste mine. Ce am făcut (sper că bine), a fost că m-am așezat chiar atunci să transcriu acea avalanșă și că apoi, timp de aproximativ doi ani (cât am lucrat la volum) am tot scris.
Frica străbate câteva momente importante ale parcursului personajului. Cât e frică dobândintă din fricile altora, cât e propria imaginație care dă un glas real propriilor frici?
Îmi spunea o prietenă scriitoare că e multă teamă în volum, dar și multă luminozitate și acea asociere m-a bucurat pentru că, deși cartea vorbește despre frica pe care o purtăm cu noi (fiecare în feluri diferite), e și multă lumină, nu doar în volum, dar mai ales în viețile noastre. Și uneori frica e atât de mare, tocmai pentru că e atâta splendoare în jurul nostru, pe care nu vrem să o pierdem.
Cum ai descrie „bestiarul modernității”?
Una din imaginile recurente în Clinamen e aceea a turnurilor care se prăbușesc în acea zi fatidică din 11 septembrie 2001. S-au împlinit 20 de ani de atunci, dar eu tot îmi amintesc întâmplările zilei, dar și ce a urmat după, războaiele, refugiații, ca și cum ar fi fost ieri, chiar dacă eram la mii de kilometri distanță și le vedeam la un ecran TV. Și tot ar fi ceva dacă ,,bestiarul modernității“ ar începe de-acolo, dar numai în ultimii 30 de ani au avut loc genocide în Rwanda și în fosta Iugoslavie, criza umanitară din Siria, războiul din Afghanistan și câte altele. Tragediile din jurul nostru sunt zilnice și violența e zilnică. Când am vorbit despre ,,bestiarul modernității”, m-am gândit la bestiarele din Evul Mediu, acele manuscrise cu imagini de animale reale (lei, vulpi, elefanți), dar și cu animale fantastice, himerice (licornul, harpiile, dragonul) care populau imaginația oamenilor din Evul Mediu, dar care le și serveau drept mediu de expresie pentru fabule morale. Și cred că e nevoie să punem din când în când degetul pe rană și să spunem, oricât de prozaic ar părea, aceasta e o rană. E multă durere și suferință în jurul nostru, ,,deasupra noastră înfloresc gemetele/și, dintr-o dată, toată cruzimea, toată violența de care ne izbim zilnic”, spun la un moment dat în carte și cred că ce am încercat să transmit e că nu putem să ne ferim privirea la nesfârșit.
Ce pare că mai poate fi reversibil, atunci când scrii? Ce relație ai cu ireversibilitatea?
Scrisul cred că e singurul mediu ce permite reversibilitatea. Oamenii care au dispărut pot fi iarăși vii, personajele își pot repara greșelile și pot circula după pofta inimii: înainte, înapoi, rapid, cu lentoare. Reversibilitatea din scris e strâns legată de libertate, de putința de a reprivi și, mai ales, de a retrăi situații, de a sta din nou de vorbă cu oameni de care ți-e dor. De asta, ,,biblioteca (e) leac împotriva schimbării“, iar ,,cărțile sunt locuri protejate“. Altfel, ar fi sfâșietor să trăim fără putința de a avea acces la trecutul nostru. Mă gândesc la cartea lui Adolfo Bioy Casares, Invenția lui Morel, cu acele apariții fulgurante, halucinatorii, și drama de a nu putea sta de vorbă cu oameni pe care, totuși, îi vezi, îi auzi. Ei bine, scrisul repară această neputință, aducând, cred eu, libertate și, mai ales, ușurare.
Ar putea exista o lume în care „nimic nu era mort nicăieri”? Ai vizualiza-o?
O să dau exemplu tot romanul lui Casares. Nu lumea din Invenția lui Morel, ci cartea Invenția lui Morel e singura posibilă în care ,,nimic nu era mort nicăieri“. Dacă lumea din acea carte este o realitate virtuală avant la lettre, o hologramă, în care oamenii au aparența înfățișării, a gesturilor de odinioară, o astfel de lume e totuși crudă pentru că e mincinoasă. Mașinăriile care produc casele, peisajele, oamenii pot să se strice, să rămână fără energie, dar cu scrisul e altă poveste. Cartea Invenția lui Morel va dăinui atâta timp când va exista tiparul, un format electronic etc. și o persoană care să citească, și, astfel, va dăinui și lumea din carte.
Dacă ar fi cu putință să se îndeplinească dorințele, ai putea renunța la ceva în schimb? Ai fi de acord cu un sacrificiu? E cu putință supraviețuirea fără compromisuri?
Aș renunța la absolut orice ca să o mai îmbrățișez o dată pe mama și să îi spun că o iubesc. Niciun sacrificiu nu mi s-ar părea prea mare. În afară de asta, cred că învățăm să facem compromisuri, dar și să ne ținem cu dinții de propriile principii. Îmi dau seama că pare contradictoriu ce spun, dar cred că ambele sunt perfect valabile și că funcționează bine împreună. E ca o coregrafie în mișcare această echilibrare a compromisurilor față de gesturi mici (îl lăsăm să treacă în fața noastră la coadă pe bătrânelul care e nerăbdător, chiar dacă nu se scuză și nu cere permisiunea – ar fi dreptul nostru, poate că avem o zi încărcată și cele câteva minute ne-ar întârzia, poate că suntem deprimați, furioși, dar ce mai contează, e un gest pe care îl putem accepta), dar sunt acele gesturi inacceptabile, mai ales dacă sunt făcute de noi. Cred că e o igienă necesară aceea de ne ține din scurt și de a ne întreba unde mai suntem apropo de principiile noastre; cât de morale ne sunt faptele, gândurile?
Volumul se încheie cu versurile: „dacă ar fi să măsori orice, oricât pe lume/ce unitate ai folosi”?
E o invitație lansată către cititor: ce ai măsura, dacă ai putea să măsori orice pe lume? Și cum ai măsura? Poate pentru unii dintre ei va fi dorul, poate va fi succesul, poate va fi compromisul, lașitatea, pierderea. M-aș bucura ca acest vers, și acest volum, să îi îndemne pe cititori să își găsească propriile răspunsuri dar, mai ales, propriile întrebări.
